Revedere- Cristina

– “Ai avut o idée buna sa ne intalnim in parc astazi!”, spuse prietena mea Adriana.

I-am zambit cu drag si m-am gandit ca intr-adevar fusese o idée buna sa ne plimbam prin Cismigiu. Dupa ultimele zile de ploaie ce pareau interminabile, atat soarele ce stralucea timid pe cerul acelei dimineti de mai, cat si mirosul imbietor al florilor proaspete de tei, pareau o adevarata binecuvantare, chiar si pentru cei care nu credeau in Dumnezeu!

Ma bucuram mult sa-mi ravad prietena. Atmosfera de basm a naturii ce ne impingea fara voia ei intr-o stare de vis, ne-a surprins pasind in nepasare, ratacind pe aleile incantatoare ale parcului, depanand tot mai multe amintiri si povesti.

Nu aveam sa bagam de seama cum zburase timpul si nici de schimbarea culorii cerului, iar odata cu primul tunet, a inceput si o ploaie cum rar intalneai… Fara sa stam pe ganduri, déjà ude pana la piele, Adriana si cu mine, ne-am descaltat de tocuri si am inceput sa alergam cat de repede ne tineau picioarele, spre primul tei batran ce ne putea servi ca si adapost.

Razand cu pofta, nu m-am putut abtine sa-mi intreb prietena:

– “Ce parere ai acum? Ti se mai pare o idée buna ca ne-am intalnit in parc?”

Prietenie- Luiza

Sâmbăta era întotdeauna o zi de sărbătoare în familie. În jurul prânzului, ne strângeam cu toții la masă în casa bunicii indiferent dacă ne era foame sau nu. Masa de sâmbătă era o tradiție atât de adânc împământenită în familia noastră, încât nici măcar mama, eterna rebelă, nu îndrăznea să o încalce.

Pentru mine sâmbăta era ziua în care, după ce înduram cu stoicism canoanele tradiționaliste, mi se îngăduia să ies afară în fața blocului la joacă, pentru două ore. Regulile erau stricte: să nu mă mișc din fața scării, să răspund imediat dacă cumva bunica mă striga pe geam și mai ales să nu cumva să mă prindă că stăteam de vorbă cu vreun copil. Erau toți niște golani.

Fiind fiica mamei mele, cea din urmă regulă era frecvent încălcată și de îndată ce scăpam de sub supravegherea strictă a bunicii, fugeam să îmi văd singura prietenă care înțelesese și acceptase regulile existenței mele. Pesemne că Monica mă plăcea destul de mult din moment ce fusese de acord să ne vedem pe furiș și să țină lucrul acesta secret.

Am coborât scările în grabă și am alergat până la scara șase, tiptil ca o felină să nu cumva să mă audă ceilalți vecini. Am bătut la ușă iar ea mi-a răspuns imediat:

–          Cât timp ai?

–          Astăzi doar o oră.

–          Ok, hai în parc.

Pantofii- Raluca Oprescu

Interfonul sună cu acel sunet strident dar scurt și Kitty se repezii spre receptorul de la etaj. În timp ce îl ridică, își aruncă ochii pe fereastră, spre poartă, și își spuse: “WOW, au venit!!!”. Așeptase de câteva săptămâni momentul acesta. Duduind în mare viteză pe scări pentru a deschide ușa realiză că emoțiile entuziaste îi scurtcircuitaseră logica: uitase să apese pe butonul gri cu cheiță pentru ca Vlad, Irina și tânărul Andrei să poată intra în curtea invadată de trandafiri portocalii și hortensii mov.

“Nu-i nimic” își spuse, îndreptându-se spre un alt receptor, plasat pe holul de la parterul casei. Apăsă butonul și gonii în grabă să deschidă ușa. Exact când degetele mâinii apăsară clanța rece, își aruncă privirea către labele picioarelor și conștientiză senzațile din tălpi.

Da, uitase din nou să-și pună pantofii, chiar dacă îi curățase și îi pregătise minuțios mai devreme. Pentru această după amiază importantă îi alesese pe cei roșii, lucioși, cu tot comod în care se simțea de obicei ca un motan încălțat pentru că primise multe complimente la adresa lor. Spontană de fel, hotărăște să deschidă ușa în picioarele goale și să îi primească cu brațele dechise dragii prieteni.

Prieten- Floricica

Ma uit pe geam la cladirile si luminile pe langa care trece taxiul in care sunt. De fapt, nici nu le vad. Disting ceva luminous, negru, gol si gandurile mele acolo. Caut ceva. E tarziu in noapte, prin urmare raman cladirile, luminile, taxiul si gandurile mele. Stau pe bancheta din spate, intr-un capat. In celalalt capat este T. Intorc putin capul si ma uit sa vad ce face T. Se uita pe geam. Nu spune nimeni nimic. Nici nu vreau. Am mintea obosita si vreau sa visez sau sa uit.
– Esti fericita? intreba T
– Nu.
T pufneste in ras.
– De ce razi, o intreb eu putin intrigata de reactia ei.
– Ca ai dat un raspuns rapid si poate sigura pe tine.
Da, nu sunt fericita, ii spun. Am un ton grav si parca tafnos ca m-a deranjat. Asa ca imi intorc privirea, chiar si pozitia corpului, spre geamul meu, partea mea de drum.
Acum ca m-a intrebat, ma gandesc de ce. Intrebarea mi se tot repeat in minte, fara raspuns. Asa cred eu… Oricum, imi era mai bine inainte.
– Hai ca am ajuns. Pa! Vorbim pe maine, ca acum nu esti prezenta, zice T inchizand portiere in urma ei.
– Bine. Pa!
Tamara pleaca spre blocul ei, eu imi continui drumul cu taxiul. In curand voi ajunge acasa.