Drumul spre casa-Alina

Când ieşi de la metrou te lovesc oamenii. Din toate părţile. Apoi începi să auzi claxoanele stridente şi vuietul străzii. Te uiţi la ceas încercând să-ţi dai seama cât e şi ce e cu nebunia asta. La semafor, timpul pare că stă în loc. Dar nu şi maşinile care trec în viteză lăsând în urmă stropi mari. Verdele se transformă în roşu. Nu şi pentru pietoni preţ de încă zece secunde, dar e în regulă. Maşinile s-au oprit. Păşeşti repede ca să nu te strivească oamenii din spate. Când ajungi pe partea cealaltă eşti în siguranţă. O vezi pe doamna grăsuţă de la poarta bisericii care mereu caută pe cineva cu privirea în toată mulţimea grăbită. Trotuarul e prea îngust şi oamenii te-au ajuns, deşi ai mers foarte repede. Grăbeşti pasul. Ajungi în dreptul patiseriei unde miroase a cozonaci proaspăt scoşi din cuptor. Vezi iar tarta aia roz cu vişine, dar te opreşti “La Maria” şi-ţi iei nişte fructe. Incredibil cât de mari şi perfecte sunt căpşunile alea. Cine ştie de unde or fi.

La trecere îţi ţii răsuflarea. Ar putea oricând să apară o maşină şi să dea peste tine. Înaintezi şi îi vezi pe copiii care se încălzesc la gura de aerisire a supermarketului. Miroase a ghiare de găină topite. Nu ştii dacă ţi se pare mai trist că stau în frig sau în mirosul ăla dezgustător.

După ceva timp nu mai e nimeni în jur. S-au oprit toţi la Mega. Poţi să-ţi auzi paşii şi gândurile. Şi chiar să cânţi. Nu te mai aude nimeni. Ajungi pe strada ta întunecată. Din reflex, te uiţi în spate. Nu e nimeni. E în regulă, poţi să cânţi în continuare.

 

Cartier- Alice Teodorescu

La blocul de garsoniere nu ai parte de vreun moment plictisitor. Basul vecinului de deasupra îmi ritmează fiecare apăsare de tastă cu precizia unui metronom. Dau din picioare, uneori cu adevărate mișcări acrobatice, pe ritmuri de Prodigy sau Avicii sau Pitbull. Nu facem discriminări!

Când stau cu urechile ciulite mai ceva ca un câine de vânătoare, un scârțăit prelung întrerupe ritmicitatea ritualului nostru de aproape fiecare zi și noapte (vecinul e imprevizibil, iar alegerile muzicale eclectice). Urmează, cu bufnituri neregulate, căderea. Nu e nici o văgăună de iepure, e doar bătrâna ghenă care își înghite amarul, răbufnind din când în când (vara se întâmplă mai des) într-o feerie de parfumuri ce gâdilă nasul în cele mai nedrepte moduri.

Dar atenția mi-e distrasă de o voce clară, pătrunzătoare. Vecina povestește, în octave și onomatopee nedeslușite, aventuri interminabile. Fum de țigară, arome amestecate de prăjit-ars sau ouă uitate prin tigaie…fiecare oră își are miresmele, miazmele și armoniile sale.

 

Doua lumi- Alexandru

Strada Brezoianu a împărțit multă vreme, pentru mine, lumea in două. Ies din bloc și fac dreapta ca să mă duc la birou, să ajung în centru sau să iau pâine. In partea asta, vara asfaltul arde incă de la ora 9, iar iarna te spulberă vântul. Tot aici, indiferent de vreme, se claxonează. Nu credeam că eu, care scoteam deșteptătorul din cameră pentru că ticăia, mă voi obișnui cu zgomotele în somn, dar iată că, după doi ani de stat aici, pot dormi lunea până la ora zece, fără să mijesc un ochi.
Asta poate și pentru că știu că ies din bloc, fac stânga și lucrurile stau altfel. Domnul inginer, care își petrece iernile si serile ploioase pe scările dintre etajul patru si cinci, mă salută. Pe Șchiopu și pe Stomatologu, spre deosebire de alti confrati canini, nu-i impresionez când trec cu bicicleta. Merg mai departe pe strada care se înfundă în Cișmigiu, e răcoare și miroase dinspre parc a tei și a iarbă proaspăt tăiată. Un pic din lumea asta o aflu la ore târzii și pe balcon, în liniștea ultimei țigări a zilei, fumate întins pe șezlong și cu picioarele rezemate de balustradă. Atunci pot să mă bucur într-adevăr de sunetul cristalin al unui motor de Yamaha R1, la 8000 de ture, cu tobele scoase.

