Aere de chef de Sabina Iulia Calu

 

De mica, tata imi spune ca m-am nascut gata plictisita. O data la ceva timp,  ma trezeam si ziceam ca sunt plictisita – urmata clar de propozitia: Eu la ce sa ma mai dau? Asa ca, pe rand, m-am tot dat la box, dans sportiv, popular, de societate, cateva limbi straine, taebo, chitara, cor (cu mentiunea ca eu nu cant, ci rag), cerc de chimie, volei, teatru, samd. Chiar si acum, o data la ceva timp, imi place sa incerc ceva nou. Unele lucruri imi plac si raman cu ele, altele nu si le trec la capitolul ~CAS – casa de ajutor pt  sinapse ~

La fel a fost si cu reconversia profesionala din economist in bucatar. Gurmanda cu acte in regula, mancau de chestii bunutze, atent critic culinar pe munca altora si asta si fara diploma si fara cunostinte? Cine a mai vazut?! Trebuia sa fac ceva in sensul asta. Traseul e clar. De ce sa faci un workshop de 3 zile cand poti face scoala de bucatar? Plus ca nu se stie cand te apuca nebuneala si dai corporatismul pe facut ciorba in casa si livrata la domiciliu?

Am inceput scoala. Stiti bancul cu teoretic si practic? Cam la fel a fost – visam Masterchef, varianta americana normal, un coq au vin reinventat, vreo bunaciune de chef cu parul ravasit care sa predea cu voce usor ragusita, asamblari si platinguri.

Practic? Vreo 720 ore de teorie cu definitii, calcule calorice si chestii plicticoase. Vreo doua doamne tapate atent, profesoare de teorie cu iz de Ceasca, ramas de pe vremea cand lucrau la restaurantul fita din oras, si un lector sensibil, gingas, si mult prea tanar ca sa cred ca gatise macar cat colegii mei de camin din facultate, practica la restaurante ce aveau nevoie de personal fara sa-l plateasca. Toti colegii lucrau de ani de zile in industrie – ori ajutori de bucatri ce aveau nevoie de diploma ori chelneri ce se saturasera de plimbat tavi – si toti se uitau urat la aia de se da ocupata, cu pasiunea ei cu tot. Subsemnata mai exact. Una peste alta, am terminat scoala. Urmeaza examenul – test grila cu taspe intrebari, lucrare teoretica de diploma si proba practica de prezentat in fata comisiei. Evident, agitata cum sunt, pentru proba practica am gatit de doua ori – prima data fum gros si lucrarea scrum, apoi, a doua incercare,  in timp record si cu ingrediente ramase, am repetat reteta si am reusit sa ma scot basma curata in fata comisiei. Asta pentru comisie, ca pentru colegii care au vazut toata faza, sigur sunt dobitoaca care a ars mancarea ca a iesit la tigara si nu a belit ochii la cuptor cand trebuia.

Am luat o frumusete de diploma pe care mi-am jurat ca o pun in rama in bucataria mea mare si frumoasa. Cum n-am bucatarie mare, nici rama n-am. Dar vorba cantecului: daca dragoste nu e, nimic nu e – drept pentru care cel mai mare castig al cursului e dragostea pentru gatit – acum, la cativa ani dupa, gatesc cu placere si simt emotie cand cineva gusta din mancarea facuta de mine, Evident ma dau nemultumita, evident ca ma topesc de placere mai ceva ca o inghetata pe un strudel cald cand cineva imi zice de bine de mancarea mea. Faza cea mai misto e ca a inceput sa imi placa mai mult sa gatesc eu si sa manance altii decat invers.

 

Lingura lui George- de Miruna Marin

Așezată în palmă, lingura lui George arată ca o pasăre grăsună din oțel, cu gâtul lung întins spre cer, ca și cum ar vrea să-și ia zborul. Stă fără să o ții, fiindcă are fund plat, nu bombat, ca o lingură normală, iar porțiunea ei concavă se prelungește în sus pe coada lată și scurtă.

Lingura aceasta bondoacă ar putea părea din cale-afară de bizară, poate mai degrabă un obiect decorativ, care și-ar avea locul într-o vitrină, decât un instrument de mâncat. Și totuși, în Orientul Îndepărtat, astfel de linguri se întâlnesc în orice restaurant. Pe aceasta, George a găsit-o pierdută pe o plajă din Thailanda, pe insula Koh Jum, în timp ce se juca în nisip, săpând după crabi sau scoici.

