Frica- Cătălina Condruz

Un  râs dubios și o voce groasă m-au trezit din somn, undeva pe la 3 dimineața. De la etajul cinci al căminului studenţesc în care locuiam atunci, se auzeau oarecum difuz. M-am dus spre geam să văd de unde vin și dacă vin întradevăr de undeva. Când am ajuns la fereastră, vocea și râsul s-au auzit din nou. Am scurcircuitat distanța de la geam la ușă  într-un salt disperat, repetându-mi în cap că “nu, nu aud voci!”. Am ieșit pe ușă în speranța că de pe geamul de pe hol o să pot să văd doi tipi care-și pierd timpul pe-afară la ore târzii. Trebuia să mă conving că nu aveam halucinaţii

Geamul de pe hol era deja confiscat de 2 tipe care fumau.

Am coborât cinci etaje într-un timp record, fără să ratez vreo scară și să-mi rup vreun os, cu un puls care creștea de la treaptă la treaptă și o inimă care bubuia din ce în ce mai amenințător. Când am ajuns la parter, râsul a revenit în forță, neacompaniat de data asta de nicio voce. M-am oprit pentru câteva clipe de respiro și am constatat că am genunchii transpirați și fierbinți de la atâta efort.

Mi-am făcut curaj și am ieșit în goană afară. Dintr-un intrând al clădirii care sigur nu ar fi fost vizibil de la etaj, un tip îi aprindea cu o brichetă țigara altuia. Și-au întors amândoi capetele în sincron spre mine, lăsând să se audă un “Uite-o și pe-asta“. Apoi unul dintre ei s-a pus pe tuşit, iar celălalt a început să râdă de el. Am recunoscut  imediat vocea și râsul, moment sublim, în care toți mușchii mi s-au destins, ca după niște exerciții lungi de relaxare, în urma unei ore intense de sport. Însă mi s-a făcut dintr-odata rușine și am fugit (din nou) înapoi în camera mea. Eram îmbracată sumar, într-o cămașă de noapte transparentă pentru verile toride în care ți-e și frică să te întorci de pe o parte pe alta ca nu cumva să iei foc.

Pentru mine a rămas una din verile toride în care am înțeles că atunci când petreci  mult timp lângă o persoană care dezvoltă psihoze, ajungi și tu să auzi voci și să vezi personaje. Partea bună este că vocile și personajele cu care am avut eu de-a face au fost și sunt reale, cât se poate reale! Chiar dacă uneori chiar și eu mă mai îndoiesc de asta.

Frica- Alexandru

Îi mai simt câteodată cornul în piept. Nu e dureros, nu a ajuns acolo așa că nici nu a fost niciodată, dar senzația este foarte vie, ca și cum chiar s-ar fi întâmplat. Așa că mă bântuie ca o amintire rece, acea după-amiază de iulie în care ne întorceam de la Rânca, unde cu o zi înainte hotărâsem să rămânem peste noapte. Toată coborârea din Urdele fusese o ceață deasă și o măzăriche care îmi ajunsese până la piele, așa că atunci când de la Obârșia Lotrului a ieșit soarele și am început să mă încălzesc, mi-a mai trecut din îndârjeala de mai devreme.
Motorul trăgea lin, parcă nici nu mai simțea greutatea noastră în timp ce alerga dintr-o pată în alta de lumină. Drumul care șerpuia la marginea pădurii de brazi era pustiu, așa că mersul se transformase din chin într-un deliciu. La ultima curbă din Malaia, am văzut-o. Era aprope albă și ieșea agale dintr-o curte. Am văzut și când stăpâna, auzindu-ne, a țipat și i-a ars o nuia peste crupă. Nu am înțeles cum de a ajuns atât de repede în mijlocul străzii, însă mi-a fost limpede că o vom lovi. Am frânat cât am putut, i-am simțit pieptul Cristinei în ceafă și mi-am spus “Asta e!”. Atunci i-am văzut ochii și i-am simtit  cornul în piept, ascuțit, cum mă apasă pe stern.
Senzația o am de atunci și tot revine în zilele dinaintea unui drum mai lung cu motocicleta. Puțin contează că nici nu am atins vaca dând drumul frânei și făcând o fandare pe contrasens, de asta nu-mi aduc mai aduc aminte decât atunci când vreau. Sau de cum m-am oprit la două curbe după și amandoi tremuram din toate încheieturile. Responsabilitatea pasagerului este însă o povară pe care am ales să nu o mai duc. Probabil că de frică.

Frica- Anna Kozmena

Am închis uşa intrând în anticameră şi simt cum pulsul mi s-a accelerat. De aici, văd printr-un geam larg în sală, unde nu găsesc nicio piesă de mobilier familiară. Fata în uniformă verde îmi spune să o urmez dincolo. Mă aşează cu pieptul lipit de un panou metalic şi îmi spune să stau nemişcată. O aud cum se retrage grăbită înapoi în anticameră. Îmi simt picioarele reci şi înstrăinate. Primul instinct este să-mi ţin respiraţia. Apoi îmi dau seama că nu are niciun rost. Continui totuşi să nu respir. Se stinge lumina. Trag aer adânc în piept, închid ochii şi în minte îmi vine ultimul lucru citit pe net: o radiografie pulmonară valorează cât 15 zile de iradiere naturală.

Frica- Luiza Daneliuc

Eram foarte fericită că reușisem cu succes să nu fac o varză din primul meu public speach. Deși era deja ora două noaptea și mă chinuiam să adorm, pleoapele nu vroiau să se închidă iar gândurile îmi zburau aiurea.