Cartierul meu- Anna Kozmena

Dacă mergi prin Piaţa Rosetti seara, vei da la un moment dat de o farmacie care are în vitrină o cruce verde luminoasă. Uneori, în faţa ei stă aşezat un om fără adăpost care o priveşte fix şi-şi lasă faţa luminată de sclipirea ei intermitentă. Dacă vei mai merge puţin şi-ţi vei da seama că ai uitat să cumperi ouă, vei da de un magazin fără nume, deasupra căruia stă scris mare, alb pe albastru, „MAGAZIN ALIMENTAR”. Înăuntru, un domn şi o doamnă în halate albe până la jumătatea coapsei te vor servi indiferenţi, făcându-te să te întrebi în timp ce ieşi „De ce naiba mi-au trebuit ouă la ora asta?!”. Pe altă străduţă lăturalnică, vei găsi, între un calcan acoperit cu iederă şi o casă interbelică cu scări în evantai, o curte plină de mese cu oameni binedispuşi, gata să te primească cu ei. Despre florăresele, taximetriştii, vânzătoarele ambulante şi cea mai bună limonadă din timpul zilei – în altă poveste.

La mine în cartier- Luiza Daneliuc

În cartierul unde locuiesc acum, s-au adunat parca dinadins ca să îmi facă în ciudă, toate lucrurile pe care le urăsc mai mult la orașul ăsta: suprapopularea, câinii și gropile. Iar cireașa de pe tort sunt vecinii mei care au uitat că nu mai trăiesc la curte și se comportă tot ca atare: vocea lor stridentă se poate auzi încă din capul străzii deși ei locuiesc la ultima scară la etajul 4.

Cartier-Andreea

Cel mai frumos a fost in noaptea de paste, oamenii se intorceau cu lumina. Era cald si bun, liniste si miros de tei. Vibratia lui buna, aduna in blocurile lipite mame cu copii si studenti aventurosi. Aici, la capatul orasului se strang povestile vechi ale hainelor din SH-uri si covrigii calzi Giorgi care-ti fac dimineata mai buna.

Cartierul meu- Raluca Oprescu

Cartierul meu abundă de culori, forme, parfumuri și oameni minunați. Lumina îi dă viață iar forfota dimineții îl transformă într-un furnicar activ, expansiv și spontan. Aici, clădirile scunde sunt învăluite în voalurile de un verde vindecător al plantelor și copacilor din grădini, ceea ce le transformă în adevărate oaze de relaxare.  Rozul, portocaliul și albul trandafirilor înfloriți în miezul fierbinte al verii sunt parcă niște daruri divine, menite să îmi inunde și să-mi îmbălsămeze simțurile. Forfota este un prilej de a privi pe fereastră în timp ce savurez un ceai verde care mă pregătește pentru o nouă zi magnifică de care mă voi bucura plenar! Totul se mișcă, totul vibrează. Acest lucru trezește în mine un sentiment profund de umire, contemplare și recunoștință imensă. Este un paradis în care trăiesc. Iubesc acest loc!

Cartier-Floricica

M-am mutat aici pentru ca era liniste si padurea aproape. Imi inchipuiam cum o sa-mi plimb copilul pe aleile de aici sau cum am sa ies sa fac sport prin padure. Blocurile erau mici si colorate, destul de indepartate unele de altele. Mi-au lasat impresia ca respira si ca puteai sa vezi orizontul dincolo de ele. Mi-a placut de prima data cand am fost sa vad apartamanetul.

Cartier- Ioana

M-am reîntors pe strada Badea Cârțan după aproape 15 ani. Bunica era internată la azil când m-am hotărât să mă mult în casa ei, casă în care am făcut cele mai frumoase sarmale din frunze de iederă și noroi din câte au existat.

Viața e frumoasă în casa în pantă de pe strada Badea Cârțan, colț Vasile Lascăr. Prima la stânga cum vii dinspre Ștefan cel Mare. Pentru că retrăiesc în fiecare zi cartierul copilăriei. Și lucrurile se așează. Și acum am înțeles în sfârșit și de ce e casa în pantă. Mi-a zis tata de mult că în zonă pământul e amestecat cu bălegar din cauza depoului de tramvaie, iar eu nu am înteles nimic. Și mi-au trebuit 15 ani să îmi dau seama că înainte să fie casa construită tramvaiele erau trase de cai.

Cartier- Anca Alina

Scrumiera de pe pervaz a fost facuta tandari intr-o clipa. Se luasera la harta dintr-un nimic, probabil. Acum se ascund tacute si vinovate in teiul din fata blocului. Dimineata la hranisem separat de celelalte inaripate, deoarece ni se parusera mai exuberante ca de obicei si dornice de o noua dieta.
Desi sunt copaci peste tot, parca in teiul asta viata pulseaza int-un ritm mai alert. Indiferent de anotimp, in el este mereu ceva ce de vazut: mierle cu penaj negru, lucios si cioc orange, grauri pepiti si zvapaiati, perechi de turturele pentru care teilul este acasa, ciocanitoare agatate vertical pe trunchi si zeci de vrabii care nu se mai tem de noi, deoarece locuiesc la baza aerului conditionat de la etajul nostru si petrec la noi pe balcon si in teiul tuturor anotimpurilor.