Era în prima săptămână a unei excursii care urma să dureze 5 luni și avea să îl poarte prin mai multe țări asiatice, precum Thailanda, Cambodgia, Vietnam și Malaysia. Iar lingura, care se vede că avea și ea chef de hoinărit, din moment ce ajunsese tocmai la plajă, l-a însoțit în toată această aventură.

Pe 24 decembrie 2015 (?), George a zburat din București la Bangkok. Acolo s-a întâlnit cu prietena lui, Cami, care călătorea deja de câteva luni și venea din India, și cu mai mulți alți prieteni sosiți care de pe unde. Au petrecut acolo Crăciunul și Anul Nou și, când viza de turist obținută la intrarea în țară a expirat, au pornit-o mai departe.

Prima mutare pe hartă – spre Cambodgia – fusese gândită de-acasă, fiindcă sunt unele țări în care trebuie să te preocupi de viză cu ceva timp înainte, însă nu își făcuseră un plan pe termen mai lung. Au preferat să hotărască adesea pe loc cât timp să rămână undeva și când să meargă mai departe. În Thailanda, de pildă, au ajuns de două ori, fiindcă nu se săturaseră în primele 15 zile permise. În Vietnam au ales să stea o lună, și este locul despre care George spune că l-a impresionat cel mai mult, în special fiindcă pornise cu ideea greșită că țara ar fi mai puțin dezvoltată decât vecinele sale, și a avut ocazia să își schimbe părerea.

Atât George, cât și Cami, și-au dat demisia ca să poată petrece tot acest timp pe drumuri, dar se vede din seninătatea absolută cu care el povestește că nu au regretat niciun moment alegerea făcută. La fel, nu regretă cele câteva restricții pe care și le-au impus înainte de călătorie, ca să poată strânge banii necesari. Copii n-aveau, rate n-aveau: nu era nevoie decât de puțină voință. S-au hotărât pur și simplu să nu mai piardă bani pe prostii cum sunt hainele și parfumurile scumpe sau ieșirile prin cluburi.

După părerea lui George, ai nevoie de mult mai puțină muncă de pregătire decât s-ar crede ca să pornești într-o astfel de excursie prin Asia de Sud-Est. E important să te informezi cât de cât, dar, atâta timp cât te cazezi în locuri cu internet, poți afla multe și pe loc, sau intrând într-una din numeroasele și excelent pregătitele agenții de turism. Toată lumea vorbește engleza și este foarte obișnuită cu turiștii, pe care îi poți întâlni din abundență oriunde te-ai afla: e plin de europeni, americani, britanici, ceea ce îți dă un sentiment de siguranță. În plus, infrastructura privată de turism este foarte bine pusă la punct, o cu totul altă cultură – dacă ai fi călător în România, spune George, probabil că ai întâmpina unele probleme dacă ai vrea să călătorești din Constanța până la Sibiu, dar acolo nu ai cum să pățești așa ceva. Fiecare se străduiește să îți ofere servicii de calitate și foarte rar se întâmplă să încerce cineva să te jecmănească. Există, desigur, tot felul de legende care îi sperie pe turiști, cum că ai fi mereu în pericol să fii răpit sau jefuit. Dar experiența l-a învățat pe George că țările prin care au călătorit sunt mult mai sigure decât se spune. Oamenii sunt foarte toleranți și dornici să se împrietenească cu oricine, indiferent de aspecte cum ar fi religia sau culoarea pielii.

Și mâncarea pe care au gustat-o prin locurile acestea i-a rămas în inimă lui George. Spune că îi e tare dor de bunătățile asiatice, cum ar fi supele și tăiețeii care se servesc cu linguri la fel ca lingura lui călătoare. Secretul cunoscătorilor este că în căușul lingurii care știe să stea singură pe masă poți să îți faci amestecuri de sosuri și condimente, pe care să le adaugi apoi la bolul cu mâncare. Lingura de pe plajă nu a mai fost folosită niciodată în acest rol, ci mai degrabă ca o lopățică pentru construit castele de nisip, dar s-a transformat între timp într-un recipient pentru amintiri asortate de prin cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.

Cheile- de Liliana T.

