Primul meu cozonac- Maria

La fiecare sărbătoare am avut unul din rolurile principale în activitatea de pregătire: mâna dreapt-a lu’ Mamaie. Pentru că bucătăria nu era vecină cu cămara, pe parcursul derulării operațiunilor, temporar, îndeplineam și sarcina de curier.

– Du-te-n cămară și-adu-mi ligheanul cel mare, copaia de lemn, oala cu unt topit.

Deși nu aveam nicio bucurie, executam ordinele ca un soldat disciplinat, cu gândul la producția de cozonac ce-avea să prindă viață, în direct, sub ochii mei.

Pentru că nu prea mai avea forță în brațe, de o vreme-ncoace, pe Mamaie o ajuta la frământat, Tanti Lenuța. Vecină cu noi, soția unui bărbat mai mult beat decât treaz, de care depinsese toată viața pentru că ea nu muncise, petrecea mare parte din timpul liber la Jana (deși o chema Eugenia, toată lumea îi spunea bunicii Jana).

– Ea are bunătățuri că-i aduc copiii de la București și are și televizor, eu n-am, că lu’ bărbatu-mi-o i-a plăcut să bea toată viața, nu l-a interesat casa, așa se explica ea în fața celor ce-o întrebau de ce merge atât de des la Tanti Jana.

Femeie bună, Tani Lenuța i-a sărit lu’ Mamaie în ajutor când a-nceput să se plângă c-o dor brațele prea rău și parcă nu mai are putere-n ele să frământe. De când mă știu, copaia de lemn se umplea vârf de cocă, câteodată chiar dădea pe-afară. Era cât burdihanul unei femei grăsane-grăsane; la noi nu se făceau doar 2-3 cozonaci, pentru câți patru membri ai familiei eram, se făceau și pentru Coana Lenuța “care ne-aduce cașcaval și trebuie să-i facem și ei măcar doi”, pentru Fifi “care are mâinile deformate de la reumatism de abia mănâncă, nici gând să frământe” și încă unul-doi că se mai găsea de-mpărțit cuiva. Așa că era material de lucru, nu glumă.

Când Tanti Lenuța bătea la ușă, mi se adunau emoțiile-n stomac: venea vremea. Formulele magice și exacte ordonate de Mamaie pe un ton ferm, dădeau adunarea la mirodenii, făină, zahăr, lapte, unt, în comunitatea din copaie: cea a viitorului cozonac. Mamaie le aducea la viață pe toate, dar după ce creștea maiaua, preda ștafeta printr-un ordin sec:

– Lenuțo, de-acuma poți să faci tu!

Dacă la inceputurile experienței mele cozonăcești, maiaua era tot o vecină ce trebuia să ne ajute (ce anume m-a făcut să fac asocierea asta, habar n-am nici azi), cu timpul am înțeles că era, de fapt, sămânța cozonacului.

Anul acela a fost special pentru mine: am fost implicată direct în producție, în aproape toate etapele.

– Uite, pune și tu sarea și zahărul: o linguriță de sare la un kilogram de făină și trei sute de grame de zahăr la un kilogram de făină. Zahărul l-am cântărit, e cel din ligheanul albastru; sarea e în dulap, a venit invitația lu’ Mamaie.

Am și văzut atunci, cu ochii minții, cum peste ani, când ajungeam vestită în cartier pentru cum găteam, amintindu-mi începuturile mele în ale gospodăriei, mă întorceam la momentul cozonacului. O luam pe urmele bunicii, care era gospodină și pricepută în toate cele.

Amestecul din copaie începea să prindă proporții și să salte, întâi ținându-se cu îndârjire de pereții de lemn, pentru ca în vreo cinșpe minute să fugă de pe ei, căutând libertatea. Când Tanti Lenuța își tot trecea mâna peste frunte, era semn că e aproape gata.

– Cozonacul e gata când pică apa din tavan. Așa zicea Mamaie că îi zicea mama ei, în tinerețe, când, în lipsa unei Tanti Lenuța, ea frământa la cozonaci. Ne povestea râzând cum, prima oară când a auzit s-a îngrozit, pentru că însemna că nu va termina niciodată de frământat. Cum să curgă apă din tavan???? Dar când sudoarea a-nceput să-i picure din frunte, mama i-a spus:

– Ești aproape gata, uite cum curge apa din tavan!

