16- Monica Tarţa

2003

M-am îndrăgostit de el atunci când am văzut că a fugit de acasă în timpul bacului. Am început să-l iubesc atunci când mi-a spus că sunt a doua fată pe care o întâlnește și care chiar gândește. Faptul că avea o dragoste neîmpărtășită ne făcea și mai asemănători. Mă făcea să-l plac și mai mult. Îl înțelegeam, nici mie nu mi-ar mai fi putut plăcea niciodată un alt băiat, pentru că îl întâlnisem pe el, care mi-a dat odată glonțul lui să-l țin bine, iar eu l-am ținut strâns în mână, mergând zece kilometri pe jos. Am ajuns spre dimineață înapoi în Vamă, în cort, el șchiopătând, mahmur, cu un braț pe umerii mei, și ne-am culcat, eu ținând glonțul strâns în mână în continuare. Când ne-am trezit, i-am zis Uite, l-am ținut în mână de când mi l-ai dat, iar el a spus Ah, da? Merci!

Nu m-am supărat pe el. Am răbdare. Cand sunt întrebată dacă îmi place de el, spun că nu. Nu pentru că nu aș vrea să se știe (mi s-a spus că se vede din avion), dar ceilalți nu au cum să înțeleagă. Suntem de o săptămână în Vamă, dar când vine el lângă mine simt aer de munte. E tare și rece, e acvilin, miroase a mentă și a ceață. Cred că oricine poate simți căldură lângă cineva. Suprem e atunci când dragostea te duce pe un vârf, deși ești la nivelul mării.

Orice artist creează mai bine atunci când suferă din dragoste. Dragostea împărtășită este pentru muritori, pentru adulți, pentru cei care vor lucruri simple, care nu au curajul să își deschidă sufletul suficient pentru simțiri. Niciodată nu am fost mai creativă ca acum. O să rămân așa mereu.

2016

Le-am explicat ieri colegilor la masă de ce un animal este mult mai ușor de crescut decât un copil, pentru că se pare că unii dintre ei nu înțeleseseră că pisicilor nu trebuie să le dai fiecare bobiță cu lingurița. Apoi le-am explicat că după trei – patru ani este și mai rău, pentru că au o sută de întrebări, și să have fun când o să fie întrebați Ce este o culoare.

Le-am mai zis că pe mine mă înspăimântă că un copil m-ar putea întreba ceva la care nu aș ști să răspund, iar eu nu știu să răspund la foarte multe întrebări. Nu știu tot ce trebuie despre sistemul solar, nu știu bine istoria lumii, uneori încurc ordinea Bosnia – Muntenegru – Kosovo – Macedonia și nu am citit o grămadă de autori. Cu toate astea, ei m-au bătut pe umăr și mi-au spus că dacă eu nu știu multe, atunci nimeni nu știe, și că ei le-ar da liniștiți numărul meu de telefon copiilor lor, ca să vină să mă întrebe chestii. Plus că se pare că le-aș povesti câtă-n lună și-n stele și între timp ar împlini opt ani.

Vă rog să vă țineți bine de masă, pentru că urmează să auziți un mare clișeu, dar asta doar m-a înspăimântat mai tare. Mai rău decât să crezi că oamenii te cred prost este să te creadă mai deștept decât ești. Nu ai cum să faci nimic mai bine de aici. Poți doar să speri că nu vor ști că ești o fraudă, ca să nu te abandoneze și deziubească atunci când te vor descoperi.

Aseară m-am dus acasă și am făcut un test pe care îl fac din când în când: e un joc în care trebuie să numesc fiecare țară din Europa, după conturul lor. Croația are formă de medalion de somon.

Pe camera mea a chemat-o Maria- Emil

Camera copilăriei mele era o bătrână ramolită – peticită, surdă, oarbă, dar plină de povești. Nu știu ce și cum ar trebui să vorbesc despre ea, dar m-am gândit s-o numesc simplu: Maria.

 

Maria avea pereții văruiți cu albastru și acoperiți de calciu dat cu bidineaua de mortar chiar de tata care era, printre altele, zidar.  În partea de sus, de jur-împrejur aveam ceea ce ai mei numeau scafă – o bandă lată cu țurțuri mici și mulți, văruiți cu un albastru mai deschis. Fruntea Mariei – tavanul alb – avea două riduri mici la care mă uitam mereu deranjat de lipsa de simetrie.

Ușa nu se putea deschide complet căci în dreapta se izbea de o sobă de teracotă care se continua în camera alăturată. În timpul iernii, uneori, fumul ieșea dintre plăcile de teracotă acolo unde chitul căzuse, iar Maria mirosea ca o femeie de la țară.

 

În stânga ușii, Maria avea o „măsuță de toaletă” pe care stătea casetofonul Fisher. Cutia mea de casete era dominată de albumele „La Familia” peste care mai pusesem în timp vreo două albume Paraziții, Pacha Man („Drumul către Rastafari”), Sotto Inteso, Bomfunk Mcs, o casetă cu Genius peste care înregistrasem Savage Garden, Direcția 5 și alte câteva. Vecinii mei mă vizitau ocazional cu rugăminți de oprit muzica așa cum am ajuns eu să fac acum la maturitate. „Karma’s a bitch!”.