Dealerul deschide larg portierele Volkswagen-ului si ii roaga pe sotii M sa se aseze de-o parte si de alta a masinii nou-noute. Un Volkswagen Polo rosu sunset, culoare aleasa de doamna M care avea un simt deosebit al culorilor.

« Astia ne pozeaza ca sa ne gaseasca mai usor daca nu mai platim ratele », isi zice zambind domnul M. Era prin anul 2006 cand sotii M au decis sa-si schimbe automobilul. Domnul M este sofer de 35 ani.  Conduce cu placere, desi traficul sufocant din Bucuresti nu prea il mai imbie in ultimul timp sa se urce la volan. Pana sa ajunga sa conduca Volkswagen, a fost, pe rand, sofer de Lada si de Matiz.

In 1981 s-a inscris pe lista IDMS (Institutul de Materiale Sportive), autoritatea de la acea vreme unde trebuia sa te inscrii daca doreai sa devii proprietar de Dacia, Trabant, Lada sau Moskvich, cele mai dorite si, de fapt, singurele automobile disponibile in Romania. Isi dorea un Trabant, dar lista de asteptare era lunga si ar fi reusit sa-l aiba doar dupa 7 ani. Cand functionarul de la IDMS l-a sunat sa-l intrebe daca ar vrea Lada in loc de Trabant, a spus da imediat, desi achizitia dadea bugetul familiei peste cap.

Asa a ajuns, dupa numai 5 luni, proprietar unei Lada spatioase si robuste, cu mult crom, interior de piele artificiala si portbagaj uris, dar pe care n-o putea conduce. A obtinut permisul de conducere abia dupa 3 luni pentru ca numai posesorii de masini puteau sustine examen.

Timp de 20 de ani au fost tovarasi de drum, cu bune si mai putin bune, ca-ntr-o casnicie. Volkswagen-ul implineste 10 ani, au facut drumuri multe impreuna si n-a avut niciodata vreo problema serioasa.

Insa vremurile s-au schimbat si masinile au vieti mai scurte, asa ca acum domnul M este tentat sa-si ia o masina noua, hybrid.

Frica- Cătălina Condruz

Un  râs dubios și o voce groasă m-au trezit din somn, undeva pe la 3 dimineața. De la etajul cinci al căminului studenţesc în care locuiam atunci, se auzeau oarecum difuz. M-am dus spre geam să văd de unde vin și dacă vin întradevăr de undeva. Când am ajuns la fereastră, vocea și râsul s-au auzit din nou. Am scurcircuitat distanța de la geam la ușă  într-un salt disperat, repetându-mi în cap că “nu, nu aud voci!”. Am ieșit pe ușă în speranța că de pe geamul de pe hol o să pot să văd doi tipi care-și pierd timpul pe-afară la ore târzii. Trebuia să mă conving că nu aveam halucinaţii

Geamul de pe hol era deja confiscat de 2 tipe care fumau.

Am coborât cinci etaje într-un timp record, fără să ratez vreo scară și să-mi rup vreun os, cu un puls care creștea de la treaptă la treaptă și o inimă care bubuia din ce în ce mai amenințător. Când am ajuns la parter, râsul a revenit în forță, neacompaniat de data asta de nicio voce. M-am oprit pentru câteva clipe de respiro și am constatat că am genunchii transpirați și fierbinți de la atâta efort.

Mi-am făcut curaj și am ieșit în goană afară. Dintr-un intrând al clădirii care sigur nu ar fi fost vizibil de la etaj, un tip îi aprindea cu o brichetă țigara altuia. Și-au întors amândoi capetele în sincron spre mine, lăsând să se audă un “Uite-o și pe-asta“. Apoi unul dintre ei s-a pus pe tuşit, iar celălalt a început să râdă de el. Am recunoscut  imediat vocea și râsul, moment sublim, în care toți mușchii mi s-au destins, ca după niște exerciții lungi de relaxare, în urma unei ore intense de sport. Însă mi s-a făcut dintr-odata rușine și am fugit (din nou) înapoi în camera mea. Eram îmbracată sumar, într-o cămașă de noapte transparentă pentru verile toride în care ți-e și frică să te întorci de pe o parte pe alta ca nu cumva să iei foc.

Pentru mine a rămas una din verile toride în care am înțeles că atunci când petreci  mult timp lângă o persoană care dezvoltă psihoze, ajungi și tu să auzi voci și să vezi personaje. Partea bună este că vocile și personajele cu care am avut eu de-a face au fost și sunt reale, cât se poate reale! Chiar dacă uneori chiar și eu mă mai îndoiesc de asta.