Așa a zis și Mamaie. Obosite, dar satisfăcute, am acoperit aluatul și i-am dat timp să crească. Abia așteptam să-mpung burdihanul cu arătătorul și-apoi să savurez coca ce-mi rămânea lipită. O mică fericire pe furatelea: mereu eram certată “că e prea grea și-o să mi se facă rău”.

De cum am băgat degetul în gură, am simțit gustul ciudat, atât de ciudat că până și colțurile gurii au reacționat promt, lăsându-se-n jos la maxim, limba mi-a ieșit din gură de-odată cu un “bleeeaaaaahhhh”. Mamaie, speriată, m-a întrebat ce s-a-ntâmplat:

– Este extrem de sărat!! Eeeextrem!!! Niciodată n-a fost așa!

Și-a luat și ea un deget de cocă. Reacția a fost identică.

– Mamă, tu ai pus invers decât ți-am spus eu: ai pus atâta sare cât zahăr ți-am zis că trebuie. Dar de ce crezi că ți-am zis că e cântărit zahărul? Și când ai avut timp să cântărești atâta sare, că doar am fost aici? Și ce-ai făcut cu zahărul ce ți-a rămas?

Poate că altcineva s-ar fi blocat în fața unor astfel de întrebări, eu însă nu. Aveam răspuns pentru fiecare.

– Păi doar am luat din zahăr, dar nu pe tot, că nu m-am gândit că l-ai cântărit pe tot pentru cozonac. Am zis că poate-l folosești și la alte prăjituri ….. sare am pus după ochi că și tu faci așa, am turnat din cutia de un kilogram, cam cât mi s-a părut mie pentru trei kilograme de făină, iar restul de zahăr ce-a mai rămas în lighean, l-am dus pe hol….

Maria – dezastrul gastonomic. Norocul meu că Mamaie a fost un om înțelept: nu m-a certat; probabil și-o fi asumat de la-nceput riscul de a-și face de lucru cu un copil de 13 ani. A aruncat totul și a doua zi am refăcut producția “Cozonacul”. Am fost retrogradată la funcția de curier. Toate personajele și-au dus sarcinile la bun sfârșit, conform indicațiilor rețetei. Un happy end fericit, cum spunea Tanti Lenuța când se terminau filmele, care-mi trezește zâmbete și după atâția ani. Chiar și când frământ și mă-ntreb obosită: când o-ncepe să curgă apă din tavan?

Advertisements

Pepenele-Ioana Popa

Toti prietenii iubeau bucataria noastra. Era cea mai importanta camera din toata casa. Mare cat sufrageria, cu geamuri mari prin care puteai vedea dealul pe care ne dadeam cu sania iarna si padurea unde ne jucam de-a indienii vara, cu o masa mare in mijloc unde ne asezam foarte organizat, intotdeauna pe aceleasi locuri tacit stabilite, cu o canapea extensibila si multe taburete pentru prieteni, vecini si alti musafiri.

Bucataria avea 3 usi: una catre sufragerie, una catre holul de la iesire si una catre holul mic de legatura cu camara, unde era izolat si ascuns aragazul, in asa fel incat aburul sa nu vina nepoftit la masa.

Camara, o camera fara incalzire, pe post de beci, debara si frigider, cu o usa cu geam, gazduia oalele, borcanele, cutiutele si toate accesoriile necesare mamei sa ne pregateasca toate minunatiile.

In seara aceea eram la masa cu tata, un barbat “cat muntele” cum spunea bunica uitandu-se de jos in sus la el. Mama ne lasase instructiuni clare, farfurii, furculite, cutit si un pepene mare. Trebuia sa-l taiem frumos, in felii egale, miezul feliilor in cubulete egale, cubuletele impartite in mod echitabil in cele patru farfurii: una pentru mine, una pentru tata, una pentru mama si una pentru fratele meu. Ea era in camara cautand ceva probabil bine ascuns, pentru ca simfonia oalelor era intr-un crescendo neasteptat.