Privirea mi-a fost atrasă brusc de o umbră subtilă ce se plimba pe parchet. Am clipit des și cu inima strânsă mi-am spus că mi se pare. Mereu mi se părea. Și totuși creierul meu știa adevărul iar inima îmi bătea atât de tare și respirația mi se întețise atât de rău încât Flavius se trezi brusc și întrebă:

–          Ce s-a întamplat?

–          Nimic, am răspuns rapid. Culcă-te la loc.

Nu puteam să îi spun adevărul și anume că la noi în casă, din când în când, umbre subtile se plimbă pe parchet.

Frica- Floricica

Totul in jurul nostru era alb si faceam urme in zapada care ne ajungea aproape de genunchi. Nu mai aveam vreme sa ma uit in jur. Calcam pe urmele celuilalt si incercam sa tin pasul. Era greu sa inaintezi si obositor. Il mai auzeam din cand in cand cum bolborosea niste cuvinte in barba, probabil ma certa sau se certa, ca a avut nebunia sa se aventureze pe munte. Imi vedeam cuminte de drum. Curios, mi-am spus. Mai devreme zapada nu fusese chiar asa de mare ca acum. Urmam urmele noastre si ale altora, ceva mai vechi. Acum noi eram cei care faceam urmele. Urmele nu mai erau, totul era alb si zapada mai mare. Ma uit in jur. In dreapta era padure. Normal cumva, pentru ca eram in coborare… dar asa devreme?! Mai fusesem vara pe acest traseu, dar mi se parea ca nu mai recunosc nimic. In stanga si unde eram noi parea sa fie albia unui rau. Ceea ce era bine. Stiam ca era un rau de-a lungul drumului. Ma mai uit o data in jurul nostru, in cautarea marcajelor. Niciunul. Ma gandesc ca ceva nu este in regula. Ne-am ratacit. Am mers la vale, dar de-a dreptul vaii, departandu-ne de culme si drum care, probabil, cobora mai lin decat am facut-o noi acum.

Un moment de frică- Raluca Sunshine

Vara trecută mă întorceam încărcată de experiențe fernecătoare și spumoase din Țările Baltice unde descoperisem un colț aparte al bătrânei Europa. Călătoream pe șosea și îndată ce am intrat pe tărâmul românesc m-am gândit să o sun pe mama. În ultimile zile nu îmi mai povestise nimic din aventurile poznașe ale celor doi motani ai mei, Dante și Oliver, pe care îi lăsasem în grija, atenția și afecțiunea ei. Mă întrebam oare de ce, căci acest lucru era tare atipic. O vacanță întreagă îmi redase minuțios și efervescent prin email aproape fiecare zi a lor împreună. Pe măsură ce mintea căuta motive, explicații și crea imagini, m-a trecut un fior rece. Pe loc, am realizat că se conturase un scenariu inconfortabil, apasător și nedorit: m-am gândit că li s-a întâmplat ceva rău. Toate acestea se derulau extrem de rapid, în timp ce ascultam tonul de formare al numărului. Odată ce mi-a răspuns, vocea ei mi-a confirmat ipoteza, doar de la simplul cuvânt “Alo”.

Frica- Andreea

Uneori, seara imi pipai urechile, le verific repezita, mi le acopar bine bine cu patura, doar ca sa ma asigur ca urechelnitle din fata blocului despre care bunica mi-a spus ca iti intra in ureche si iti iau auzul nu o sa ajunga pana la mine. Uneori, mi se pare ca ma dor urechile, le pipai rapid, pe furis, cand ies la joaca cu copiii.

Ioana- frica

Am mers să ud florile. Mama s-a certat cu bunica taman înainte să plece, așa că ce să fac. Lasă că dau eu fuga după birou. Urc patru etaje și pregătesc bidoanele de apă. Sunt multe mușcate și a pus și garofițe. Ies pe balcon și-mi aduc aminte visul: mult sânge împrăștiat pe asfalt. Dintr-o dată balustrada părea că îmi ajunge abia la glezne. Am intrat înapoi în bucătărie.

Inscrierea la Facultatea de Biologie- Ileana Pop

Era prima oară când vedeam Bucureștiul. Am coborât din tren cu o hârtie în mână, în care era scrisă adresa facultății și mijloacele de transport cu care să ajung. Mă uitam în dreapta și stânga să găsesc persoane competente care să-mi indice locul de unde pot lua mașina. Întrebam și nu știa nimeni să-mi spună, nimeream numai persoane care nu erau din București. Într-un final am găsit și m-am urcat. Ochii nu mi se dezlipeau de la fereastra troleului. Urmăream fiecare stație,…Doamne ajută-mă să nu pierd unde trebuie să cobor. Am ajuns.

Când urcam scările facultății, îmi auzeam bătăile inimii, puteam să le număr, respiram des. Pe holuri eram cu capul numai pe sus, mergeam urmărind cu privirea toate plantele fixate pe planșe, figurile marilor biologi români: Victor Babeș, Ion Cantacuzino, Gheorghe Marinescu, etc. În sinea mea îmi spuneam: Doamne, acest popor mic a dat atâția gingați ai științei românești.

Frică- Antonia Oprea

Sus. Dar cât de sus a fost acest ”sus”?! Am zis că aștept trei minute. În fața mea, doar munții și crestele brazilor. Mă uit în jos. Zăpadă, dar mai multă gheață. „Chiar o să fac asta? ”, mă întrebam. Schiurile mele, pe care le purtam doar de o zi, începeau să alunece. Așa a început totul. Fără să vreau. În următoarele 10 minute (doar atât am avut impresia), ajunsesem la baza pârtiei. Mă uitam în jur, oameni liniștiți. Ar fi trebuit să mă liniștesc și eu?!