Lipit de perete Maria avea un șifonier ceva mai bătrân decât mine care avea trei uși. Bara de plastic pe care stăteau umerașele era atât de îndoită încât trebuia așezată cu atenție pe marginile clemelor care o susțineau. Uneori trebuia să adunăm umerașele căzute grămadă și să reparăm „ecosistemul”. Ușa din dreapta stătea închisă doar dacă țineam un obiect mai greu pe șifonier în dreptul ei. Mama alesese cutia de „remi” care părăsea locul doar de sărbători când revenit acasă, în vizită, ne adunam la un joc și un vin fiert.

 

În continuarea șifonierului, Maria avea un fel de masă de scris improvizată. Aceasta fusese de fapt o piesă de mobilier care se ținea deasupra altui șifonier și la care tata, care se credea, printre altele, tâmplar, improvizase niște picioare de lemn sculptate cu flori și modele kitschoase. Masa era prea joasă ca să poți ține picioarele dedesubt ca la un birou normal, așa că toată copilăria am stat pe scaun cu piciorul sub fund, în lateralul mesei, răsucit și cocoșat.

 

Maria avea un pat care fusese odinioară tânăr. În scândura lui fină, lăcuită care încet, încet se dezmembra tata bătuse mai multe cuie. La capătul patului era așa numita „ladă studio” după care mama îl ascundea pe frate-meu când tata, care era printre altele, mare amator de rachiu și vodcă Săniuța, îl căuta pentru o porție de educație cu capul de pereții Mariei așa cum făcuse cu alte ocazii. Pe „lada studio” se afla „mileul de macramé” la care mama și cred că și surorile mele pierduseră ceva timp când eu eram încă în stadiul evolutiv de țânc. În mod inevitabil, de pe mileu nu putea lipsi grădina zoologică de porțelan – bibelourile comuniste pe care trebuia să le șterg de praf în fiecare sâmbătă.

 

Acum patru luni mama a vândut apartamentul. Mi-am revăzut camera goală pentru ultima oară înainte să merg spre o casă ce nu va mai fi vreodată acasă. Copilăria mea era în pereții Mariei, în pereții pe care acum cineva îi răzuiește de varul albastru și de calciu dat cu bidineaua de mortar chiar de tata care este, printre altele, stins. Aveam trei ani când m-am mutat în casa aceea și cel care s-a mutat are o fetiță care are aproape trei ani. Poate Maria va fi camera ei, poate așa lumea se va îmbogăți cu încă o poveste ciudată în care un copil adoptă o bătrână sau poate, ca în povești, Maria se va da de trei ori peste cap și va deveni din nou tânără.

Unei straine – Adriana

Nu am mai vorbit de mult. Nu vorbeam mult nici inainte cand eram copile si ne intalneam fortate fiind de reuniunile parintilor nostri. Nu stiu daca iti faceau placere discutiile noastre de atunci sau daca le aveam doar pentru ca nu aveai de ales. Nu erau discutii care sa te provoace in vreun fel, nu dezbateam lucruri interesante. Eu eram intr-o perioada in care nu stiam ce ma defineste. Eram stearsa, comuna sau cel putin asa ma vad acum uitandu-ma inapoi la anii aceia. Tu in schimb, imi pareai altfel. Erai rebela, aveai experinta unor lucruri pe care eu nu visam macar sa le traiesc.

Cel mai mult ma fascinau cunostintele tale despre desen, instrumentele specifice lui si felul in care lucrai cu ele. Faceai ca lucrurile acestea sa para usoare. Te admiram pentru curajul tau, pentru determinarea cu care vorbeai, te priveam ca pe un mentor. Nu stiu daca in lipsa desenului si a tuturor acelor lucruri noi mie, te-as fi privit la fel, nici nu stiu daca conteaza.

Nu ai revenit intamplator in mintea mea si imi pare rau ca e asa. Ma mai gandeam la tine si inainte, cand si cand, dar nu atat de des si nici atat de mult. Ma gadeam cand ceva din viata mea de acum se asemana in vreun fel cu ceea ce am trait atunci cand eram copile. O zi anume si o tragedie cunoscuta de intreaga lume te-au pus in locul unde esti si astazi. E ca si cum ti-as fi cladit, in mintea mea, o camera numai a ta.

Cand am aflat prima data ce s-a intamplat pe 30 octombrie, nu am inteles amploarea evenimentului. Cred ca, de fapt, nu doream sa inteleg. As fi vrut sa inchid ochii si sa sterg din minte ceea ce aflasem. Au mai fost si alte stiri cu sute de raniti, au mai fost si alte tragedii, nu mai voiam sa stiu de inca una, de fapt nu mai voiam sa fie inca una. Eram egoista, ma gadeam la cum ma vor afecta pe mine toate lucrurile acestea. Pe mine care imi petrecusem noaptea de 30 octombrie in patul meu, ma trezisem dimineata bine, inteaga, la fel cum eram cu o zi inainte. Viata mea continua la fel si imi doream sa ramana asa, sa nu se schimbe. Nu m-am gandit in ziua aceea la cum erau cei care supravietuisera incendiului sau cei care pierdusera pe cineva drag.

In primele zile chiar am fost usurata ca nu aveam cunoscuti printre victime. Nu ma gandeam prea mult la cei care aveau, era suficient ca nu aveam eu. Am inteles apoi de ce e important sa stiu ce s-a intamplat, am inteles ca pot sa ma implic, chiar daca situatia ma afecta.