Tata ma privi scurt si cu inteles, moment in care amandoi ne-am dat seama ca suntem in avantaj. Stiam ca vom fi pedepsiti, intr-un fel sau altul. Cu toate acestea, ne-am luat cate o felie mare de pepene si timpul s-a oprit in loc. Zeama racoroasa dar lipicioasa mi s-a prelins pe barbie si maini, apoi pe tricou si pe fata de masa imaculata.

Nu stiu care erau senzatiile traite de tata, dar expresia fetei lui era de fericire maxima. Stiam ca manca si el cu ochii inchisi ca si mine, probabil pierdut si el intr-o reverie proprie.

Cand muscam dintr-o felie de pepene mare, zemoasa, aromata timpul se comprima iar eu eram sub cascada aceea racoroasa si inconjurata de orhidee pe care o vazusem intr-o revista straina. Si picioarele se jucau in apa limpede si pielea era speriata de racoarea apei.

“-Ghitule! (era alintul mamei catre tata de la numele de Ghita), esti mai rau decat copiii! Cutitul, furculita si farfuria sunt de décor?” striga mama din camara si reveria noastra disparu’ brusc si nedrept. Doar petele erau acolo ca un semafor ramas pe rosu pentru totdeauna.

Nu stiu cand aparuse langa noi, dar, desi parea amuzata, statea cu oala intr-o mana, ridicata amenintator la noi si il mustra pe tata pentru dezastrul facut de amandoi pe fata de masa noua si pe tricourile noastre.

Fratele meu se amuza fericit ca va primi desertul promis copiilor cuminti.

 

În bucătărie- Corina

Tocmai închei o conversaţie cu bunica. Azi nu poate ajunge la mine. Păcat. Aveam planuri mari. Şi ce? Las asta să mă împiedice? Hai în bucătărie! Azi fac cremă de zahăr ars! Am văzut de atâtea ori cum se face pe TLC. În principal îmi trebuie zahăr. Şi sigur trebuie ars. Nimic mai simplu. Torn nişte Mărgăritar în oală şi o pun pe foc. În scurt timp de sub mormanul de nisip alb se prelinge un lichid semitransparent. Uite că sfârâie! Iar culoare se schimbă încet, încet din aurie în arămie…Opa! Nu fac ciocolată aici. Mirosul sigur nu e cel care trebuie. Îmi aminteşte de mirosul fludorului când lipeşte tata firele la priză. Opresc focul. Iau oala şi mă îndrept cu ea către baie pentru a-i goli conţinutul. Trag apa. Vârtejurile înghit o parte din cremă, dar odată apele calmate, văd compoziţia întărită pe smalţul WC-ului. La fel e şi la oală. Iau grăbită peria de toaletă în dreapta şi Cif-ul în stânga. Am frecat mai bine de 10 minute, până mi-au dat lacrimile – nu îmi plângeam de milă, era de la mirosul înţepător de clor – pentru a curăţa în totalitate. Fix când îmi şterg cu dosul palmei bruboanele ce îmi aleargă către ochi, aud interfonul. Ascund oala în dulap. La scurt timp intră mama.

– Ce ai făut azi?

– Nu multe…teme.

Se duce fix către dulap. Nu am cum să o opresc. Îmi pregătesc pledoaria.

– Ce caută oala asta aici?!

 

In bucatarie- Violeta

De cum intram în bucătărie, mirosul de cafea mă făcea să zâmbesc.. Deși cei mai mulți dintre noi au fost „atinși” în copilărie de tot felul de mirosuri de prajituri, acesta este cu siguranta parfumul pe care eu mereu îl voi ține minte. Mă așezam somnoroasă pe scaunul de la mijlocul mesei, lângă tatăl meu, care stătea mereu strategic lângă fereastră și își fuma prima țigară din dimineața aceea. Mulți mă vor blama pentru ceea ce voi spune acum, însă mie îmi plăcea să simt acel fum de țigară. Era mirosul cel mai frecvent al tatălui meu și niciodată nu m-a deranjat.
Apoi, mama apărea cu farfuriile noastre cu magicul mic-dejun și parcă de la prima înghițitură, trezitul devreme devenea mai plăcut. Omletă ca a mamei mele rar mai mănâncă omul, iar ardeiul, ceapa, roșiile care o completau, erau cele mai bune! În timp ce mâncam, ai mei făceau diverse planuri pentru zilele care urmau, iar eu îi priveam fascinată și îi ascultam, în timp ce mai luam o gură din laptele cu cacao ce mă pregătea sufletește pentru orele de matematică ce urmau.