Evazaţi

Aș fi vrut să prind măcar un cântec al celor de la Iris înainte să plec, dar nicio șansă, oamenii abia se-adună în Piața Sfatului. Tot e bine: dacă începe mai târziu concertul, înseamnă că se și termină mai târziu, deci am mai mult timp la dispoziție.

Sau poate ar fi trebuit să rămân la concert? Era mai bine să rămân cu A. și cu ceilalți? Acum câteva săptămâni mi-era frică și să-i răspund la telefon lui B. și acum mă întâlnesc cu el la 10 noaptea prin oraș. Dac-ar ști mama…

Musai să-l rog să mergem iar în poieniță: pe-aici, pe Republicii, cine știe cine ne poate vedea.

Totuși, pare de încredere, orice nemernic ar fi terminat-o de mult cu mine după predica ținută de prietenele mele, atunci când a venit să mă viziteze la cheful lui Sorin. Mai ales că l-am și ținut în scara blocului dup-aia. E drept că a fost puțin descurajat, dar si-a revenit repede.

E clar că îi place de mine.

Oare îi place de mine?

Dar dacă îi place de mine, de ce se poartă de parcă ar fi taică-meu? La cum vorbește pe net și cât mă laudă pentru cât sunt de matură pentru vârsta mea, de ce Dumnezeu mă sărută pe frunte la plecare?

Iar mi-am udat poalele jeanșilor. Mda. Ce să-i faci, dacă aș avea și eu un fund mai mic n-ar trebui să mai port doar pantaloni evazați. I-am scurtat eu cu ace de siguranță, dar tot prin bălți ajung. Și mi-au înghețat toate cele. Poate ar fi fost mai bine să-mi iau totuși ceva pe sub pulovărul ăsta. Dar n-ar fi arătat la fel de bine. În plus, e bine să-mi fie un pic frig când ne întâlnim. Cine știe.

Iar începi. Cine e de fapt omul ăsta? Da, vorbești cu el de luni întregi pe internet, dar tot ar putea să fie un mincinos patologic, un nenorocit cu te miri ce gânduri ascunse.

Da, dar e așa de simpatic. Și așa de amuzant. Și de dulce. Și mai știi când a zis că ești cea mai frumoasă din poza de la premiu? Mai frumoasă ca A. Mai frumoasă decât toate.

Și-atunci, și-atunci ce e cu săruturile pe frunte? Mă ții în brațe dar mă pupi pe frunte. Halal curaj.

De parcă ar fi mare lucru 8 ani diferență. Dacă eu aș avea 30, cui i-ar păsa că am un iubit de 38? Atâtea standarde duble pe lumea asta.

Să vezi că nici nu vine. Și-o fi dat seama cât de tâmpit e să-și piardă vremea cu o puștoaică de 16 ani. Care mai e și proastă. Și cu fundul mare.

Volumul- Cătălina Condruz

„Dă și tu mai încet volumul ăla, că am de scris!” i-am zis plină de oftică, trântind ușa după mine.

De cealaltă parte îl și auzeam deja ca pe un ecou, imitându-mă: „… volumul ăla!” Nu a durat mult timp și a intrat la mine în cameră începând să-mi spună ceva savant despre nu știu ce solo și de cât de bine este să asculți fiecare instrument în parte într-o melodie. A ieșit la fel cum a intrat (în fond, nu-l invitase nimeni), iar eu am continuat să scriu așa cum o făceam  până atunci.

De fapt, preț de câteva clipe, am așteptat să văd ce se aude din camera lui (dacă cânta la chitara sau asculta muzică) și, imediat ce am dedus că nu mai era acolo mi-am scos mp3 playerul din rucsac. „Nu e nimic rău în a asculta muzică… măcar eu sunt simțită și nu deranjez pe nimeni!” mi-am zis plină de emfază, în timp ce-mi îndesam căștile în urechi. „În plus, eu îmi văd de treaba, nu frec menta ca el!” mi-am continuat gândul. „O să le zic să nu-l mai lase să iasă și-n seara asta!” mi-am zis în final, schimbând un Deep Purple cu un Rainbow și băgând capul și mai adânc în caietul cu integralele care așteptau să fie rezolvate.