Luni dimineata am citit lista persoanelor internate si starea acestora. Am parcurs-o pe toata, de sus pana jos, poposind la fiecare nume. Nu stiu de ce. Ma gandeam ca e important ca cineva sa o faca si sa se gandeasca cumva la ei. Dar si asa, ma gandeam “pe fuga”, superficial, nu voiam sa ma las coplesita de emotiile pe care le-as fi putut simti. Le tineam in frau la fel cum tii o usa ce urmeaza sa fie daramata de o multime de oameni ce vor sa dea navala afara.

Am citit si numele tau, dar nu imi spunea prea multe. M-am gandit ca stiu si eu o fata cu numele de familie “Popa”. M-am gandit la tine pentru o fractiune de secunda si apoi am mers mai departe. Prenumele nu imi spunea nimic. Pentru mine tu erai “Rose” nu “Maria”. Apoi, doua zile mai tarziu, am aflat. De atunci, iti “scriu” neincetat in gand. Mi-am imaginat prin ce ai trecut atunci si prin ce treci acum. Cat de grea iti este recuperarea si cat de greu este sa iti pastrezi motivatia. Cum e sa lupti, sa mergi inainte.

Astazi insa, stiu ca esti mai bine. Ca ai trecut de perioada critica si ca esti o luptatoare. Acum ma gandesc doar ca totul va fi bine, ca in curand te vei intoarce la lucrurile pe care le faceai inainte si ca acestea te asteapta la fel cum le-ai lasat cu o zi inainte de incendiu, ca si cum timpul ar fi stat in loc si nimic din toate acestea nu s-ar fi intamplat. Si totusi nimic nu va mai fi la fel, nicicand.

Lui Alfredo- Cristina

alfredo

Știu că îți place să împarți romul de casă cu francezii, sunt cea mai bună audiență pentru poveștile tale spuse în fum dens de trabuc. Încă simt mirosul, iar de câte ori îmi aprind unul mă gândesc la tine și îmi vine în minte magazia de lemn în care ne-am strâns toți pentru o lecție practică de împăturit tutun.
Printre două ”oh là là” și un sorbit din vârful buzelor îți laudă cafeaua proaspătă și fierbinte în multe cuvinte, francezii te roagă să le vinzi din cămara ta și îți promit că se vor întoarce data viitoare încărcați de cognac și brânză. Dar ție își place să-ți țugui buzele și să își lași pălăria pe spate. ”No,
señora, no es posible”, vine mândru verdictul dictat cu zâmbetul pe buze.
Dar vor veni americanii, Alfredo! Americanii zgomotoși, pe care îi înjuri cel puțin la fel de tare ca pe Fidel, or să-ți calce în picioare plantația de tutun și or să se mire când dau cu ochii de tine, un bătrân cu pielea arsă de soare pe câmp, în cămașă albă și pălărie de paie. Mike auzise că trabucurile sunt rulate pe coapse de cubaneză și o să plece acasă supărat, blestemând agenția de turism care l-a înșelat

 

Unui copil- Georgiana Manea

Era joi seară, deja trecut de zece. Mă întorceam de la un curs și stăteam la semafor la Eroii Revoluției când ai venit către mașina mea cu bidonul de apă cu detergent într-o mână și racleta în cealaltă mână. Mi-am ridicat ochii din telefon și am făcut semne disperate că nu vreau să îmi speli parbrizul. Dar te-ai apropiat și mai mult de mașină. Erai pe punctul de a arunca cu apă pe parbriz, când am deschis geamul și am spus pe un ton ferm: ‘’Să știi că n-am bani să-ți dau!’’. ‘’N-are nimic’’, mi-ai zis, ‘’îl spăl și așa’’. Am rămas fără cuvinte. Mi-am aruncat din nou ochii în telefon dar mă uitam cu coada ochiului și nu îmi venea să cred: ai curățat inclusiv urmele întărite lăsate de păsările care dormiseră noaptea trecută în pomul de deasupra mașinii. Când semaforul s-a făcut verde, parbrizul era curat cum nu mai fusese de mult. La final, ai ridicat ușor mâna în semn de ‘’La revedere!’’.

Erai un băiat de vreo 11-12 ani, cu o înfățișare total diferită de a celor care stau de obicei la semafor și spală parbrize. Părul șaten deschis spre blond, pielea deschisă la culoare, ochii albaștri și pistruii nevinovați de pe obrajii bucălați m-au făcut să mă întreb ce cauți în stradă la ora aceea spălând parbrize. Nu numai asta, dar faptul în sine de a spăla un parbriz fără bani m-au pus pe gânduri. Cine mai face asta?

Am plecat tulburată spre casă. Nu îmi puteam lua gândul de la tine. Cine mă cunoaște știe că sunt total împotriva obiceiului de a da bani cerșetorilor sau celor care spală parbrize sau oricăror alți copii, bătrâni sau mame cu copii care cer bani pe strada, din orice motive. Cred cu tărie că acesta nu este un mod de a-i ajuta în mod real. Iar când prietenii sau rudele îmi spun că au dat bani cerșetorilor, mă înfurii și le țin o întreagă teorie despre cât de rău este acest lucru. Pentru că în felul acesta nu faci decât să încurajezi fenomenul, ei continuă să stea în stradă, fără a avea vreo motivație de a-și căuta un mod cinstit de a face bani. Pentru că, de fapt, susții rețele de mafie organizată care nu fac decât să le ia banii și să îi exploateze. Și așa mai departe.