Colaj de frunze uscate şi miros de gutui

Sfârşit de octombrie, colaj de frunze uscate şi miros de gutui. Toate astea îmi aduc aminte de bucătăria bunicii…pictată în galben şi ascunsă între doi gutui mari. Lumina firavă de toamnă târzie îmi dă sentimentul că parcă ieri stăteam în faţa aragazului ce se uita mirat cu doi ochi negri la cele şapte gutui imense de pe masa de lemn.

Bunica folosea mereu trucuri în bucătarie pentru a ne oferi învăţături de viaţă şi gustări de neuitat. Locul meu de degustător principal era în faţa geamului cu rame verzi, scorojite de timp şi aplecate spre exterior. Primul lucru de care îmi amintesc când mă gândesc la bucătaria bunicii, cu uşă mică ca de hobbit, este puful galben de pe gutui. Prin dulceaţa de gutui şi prin folosirea cotoarelor, a cojilor şi a seminţelor pentru peltea, bunica voia să îmi transmită că nimic nu trebuie aruncat, aproape toate „resturile” pot fi folosite în bucătărie. Despre dulceaţa de gutui nu-mi amintesc decât că bunica amesteca neîncetat în ceaunul argintiu până când cele şapte gutui tăiate cubuleţe se transformau uşor din alb-gălbui, în galben, apoi în roz-ambra. Îmbracata cu şorţul ei apretat, bunica îmi spunea că secretul unei dulceţi reuşite stă în adăugarea sucului de lămâie care împiedică zaharisirea.

În timp ce ea amesteca cu grijă în dulceaţă, eu trebuia să prepar cu răbdare pelteaua, adică jeleul, fără să folosesc gelfix sau alte toxine folosite azi pentru majoritatea jeleurilor. Singura mea sarcina era să fac o dată la două-trei minute testul picăturii, adică să o anunţ pe bunica când ultima picătură care cade de pe lingura de lemn este ca un lipici ce nu vrea să se desprindă prea uşor. Atunci ştiam că etapa principală de preparare a jeleului a luat sfârşit şi că trebuie luată cratiţa de pe aragaz. Jeleul trebuia să fie consumat a doua zi, după ce s-a odihnit bine într-un castron, însă mereu gustam din el înainte, să văd dacă  mi-a „ieşit”. A doua zi întorceam castronul cu jeleul rozaliu şi mi se părea că văd în farfurie soarele tomnatic şi întreaga bucătarie cu ferestre mici şi tavan auriu a bunicii.

Clatitele Prietenei- Liana Voinescu

La 20 de ani locuiam singura intr-o garsoniera, pe care mi-o plateam, tot singura, din serviciul pe care il aveam, in paralel cu facultatea.  Era manifestarea mea suprema de emancipare, o libertate platita scump, cu ore lungi de invatat noaptea, cand tot ce imi doream era sa inchid ochii si sa dorm un pic, chiar si cu capul pe birou, cu maratoane de 24 de ore in care reuseam sa fur cateva clipe de somn cu fruntea rezemata de geamul troleibuzului, dar era libertatea mea si tineam la ea ca la ochii din cap. Domeniul a carui stapana absoluta eram, situat la ultimul etaj al unei vile vechi din zona Casin, se compunea dintr-un living-dormitor cu geamuri mici, manastiresti, si o usa boltita ce da spre balcon, un hol generos transformat partial in dressing,  plus dependinte. Bucataria, ca si restul casei, era slab utilata, insa eu nu simteam ca mi-ar lipsi ceva.

Intr-una din zile m-am hotarat sa o invit pe buna mea prietena, Reli ,sa doarma la mine.  Asta insemna sa luam masa de seara impreuna, dar nu am dat mare importanta acestui amanunt, urma sa improvizam noi ceva !

–          Ce bine, ce bine ca sunt aici! De-abia astept sa stam toata noaptea la povesti, ca pe vremuri ! chicotea Reli.