„Tu-mi spui mie să nu ascult muzică?” îmi șoptește cineva ca printr-un vis. Îmi dau căștile jos și ridic capul din caiet. De data  asta se auzea mai tare, nu mai erau doar șoapte: „Tu-mi spui mie să nu ascult muzică pentru că ai tu de scris?” a repetat totusi fără pic de ranchiună. „A zis mama să vii, că a făcut gogoși, hai odată!”

„Și eu ascult muzică, dar măcar nu deranjez”, am  ţinut să şoptesc.

Soluţii de avarie- de Miruna Marin

Drumul unui taximetrist de la București spre Marea Britanie.

Spre deosebire de alți taximetriști atotștiutori cu care m-am mai întâlnit, Bogdan nu știe unde e „Ciuperca” de pe bulevardul Ion Mihalache. Mi-o mărturisește politicos și simte nevoia să continue: „Dar sigur o s-o găsim noi”. Îi prind o clipă ochii în penumbra oglinzii retrovizoare și mă uimește blândețea lor, în contrast cu ceea ce mai pot întrezări din bărbatul acesta cu umeri de urs, acoperiți de tatuaje mari și colorate.

Îi place să intre în vorbă cu clienții, fiindcă așa trece și timpul mai ușor.

Aflu curând că taxiul este „soluția de avarie” a lui Bogdan: îl conduce doar de un an și numai ca să facă rost de niște bani ca să plece din țară. Ar fi făcut-o deja dacă ar fi reușit să obțină un credit bancar, însă, ca PFA și taximetrist, a întâmpinat greutăți.

Bogdan are 36 de ani și este jurist de profesie. Ca mulți tineri români, a vrut să-și înceapă viața adevărată mai repede decât permite sistemul și nu s-a angajat pe o poziție de începător la o firmă de avocatură. „Mi-am dorit să fiu independent, să fac bani mai repede”, spune el, mărturisind că s-ar putea să fi fost o greșeală.

Și-a deschis, pe rând, două firme, în domenii care îl pasionau. Prima, un magazin de produse pentru suporterii echipei de fotbal Steaua, a obținut licența oficială acordată de clubul sportiv, îmi povestește el cu mândrie.  Pe a doua, o firmă mică ce oferea servicii de depanare GSM și pentru laptopuri, a deschis-o împreună cu un prieten specialist în domeniu.

Ambele firme au întâmpinat greutăți, fără ca Bogdan să simtă că ar fi greșit cu ceva sau că ar fi avut vreo șansă să se împotrivească. Întâi au venit conflictele pe care clubul sportiv Steaua le-a avut cu armata, în urma cărora Bogdan și alții ca el și-au pierdut autorizațiile de comercializare și, de pe o zi pe alta, le-au fost confiscate și produsele rămase. Așa a pierdut prima afacere.

Apoi, după ce încheiase o înțelegere cu un mall pentru deschiderea unui spațiu comercial la parterul acestuia, Bogdan s-a trezit înconjurat de alte câteva firme ce ofereau aceleași tipuri de servicii, o concurență acerbă căreia micul service GSM nu i-a putut face față. „Se lovește mereu în micii întreprinzători, care sunt controlați tot timpul din nimic”,  îmi spune. „La impozitare și legi… nu ai nicio șansă. Nu poți să stai niciodată liniștit”.

Așa că Bogdan se simte acum „învins de sistem și de oameni”. A hotărât că România nu mai are ce să-i ofere. „Aș rămâne, dacă aș simți că se schimbă ceva. Aș rămâne să lupt, pentru familie și prieteni. Mai sunt și puțin naționalist”, zâmbește el în oglindă.

Deși e trecut de ora nouă seara, înaintăm destul de greoi către nord. Ne afundăm în marea de mașini din Piața Victoriei, dar niciunul din noi nu își pierde răbdarea. Pe mine m-a prins povestea, iar Bogdan se bucură că are timp să mi-o spună până la capăt.