Dar, de data asta, tu m-ai impresionat. Nu numai faptul că ai spălat parbrizul fără bani. Dar întreg contextul. Hainele tale nu erau vizibil murdare. Erai genul de băiat pe care dacă l-aș fi văzut în tramvai aș fi crezut că e doar un puști ca toți ceilalți de vârsta lui, care merge la școală și joacă jocuri video. Mă tot întrebam ce cauți în stradă și ce te face să speli parbrize la acea ora târzie, când ceilalți copii de vârsta ta își beau ceaiul și se bagă la somn. Am rămas pe gânduri. Și mă simțeam vinovată că nu ți-am dat totuși ceva bani. În final, m-am hotărât să-ți cumpăr măcar ceva de mâncare. Dacă nu faci cumva parte dintr-un experiment social, sigur nu stai fără motiv pe stradă la ora aceea. Ajunsesem deja la Piața Progresul până când toate aceste gânduri s-au cristalizat în mintea mea. Am întors și m-am oprit la un Mega Image, aproape de intersecția cu pricina. Am făcut în grabă câteva cumpărături, nici nu știam ce să iau. Am pus în coș și ceva dulciuri și ceva mâncare. Apoi m-am întors cât am putut de repede în intersecția de la Eroii Revoluției. Dar intersecția era aproape goală, doar 3-4 mașini. Se făcuse deja 10:30 între timp. Nici urmă de puștan care spală parbrize.

Am plecat dezamăgită spre casă, cu părere de rău că nu m-am întors mai rapid cu mâncarea.  Dar am lăsat plasa cu mâncare în mașină, în speranța că te voi întâlni a doua zi. Dimineața nu erai acolo. Iar spre seară vremea a început să se strice. A venit ploaia, apoi ninsoarea cu viscol si vremea geroasă. Luni dimineața am pus din nou plasa în mașină. M-am gândit să o dau până la urmă oricărui om al străzii. Dar în graba mea din acea zi nu am observat nici unul, probabil și pentru că afară se făcuseră între timp -6 grade.

Luni seară veneam din nou spre casă. La același semafor, te-am văzut iar, același băiat cu pistrui și ochi albaștri, care spăla parbrize. De data asta erai mai bine îmbrăcat, cu fes și glugă pe cap, dar tot cu sticla de apă cu detergent în mână. Am deschis geamul și am strigat: ‘’Hei! Vino puțin!’’. Ai întrebat: ‘’Vreți să va spăl geamul?’’. ‘’Nu’’, am zis, ‘’stai puțin’’. Am luat punga și ți-am dat-o. Ai părut puțin surprins, dar ai spus: ‘’Bogdaproste! Dacă e pentru…’’. ‘’Mulțumesc!’’, am zis. Am plecat și de data asta cu părere de rău. Aș fi vrut să aflu mai multe despre tine. Aș fi vrut să am curajul să opresc pe dreapta și să stau de vorbă cu tine. Mi-am propus să fac asta data viitoare când te văd la semafor. Deși nu prea știu cum să te întreb fără a intra abrupt în viața ta, aș vrea să știu care e povestea ta.

Georgiana Manea scrie si pe blogul personal

 

Semn- Georgiana Manea

Am ieşit de pe străduţa plină de praf şi am luat-o la dreapta, pe o altă străduţă plină de praf, intoxicată de oameni, maşini, tarabe, tonete şi câini. M-am străduit cu greu să mă strecor printre maşinile care veneau din direcția opusă. Drumul era foarte strâmt şi cel puţin un sofer şi doi pietoni s-au uitat urât la mine şi au înjurat.

Am ajuns în sfârșit în intersecția de la șosea. Acolo te-am văzut, erai un polițist care aștepta să sancționeze șoferii indisciplinați. Mi-ai făcut semn să opresc. Atunci am înțeles că ceva nu e în regulă.

Păreai foarte tânăr, cu părul blond și cu fața ușor rotundă, arătai ca și cum lucrezi în poliție de un an sau doi. Păreai un om de treabă, dar se vedea că încerci să îți faci cât mai bine meseria, așa că aveai o atitudine rezervată și o figură neclintită. După ce te-ai prezentat formal și mi-ai cerut actele, a venit și întrebarea inevitabilă: “Știți de ce v-am oprit?”. Deși începusem să mă prind că am făcut ceva greșit, am răspuns inocentă: “Nu!”. “Știți că este interzis pe sensul de pe care ați venit pe această stradă?”. Eu, cu fața din ce în ce mai surprinsă și cu cea mai candidă figură posibilă, am răspuns bâlbâindu-mă: “A… nu am știut… nu am văzut semnul… era vreun semn?”.

M-am uitat la tine și nu păreai să fii prea impresionat. Ai spus fără ezitare: “Da, era semn. Trebuie să vă dau o amendă de 225 de lei.” Am observat că aveai un accent din zona Banatului sau a Ardealului și m-am gândit că ai fost detașat în Vama Veche pe tipul verii, când este extrem de aglomerat. M-am gândit că ai plecat de ceva timp de acasă și a început să îmi pară rău pentru tine. Că ești plecat o perioadă lunga de acasă, că muncești când alții vin acolo să se distreze și că trebuie să suporți toți turiștii alcoolizați, mahmuri, aerieni sau nervoși.

Aerul de afară era fierbinte. Fața ta împietrită părea să nu spună nimic, dar ochii erau prietenoși. Era ceva ce nu se potrivea în figura ta. Ochii albaștri, calzi și acea față serioasă, neclintită, care nu schița nici cea mai mică emoție. Era greu să îmi dau seama ce fel de om ești. Am zis, totuși, să încerc.  Cu cea mai mieroasă voce posibilă am spus: “Puteți să mă iertați, vă rog, de data asta?”. Parcă surprins de întrebarea mea, te-ai uitat câteva zeci de secunde peste actele mele. Prietena din dreapta mea se uita îngrijorată la mine.