‘Pe vremuri’ fusese doar cu vreun an in urma, cand merseseram doar noi doua la mare 3-4 zile (atat ne-au ajuns banii), dar timpul curge altfel cand ai 20 de ani, si tot ce trece de 6 luni e istorie.

–          Da, ar trebui sa repetam mai des figura asta, ce mare lucru sa-ti iei niste haine cu tine si sa pleci maine de aici direct la serviciu. Hai sa dam o raita prin bucatarie, sa vedem ce se poate manca.

Mai aveam niste friptura cu sos rosu adusa de mama cu doua zile in urma, iar in congelator se odihneau niste sarmale ramase de la Paste.

–          Ce zici, le incalzim pe amandoua si facem un adevarat ospat ?

–          Hmmm… nu crezi ca ai uitat ceva ? N-ai ceva dulce, macar o ciocolata, cat de mica ?

–          Of, am uitat ca esti devoratoare de dulciuri. Cum naiba mi-a iesit din minte ?? Nu tu mi-ai spus ca pe o zi caniculara de iulie, in care ai avut multa treaba prin oras, ai mancat sase cornete de inghetata ? Si cu toate astea, siluetei tale parea sa nu-i pese…

–          Sapte cornete, nu sase, ma corecta Reli, chicotind din nou.

–          Asa, sapte. Am gem de caise, facut de mama, foaaarte parfumat, cu feliile de caisa ramase aproape intregi, zici ca sunt confiate, putem sa mancam pe paine, cum ti se pare? am incercat s-o dreg, si chiar am plescait de placere la gandul bucatilor carnoase si aurii, aproape translucide, de caisa.

–          Nu, am o idee mai buna ! Ai niste faina ?

–          Da, mai e ceva intr-o punga.

–          Oua ?

–          Si oua, mi-a adus mama, dar nu le-am mancat inca. Ce vrei sa…

–          Ulei am vazut ca mai ai pe fundul sticlei, si lapte pentru cafea, asa ca facem clatite !

Dupa festinul cu friptura cu sos rosu si garnitura de sarmale, fericite si satule, ne-am apucat de facut compozitia pentru clatite. Aveam totul pregatit : ingredientele, bolul pentru compozitie, polonicul, borcanul cu gem, ba chiar gasisem si doua farfurii suficient de mari in care sa rasturnam clatitele si sa le ungem.

–          Buuun, zise Reli dupa ce cazuram de acord asupra consistentei compozitiei. Acum, da-mi tigaia.

Am deschis dulapul din bucatarie si, spre consternarea mea, am constatat ca nu aveam tigaie. Nici mare, nici mica, nici de teflon, nici de cositor, nici cu coada, nici fara coada, nada! Dar eu si buna mea prietena Reli am fost intotdeauna de parere ca micile impasuri in care ajungi cand ti-e lumea mai draga, sunt menite sa condimenteze un pic viata, sa te scoata din banalul cotidian, in nici un caz sa te descurajeze ori, Doamne fereste, sa-ti strice dispozitia !

Exact ca atunci cand am fost la mare impreuna, iar ei, dupa prima zi de plaja, i-au cazut in mare ochelarii cu dioptrii -7. Sirul de improvizatii care a urmat, incercand sa acopar lipsa de vedere a prietenei mele, a facut deliciul intregii excursii. Cel mai greu a fost, totusi, sa explicam tipului care s-a tinut dupa ea o seara intreaga, din ce in ce mai convins ca fata il place, ca, de fapt, ea nici macar nu stia cum arata.

Asa ca in seara cu pricina, in mica mea garsoniera care rasuna de exclamatiile si de rasetele noastre, am mancat clatite perpelite in cratita si extrase prin rasturnare, ca mamaliga. Nici n-a mai fost nevoie de a doua farfurie intinsa, cea in care ar fi urmat sa depozitam clatitele umplute, din motive pur tehnice: timpul de consum era considerabil mai mic decat timpul de productie, deci nu aveam ce depozita.  Cat despre produsul ‘ingineriei’ noastre, trebuie sa fi fost extraordinar de gustos, daca mi-a ramas in minte pana astazi.