Plănuiește de ceva vreme să plece în Anglia. A lucrat ca să strângă bani, iar acum este gata de plecare, fix când Brexitul a tulburat apele. Bănuia că britanicii vor apela la o astfel de măsură, dar nu dă înapoi. Peste două săptămâni se va muta împreună cu prietena lui, cu care este împreună de șapte ani, în Christchurch, un orășel de pe coasta britanică. Au ales o localitate mică, fiindcă nu își mai doresc să trăiască în orașe mari și agitate. Datorită plajelor și a oportunităților de a face surf, Christchurch atrage destul de mulți turiști, iar Bogdan plănuiește să muncească tot ca taximetrist (a stabilit deja detaliile cu o companie), urmând apoi să își caute și altceva de lucru. Mai ales în contextul actual, e important să primească, mai întâi, un permis de muncă.

Ajungem pe bulevardul Ion Mihalache şi se întețesc semafoarele. Când staționăm, privirea lui Bogdan alunecă dincolo de oglinda retrovizoare. De altfel, s-a întunecat și mi-e greu să-i mai prind ochii obosiți. Vocea, însă, îi e tot calmă și caldă, îmi povestește deja ca unui prieten. Totuși, nu renunță niciodată la adresarea politicoasă, în ciuda faptului că eu mi-am permis să îl tutuiesc.

Spune că îi va lipsi cel mai mult mama, care are nevoie de sprijin din partea lui și pe care își dorește să o poată lua cât de curând acolo. Pe lângă ea și prieteni, mai lasă în urmă un frate, în care are însă încredere că se poate descurca foarte bine și singur.

Mi se pare că e nevoie de curaj să te ridici și să iei din nou viața în piept așa cum o fac ei, și țin să îi spun asta. „Curaj ar fi să rămân aici și să mai investesc în țara asta”, spune el. „Dar nu mai pot, totul m-a luat prea mult prin surprindere. Mă simt foarte trădat.”

Ajunși la destinație, îi arăt intersecția de la Ciupercă și îl rog să oprească dincolo de semafor, în stația de autobuz. De pe trecerea de pietoni, văd cu coada ochiului taxiul galben rămas pe loc, ca într-un impas. Apoi, Bogdan întoarce mașina înapoi către centru și pornește.

Iulie 2016

Tea Lady- Ana Racheleanu

“Stați puțin că nu sunt tocmai în măsură să vorbim. O să chem pe cineva.”, mă întrerupe o fată, ca să mă lase apoi pentru câteva secunde singură într-o cameră mică și circulară plină cu ceaiuri, cești, punguțe și porțelanuri. Știam că va veni momentul ăsta și de asta mi-am îndesat înainte carnețelul roșu în buzunarul din spate al blugilor. Am ascuns și pixul. Voiam să par cât mai prietenoasă.

Din cealaltă cameră se apropie Mădălina. Nu pare trecută de 30 de ani. Are o față simplă, plăcută și încadrată de un păr negru cu tăietură dreaptă și curată. Pielea îi pare mai măslinie decât probabil este din cauza bluzei albe fără mâneci pe care o poartă. În jurul gâtului are un medalion care seamănă cu o miniatură a unui trunchi de copac tăiat pe orizontală. Puteam să-i văd cercurile apropae concentrice.

Ne așezăm la masă ca niște elevi sfioși, la parterul unei încăperi care pe la 1930 era o casă. Acum e ceainărie și o afacere de care se ocupă Mădălina.

Pasiuni la 14 ani. Q&A cu Maria Silvania

 

Când o privești pe Maria Silvania, rămâi ancorat în ochii ei mari și rotunzi, înconjurați de gene lungi, care strălucesc permanent de încântare, reflectând un zâmbet ștrengăresc. Când vorbește, Maria gesticulează repede cu mâinile, ca și cum, ca să nu piardă timp, ți-ar vorbi totodată și în limbajul semnelor. Palma stângă îi e adesea pictată cu modele misterioase și întortocheate în pix, altele în fiecare zi. Vorbește mult și cu pasiune despre lucrurile care o interesează. Nu e de mirare că la 14 ani se exprimă deja printr-o sumedenie de canale:teatru, scris și pictură.

Cum îți petreci timpul liber?

De obicei citesc sau ies afară, dar mai mult citesc pentru că îmi place foarte mult acțiunea. Când citesc simt că mă pun în locul personajului și trăiesc împreună cu el aventurile prin care trece.

Cum ai ajuns să-ți placă să citești?

La început nu-mi plăcea deloc. Eram obligată de părinți. Dup-aia am observat că îmi place să văd cum scriu alți oameni, cum fac ei acțiunile.

Când îți alegi ce citești (în afară de școală), cum îți alegi?