Brusc, mi-ai înapoiat actele și mi-ai spus: “Aveți grijă cum conduceți și uitați-vă la semne! O zi bună!”. Nu îmi mai amintesc dacă am reușit să îți mulțumesc. Am plecat uimită de acest gest de bunătate neașteptat. Pe drum, m-am gândit la tine și mi-am spus: “Wow! Mai există și oameni de treabă pe lumea asta!”.

După o perioadă în care părea că nimic nu merge cum trebuie și în care încrederea mea în oameni era serios afectată, mi-ai arătat că mai există și oameni care oferă un gest de generozitate necondiționat, fără să aștepte nimic în schimb. Este un lucru rar întâlnit și vreau să îți spun că nu mă așteptam la asta chiar de la un polițist. Știu, te-am judecat greșit. Și, oricum, rolul tău era doar să aplici legea. De fapt, nu contează cine ești și ce faci, în spatele fiecărei măști se află un om. Iar pentru că mi-ai redat în acel moment încrederea în bunătatea umana, îți mulțumesc!

Georgiana Manea scrie si pe blogul personal

Intrusa- Emil

Te-am văzut prima oară stând pe treptele unei Case de Pariuri Sportive de pe Șoseaua Iancului unde mă mutasem de curând. Păreai o femeie trecută de cincizeci de ani şipurtai un fel de șorț de gospodină.Ţineai  aproape o sacoșă de rafie. Păreai foarte preocupată de o discuție aprinsă pe care o aveai cu „un cineva” imaginar. M-am gândit că eşti doar o altă femeie care are probleme cu alcoolul – regnul uman, ordinul homeless, familia dipsomane cum te-aș fi catalogat dacă băteam câmpii proverbiali ai biologiei de liceu. Nu ţi-am dat prea multă atenție. Erai doar o altă intrusă într-un mediu pe care cu atâta lejeritate îl numeam „normal”.

Dar Șoseaua Iancului a devenit locul în care mă târăsc zilnic spre casă după cele minim opt ore în care sunt redus la stadiul mental de șobolan de birou, opt ore în care îmi donez conștiința și cunoștințele ecranului din fața mea. Și poate din cauza asta ai continuat să-mi pari intrusă și după ce trotuarul din Iancului a început să-mi învețe tălpile pe dinafară. În fiecare seară te găseam  boscorodind, blagoslovind sau batjocorind oamenii imaginari, înjurând cu o naturalețe ieșită din comun. Mi-am dat seama că nu alcoolul e problema sau poate nu doar alcoolul, iar asta te descalifica și  mai mult din „normal”.

Te vedeam dormind pe o plapumă așezată pe treptele magazinelor din Iancului, uneori cerșind alteori făcându-ţi numărul vocal obișnuit, având mereu sacoșa de rafie cu tine. În ignoranța mea, nu mi-aș fi imaginat că viața ta se putea rezuma la mai mult de-atât. Și totuși…

Eram într-o zi la Oficiul Poștal din Iancului îndeplinind oarece formalități prin care achitam taxa pentru  cazierul judiciar. Stăteam la una din mesele înclinate completând un mandat poștal și atunci te-am văzut din nou. Nu mai vorbisem niciodată până atunci. Te-ai apropiat şi m-ai întrebat de data zilei respective. Nu-mi închipuisem că ţi-ar putea păsa sau folosi calendarul. Aveai o foaie în mână pe care am putut vedea scris ceva ce avea forma unei cereri, adresate, dacă îmi amintesc bine, unui anumit „Domn Director”. Nu am văzut restul, nu știu către ce instituție încercai să trimiţi plicul, dar doamnele de la ghișeul poștal păreau să te cunoască. Iarăţi m-am mirat. Era clar că nu era prima oară când făceai asta. Din cauza mirosului specific „Dior Sans Maison”, te-au expediat destul de rapid.

Mi-am petrecut mult timp încercând să-mi imaginez cui ai putea trimite acea scrisoare și nu am găsit un răspuns până azi. Ce am înțeles, în schimb, este că te-am judecat greșit. Câți dintre noi nu au „un cineva” căruia să-i împartă în gând urări de mamă?Singura diferență este, poate, că noi nu suntem vocali. Apoi, fie că este Iepurașul de Paști, Moș Crăciun, Dumnezeu sau Domnul Director, toți avem pe cineva căruia îi cerem, acea instanță supremă care ne poate ajuta să ieșim din cercul în care suntem închiși.

În plus, erai o femeie bolnavă pe o stradă pe care se regăsesc farmaciile Tinos, Farma Com Iulia, Dona, Help Net, Belladona, Catena și un Plafar. Cum am putut să consider vreun moment că tu erai cea intrusă?!

Ai dispărut un timp, nu știam ce s-a mai întâmplat cu tine, dar zilele trecute, pe când eram în intersecția de la Iancului în drum spre job, te-am văzuttraversând. Te uitai în urmă  și… „mustrai” pe cineva de toți sfinții. Am remarcat că aveai o giacă roșie nouţă. Nu știu dacă ţi-a dat-o cineva sau dacă de Crăciun Domnul Director a coborât pe hornul comun oamenilor care trăiesc pe stradă și ţi-a adus-o cadou. Personal, sper că varianta din urmă, poate așa vei ieși ușor, ușor din cercul în care eşti închisă și nu intrusă.

Omul cu porumbei- Tea

În 20 de minute de interviu spontan în parcul din apropierea străzii Popa Soare, Tea l-a descoperit pe domnul Ion Paul și s-a umplut și de sfaturi.

M-am apropiat de Paul pentru că mi-a plăcut combinația de pantaloni scurți, bej, cămașă roz , șapcă albă, curată, tăiată de-o bandă albastră și porumbei. L-am întrebat dacă i-ar plăcea să vorbească vreo 5-10 minute cu mine, pentru că adun povești și mi se pare că el ar avea sau ar fi o poveste. A dat încet din cap, s-a scuturat de firmituri, și-a șters mâinile de pantaloni și a gesticulat către banca îndoită de felia aceea groasă de carton. Am zâmbit zimțat înapoi și m-am așezat.

”Păi? Hai, întreabă!”

Continuarea pe blogul ei

Acasă- de Andreea Chiuaru

Cum am transformat nesuferitul București într-un prieten drag.

Ultima mea zi în capitală. Arunc o privire prin cameră, să fiu sigură că nu am uitat nimic. Ridic cutia de carton plină până la refuz cu toate romanele pe care le-am cumpărat în ultimul an și o duc la mașină.

         – Ești sigură că ai luat tot?

         – Da, mamă!

         – Să știi că eu nu mai fac un drum!

         – Am luat tot, mamă!

         Mă întind pe canapeaua din spate, închid ochii și-mi amintesc de prima mea seară în București.

***

Mama m-a strâns în brațe cu putere și mi-a repetat să am grijă de mine, să mănânc bine și să nu mă prindă noaptea departe de casă. Mi-a strecurat în buzunar o sută de lei fără să o vadă tata și apoi m-a strâns tare la piept. Avea lacrimi în ochi. Ea se întorcea acasă; eu rămâneam într-un oraș străin despre care nu știam aproape nimic. Aveam un ghem de emoții în stomac.

Nu luasem niciodată în calcul posibilitatea de a pleca de acasă, deși știam perfect ca micuțul orășel prahovean în care crescusem nu avea ce oportunități să-mi ofere. Vorbeam mult despre plecarea la facultate, dar nu mă gândisem niciodată serios că va trebui să transform un loc străin în „acasă” al meu.

Imediat după absolvirea liceului, opțiunile mi-au fost așezate pe tavă exact ca niște preparate de la o petrecere cu bufet suedez: Brașov și București. Fiecare avea savoarea lui, de asta eram convinsă încă de dinainte să aleg, dar spre deosebire de o cină la care poți gusta câte puțin din fiecare fel, eu trebuia să decid înainte să știu gustul vieții pe care va trebui să o duc. Decizie cu atât mai grea cu cât opunea cele mai importante lucruri pentru mine

Brașovul înseamna dragostea și protecția iubitului meu, iar Bucureștiul libertatea după care tânjisem dintotdeauna și mai multe oportunități de carieră. Alegerile se concretizau între Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, „prestigiosul FJSC”, din cadrul Universității București și Facultatatea de Litere din cadrul Universității Transilvania.

Unul dintre argumentele care au cântărit mult a fost modalitatea de admitere; mi se părea că un examen în plus se punea ca o barieră invizibilă între cei admiși și cei respinși. Așa că mi-am întocmit dosarul, am lăsat de-o parte visul de a mă muta cu iubitul meu, și am plecat la București.

Orașul nu-l mai văzusem de când eram mică. Nu-mi aduc aminte cu ce-l asemuisem atunci, dar acum îmi semăna cu un supermarket din perioada sărbătorilor de iarnă. Aveam impresia că mă mișc mult prea încet printre oamenii care mă împingeau să trec mai repede strada sau să mă dau din calea lor. Eu voiam să cunosc Bucureștiul, să-l admir. Mă bucuram de un oraș nou și zâmbeam. Ei erau atât de ocupați cu rutina zilnică încât uitau să se oprească din când în când și să admire orașul ăsta frumos în care se aflau.

La început am fost încântată. Găseam Bucureștiul frumos, cu toată aglomerația și zgomotele lui cu tot. Am făcut trei vizite: una ca să mă înscriu la facultate, una ca să dau examenul de admitere și una ca să-mi confirm locul.

Nu am depus cerere pentru loc la cămin pentru că mă speriase tot ceea ce citisem despre căminele Universității. Cuvinte precum mizerie, gândaci, gălăgie și înghesuială era prezente aproape în toate articolele despre viața la cămin. Reușisem să mă tocmesc cu părinții mei pentru o garsonieră împărțită cu o posibilă colegă. Toată ziua căutam anunțuri, cu o hartă a Bucureștiului lângă mine. Câmpina are o stradă principală și câteva cartiere mari; întotdeauna mi s-a părut că seamănă cu o clătită întinsă, cu marginile zdrențuite. Comparativ, Bucureștiul era o bucată uriașă de aluat din care s-ar fi putut face probabil vreo zece Câmpine de-ale mele.

M-am întors în capitală la sfârșit de august și am găsit un anunț despre o garsonieră, cam sărac în informații și fără fotografii. Perspectiva căminului mi se părea atât de groaznică încât am stabilit să merg s-o văd într-o miercuri seară, în jur de ora 18:00. GPS-ul din bord a aproximat că vom ajunge în două ore la destinație. Nici eu și nici părinții mei nu cunoșteam traficul din București.