Nu citesc ce-mi dau părinții sau profesorii. Aflu despre cărți de la prieteni, mă uit pe net.

Ce stil preferi și de ce?

SF.

Îmi poți recomanda o carte?

„Exorcistul”, nu știu cine a scris-o dar a fost mișto. Mi-a plăcut și „Ghidul autostopistului galactic”. Iar ca serie, cred că rămân la Harry Potter.

Ce cărți ai detestat?

„Baltagul”. Mi se pare foarte plictisitor.De doi ani mă obligă părinţii să o citesc. Am citit-o până la urmă pentru examen. Ideea e interesantă, dar nu puteam să trec de primele pagini.

Dacă ai vrea să intervievezi un scriitor, pe cine ai alege?

Lucian Blaga. Îmi place filosofia lui. Îmi place cum gândește. I-am citit autobiografia. Și poezia.

Ce calități te atrag la personajele din cărți?

Curajul, capacitatea de a se mula pe diferite situații.

Ai găsit în ele vreun model?

Maximum Ride, un copil creat într-un laborator. Era foarte puternică fata aceea. Emoțional vorbind. A trecut printr-o grămadă de chestii, nu-și cunoștea părinții.

Carte sau film? De ce?

Carte. Sunt descrise mult mai bine sentimentele personajului. În carte știi mai bine ce s-a întâmplat, se explică mai bine.

Te-ai gândit să-ți folosești pasiunea pentru citit în viitor?

Îmi place să iau din fiecare carte descrieri, caracterizări, modele de expunere. Le țin minte. Și exersez să scriu ca modelul acela.

Când scrii și despre ce anume?

Ori când sunt foarte supărată, ori când sunt foarte fericită, atunci simt că pot, îmi vine ritmul. Îmi place să mă prefac că sunt cineva, să mă pun în diferite situații și să văd cum gândește. Scriu cu sentimentul pe care îl am, gândindu-mă la o situație inventată de mine… e mai complicat să explic.

Am scris, de exemplu, despre un personaj care a făcut o călătorie spre centrul pământului, și-a construit o chestie care sapă și apoi și-a dat seama că o să se topească la un moment dat. Și a renunțat și a găsit un portal spre o altă dimensiune. Și și-a spus, „de ce să nu mă duc spre centrul altei dimensiuni?”

Când scriu la supărare, scriu descrieri despre ploaie și personaje mohorâte, oameni care sunt triști și care abia așteaptă să scape de viață. Sunt foarte sumbră. Când desenez, folosesc negru sau tonuri de gri.

Ai scris vreodată despre sentimentele tale?

Nu. Am transpus în personaje, dar nu strict despre ceea ce simt eu. Nu că sunt supărată că mi-a murit pisica sau așa ceva. Niciodată.

Despre ce ai scris ultima oară?

Am scris despre o fată care voia să dețină universul, dar s-a dovedit că era parte dintr-un experiment pe care îl făcea fratele ei.

Ai un loc preferat unde scrii?

Nu. De obicei acasă. La o masă sau în pat. În cameră am trei biblioteci pline, un birou, un pat și atât.

Unde te uiți când îți cauți idei?

În foaie. Am un dosar în care-mi pun toate astea. Și în caiete.

Revezi ce scrii?

Mă uit după greșeli, dacă sună bine, dacă aș mai putea adăuga ceva.

Cum faci legătura între pictură și lectură?

Când citeam Eminescu, m-am gândit să fac câte un tablou după fiecare poezie. Am făcut deocamdată doar una – după „Stelele în cer”. Nu am explicat metaforele, m-am luat după ce se observa la prima vedere. Am făcut o lucrare pe pânză, cu vopsea acrilică.

Ce faci cu scrierile, cu picturile tale?

Picturile le dau persoanelor dragi – profesori, prieteni care pleacă în afară, familiei. Niciodată nu am păstrat picturile cele mai bune. Le-am dat altora.

Pentru o profesoară de română care mi-a fost foarte apropiată, am luat două pânze care ar forma un tablou şi am desenat un copac, o jumătate noaptea și o jumătate ziua. Voiam să simbolizeze ceva, fiindcă ea este o persoană foarte duală, are păreri foarte diverse. Bine și rău, întuneric și lumină.

Celei mai bune prietene care o să plece în Iran i-am desenat povești. Mica Sirenă, Hansel și Gretel, Crăiasa Zăpezii. Pentru că e deschisă şi copilăroasă.