Turna cu găleata și se mergea bară la bară. Am reușit să ajung puțin după ora 19:00 și am sunat la numărul pe care mi-l dăduse proprietarul. Mi-a răspuns o voce neprietenoasă să mă întrebe ce doresc. Îmi amintea de bătrânul Moș Costache din strada Antim. I-am spus că am stabilit să ne întâlnim la ora 18:00 și i-am explicat că am fost prinsă în trafic, că nu sunt de aici, că am nimerit cu greu. Mi-a răspuns extrem de ofensat că oricum vorbise cu cineva să dea garsoniera, dar spera să scoată un preț mai bun de la mine. Nemulțumirea mea i s-a părut ofensatoare. Am reușit să-l enervez și mi-a închis în nas. Atunci am hotărât că voi urî bucureștenii.

Următoarea vizită pe care am făcut-o a fost pe la jumătatea lui septembrie. Timpul ticăia ca o bombă cu ceas. În mai puțin de trei săptămâni trebuia să încep facultatea, iar eu nu aveam un loc unde să mă mut.

Norocul mi-a ținut partea de astă dată. Discutasem cu o fată, studentă în anul al doilea la Jurnalism. Părea cea mai potrivită situație. Garsoniera era situată într-un bloc nou, iar ea putea să fie o prietenă de nădejde și un bun îndrumutător în București și-ntr-ale studenției.

Ana semăna a gospodină din serialele americane. Avea ceva în vorbire care-mi aducea aminte de femeile de la țară. Mi-a trasat o serie de reguli, iar eu am ascultat-o fără să-i răspund: cum se face curățenie într-o listă lungă de vreo două pagini în care-mi explica și cum se șterge praful și care-s zilele propice pentru asta – deși eu nu vedeam de ce ne-am încurca în orare.. E drept că ordinea nu se număra printre activitățile mele de acasă, dar nu eram idioată! Știam eu foarte bine cum se face curat, o văzusem pe mama de sute de ori făcând asta!

Am întrebat-o sumar despre materiile care se fac în facultate și despre dificultatea acestora. Mi-a răspuns cu niște prescurtări – ISMM, ITC, ICI – despre care nici ea nu mai știa ce însemnau și mi-a spus să stau liniștită, că se copiază ușor aproape la toate. Atunci am început să mă îndoiesc de alegerea făcută și de prestigiul celei mai bune facultăți de jurnalism din țară. Aveam impresia că a fi student e ceva diferit de a fi elev de școală generală, că la facultate vin doar oamenii care vor să se pregătească pentru cariera la care visează. Eram entuziasmată că voi cunoaște oameni care știu ceea ce vor și sperasem că Ana va fi una dintre aceste persoane.

Ana era chelneriță la un bar din centru și nu i se părea deloc anormal că nu lucrează în presă. Din idealism – și poate din puțin orgoliu – nu concepeam ca eu să nu prind un loc într-o redacție încă din primul an. Ce mi s-a părut și mai anormal a fost că ea habar nu avea ce o să facă în viață. „Cred că o să termin facultatea și o să plec în străinătate, să lucrez ceva, să fac bani.”

În prima noapte „acasă”, somnul m-a luat pe nepregătite. M-am trezit târziu, după ora 11:00. Eram singură în garsonieră. Primul impuls a fost să-mi iau cafeaua și laptop-ul și să ies pe terasă. M-am uitat pe geam la jungla de betoane din jurul meu și am ridicat din umeri. Acasă, ieșeam în fiecare dimineață la Bishu. Mi-era dor de cățelușa mea!

Aș fi putut să ies și să descopăr Bucureștiul, dar nu aveam nici cel mai mic chef să o fac. Blocurile de zece etaje din împrejurimi îmi semănau cu pereții unui labirint în care m-aș putea pierde cu ușurință.

Mama m-a sunat puțin mai târziu să mă întrebe dacă am dormit bine, dacă am mâncat, dacă vreau să ies undeva și să-mi repete încă o dată să am grijă de mine, să nu ies departe de casă, să mă întorc devreme. Puțin mai târziu m-a sunat și bunica, să-mi spună că îi e dor de mine și că își face un milion de griji.

Când a venit Ana citeam. Am schimbat vreo două vorbe, ca între două străine care se vedeau dintr-o dată nevoite să împartă o cameră. Era o fire vorbăreață, dar nu același lucru l-aș putea spune și despre mine. Vorbea repede, cu accent moldovenesc pronunțat și abia dacă înțelegeam tot ce îmi spunea.

A observat că nu-s prea interesată de discuție pentru că îmi aruncam ochii spre carte din timp în timp ca să vadă că m-a întrerupt. Unul dintre lucrurile pe care le uram cel mai mult era să fiu întreruptă din citit. Toți cei de acasă cunoșteau bine regula asta nescrisă pe care noua mea colegă o încălca, evident, în neștiință de cauză.

S-a pus în pat și a dat drumul la televizor, pe Antena 1, la „Mireasă pentru fiul meu”. Nu urmărisem niciodată emisiunea, dar mi-au fost de ajuns două minute ca să înțeleg că nici nu voi deveni fană prea curând. Ana se declara telespectatoare fidelă care nu ratează aproape niciun episod. Am oftat numai la gândul că această emisiune stupidă va deveni nelipsită din noua mea casă. Am pus cartea lângă mine, mi-am afundat căștile în urechi și am dat drumul la muzică.