Iar scrierile, le păstrez pentru un proiect mai amplu. O combinație între SF și situații foarte reale.

Ce stil de teatru îți place și de ce?

Îmi place să joc pe scenă. Orice. Chestia asta m-a fascinat de când eram mică. A fost un fel de obsesie. Am jucat în câteva piese făcute de trupa de teatru de la Buftea (trupa orașului), am câștigat și niște premii. A fost frumos. Mă gândesc să fac o carieră din teatru. Dar vreau să învăț și matematică și fizică.

Ce personaj ai vrea să joci?

Am făcut „O scrisoare pierdută” la școală, voiam să fiu personajul feminin, am uitat cum o cheamă. Mi se pare un personaj complex.

Ce te-a dus spre această zonă cultural-artistică?

Pictez de la 3 ani, teatru fac dintotdeauna și citesc ca să mă relaxez. Așa sunt eu.

Afară ce faci?

Îmi place la munte, dar nu-mi place să alerg. Să mă urc pe munți, nu să escaladez, doar așa, pe cărări. Pentru că e aer curat și mă simt bine. Am fost și cu cortul, am stat o zi și o noapte.

Ai un loc în care să-ți dorești să ajungi?

Mă simt bine oriunde. Așa sunt eu.

Îți iei cu tine pasiunile când pleci undeva?

Și acum am o carte la mine („Simbolul pierdut” de Dan Brown). Întotdeauna îmi iau o carte și un creion și niște foi.

Părinții tăi ce spun despre pasiunile tale?

Tata spune că citesc prostii, dar e de acord cu teatrul și pictura. Mama e de acord cu toate. El ar prefera să citesc literatură română, exact ce nu-mi place. Sau istorie și mie nu-mi place istoria.

Ai vreo curiozitate nouă?

A început să-mi placă știința. Mă fascinează elementele de fizică nucleară și elementele de cuantică. Explică părțile alea mici din materie, atomii și particulele mai mici.

Împărtășești pasiunile astea cu un grup de prieteni?

La fizică am copii de la Măgurele cu care îmi place să vorbesc. La teatru am copii din Buftea și Timișoara (am fost acolo la un festival de teatru), cititul cu mama, pictura cu nimeni.

Alege un simbol cu care te-ai identifica.

Sunt foarte schimbătoare. Vântul?

Vrei să schimbi ceva în viața cititorilor?

Orice facem cred că-i ajută pe ceilalți și pe noi înșine. Dacă fac o piesă de teatru despre o furnică, ideea aia genială poate ajunge la mai mulți oameni, se schimbă mentalități, se poate schimba lumea. Dacă poate o furnică, aș putea și eu.

 

Floarea sorealui- de Claudia Tocilă

Acum multă vreme, Andrei spunea despre Ramona că e ca broșa pe care i-a ales-o de pe o tarabă din Vamă: neagră în mijloc, dar plină de culoare pe margine. O floarea-soarelui croșetată de vreun vamaiot trecător care nici nu știa ce însemnătate va prinde în pieptul ei.

Prima oară în Vamă, dar și primul sentiment de libertate totală, un lucru pe care nu l-ar fi gândit că funcționează chiar ”la comandă.” Da, oamenii spun că în Vamă e libertate, dar poate nu se întâmplă instant? Și totuși, ea ieșise dintr-o relație care o epuizase emoțional, în care se simțea abuzată și, mai mult, venise spontan cu Andrei, un băiat cald, atent și relaxat care îi inspira siguranță, iar asta făcea ca relația lor să fie diametral opusă cu cea care tocmai se încheiase.

Dar ea era vulnerabilă, asta o văzuse și Andrei: că încă era închisă, ca avea miezul întunecat, că nu era pregătită. Dar așa cum Floarea-Soarelui se întoarce după soare să se deschidă, așa și Ramona s-a dat după Andrei, iar după o serie de despărțiri și împăcări s-au reîntâlnit peste ani. Fără Vamă, fără nevoie acută de liberate, ci în sfârșit gata unul pentru celălalt.

Floarea-Soarelui din pieptul Ramonei nu este despre el, chiar dacă de la el o are, ci despre ea, un accesoriu care să îi reaminteasca de un moment de libertate, de liniște, poate, fără să-și dea seama, de noi începuturi.