La Câmpina, nu aveam televizor. La București, el devenise o coloană sonoră indispensabilă pe care trebuia să mănânc, învăț, citesc și uneori chiar să dorm; mai supărător decât bâzâitul unei muște care refuză să iasă din cameră. Știrile de seară de la Antena 1 despre omoruri, violuri și furturi erau singura informație; restul zilei ascultam emisiuni precum ,,Acces direct” sau „Un show păcătos”. Mă mulțumeam să mă plâng părinților care-mi spuneau că așa e viața departe de casa părintească. Nu îi spuneam nimic colegei mele pentru că nu voiam să par înfumurată și mă gândeam din ce în ce mai des că aș fi preferat să împart o cameră de cămin (fără televizor!) cu două sau trei fete preocupate de citit.

La câteva zile după ce m-am mutat mi-am dat seama că, de fapt, ar trebui să urăsc Bucureștiul pentru că mă ținea departe de toți oamenii pe care-i iubeam. Începuse facultatea, iar eu nu mă mai puteam închide toată ziua în casă. Deveneam și eu parte din oamenii care priveau doar înainte și nu mai aveau timp să admire ceea ce îi înconjura.

Făceam zi de zi cunoștință cu fel și fel de oameni, dar niciunul nu-mi dădea sentimentul că l-aș putea iubi vreodată. Mă obligasem să-mi port zâmbetele false cu capul ridicat și spatele drept, ca la o serbare școlărească. Serile eram atât de obosită de rolul pe care nu mi-l alesesem încât adormeam fără vise.

Programul de la facultate era lejer. Aveam foarte mult timp liber și nu prea știam ce să fac cu el. Citisem că voluntariatul este considerat o bună experiență de dezvoltare personală și mi-am zis să aplic și eu la o asociație studențească. Am ales una cu peste o sută de membrii și foarte vizibilă în mediul online. La facultate eram dezamăgită de faptul că nu găsisem pe nimeni care să-mi împărtășească cele două mari pasiuni: scrisul și cititul. Toți mi se păreau superficiali, prea atrași de distracții temporare și deloc dispuși să-și dezvolte o latură artistică. Mi-am pus toate speranțele că între cei o sută de oameni din asociație voi găsi măcar câțiva care să rezoneze cu ideile mele.

Ascensiunea mea în cadrul organizației a fost una surprinzătoare. Am început cu vânzarea biletelor pentru evenimentele organizate și am fost rapid aleasă pe o poziție secundă în Departamentul de Vânzări. Eram cunoscută de foarte mulți dintre membrii și câștigam notorietate. Însă oamenii calitativi la care visam refuzau să se arate.

Pe la sfârșitul lui octombrie urma să aibă loc unul dintre evenimentele pe care le promovasem prin colegii mei de facultate: concursul Battle of the Voices, ținut în Club Bellagio. Toată experiența mea cu viața de noapte se reducea la vreo șapte ieșiri după care mă întorsesem extrem de dezamăgită. Nu-mi plăceau nici fumul de țigară în cantități industriale, nici muzica tare și nici luminile care-mi jucau prin fața ochilor.

Am pășit în Bellagio cu pași timizi. M-a izbit de la început decorul pretențios. Cluburile în care fusesem înainte aveau cel mult un hol de intrare. Sala mare de la intrare în Bellagio semăna cu o sală de primire dintr-un palat. Am presupus că viața de noapte din București e mai de bun gust decât ceea ce văzusem până atunci. Contrastul dintre acea sală și felul în care s-a desfășurat seara s-a deschis în fața mea ca o prăpastie. Domnișoare aproape dezbrăcate se fâțâiau de colo-colo, iar eu nu știam cum ar trebui să reacționez. Toți cei cu care venisem înghițiseră deja cantități mari de alcool, iar eu doar priveam ba în jur, ba la ceas, rugându-mă să treacă mai repede cel puțin două ore ca să pot pleca fără să supăr pe cineva. Mi-am chemat un taxi puțin după miezul nopții. Picioarele mă dureau îngrozitor de la botinele cu toc înalt și tot ceea ce îmi doream era să ajung acasă și să dorm.

Nu am renunțat la asociație din pricina acelei seri, ci doar mi-am propus ca activitatea mea să se orienteze pe ceea ce mă interesa cu adevărat: dezvoltarea personală. Curând, am obținut postul de Purtător de cuvânt al Președintelui.

Îmi plăcea ceea ce făceam, dar simțeam că mă îndepărtez prea mult de colegii de facultate. Am considerat seara de Halloween prilejul perfect ca să creez o legătură mai strânsă cu ei. Au ales să ieșim în Centrul Vechi și nu i-am refuzat, deși îmi aminteam foarte bine experiența neplăcută din Bellagio.

Ne-am dus în Kultur Haus, un club despre care am aflat pe drum că e unul dintre favoritele studenților. În interior era mai aglomerat decât îmi imaginam eu că ar putea fi la un concert al unei trupe arhi-cunoscute. Mă țineam după o colegă ca un pui de cățel speriat să nu se piardă de stăpână. Podeaua era o gumă de mestecat imensă de care te lipeai la fiecare pas. Mirosea a fum, alcool și transpirație. Colegii mei au mers la bar să-și ia ceva de băut. M-am proptit cuminte lângă o scară ce urca la etaj. În spatele meu mirosea a toaletă. Am simțit o mână împingându-mă ceva mai încolo și m-am întors puțin revoltată. La nici doi metri de mine, într-un colț de sub scări, un tip găsise de cuviință să verse tot alcoolul consumat în acea seară. Aveam impresia că sunt într-un vis urât. Am dat să mă îndrept spre bar să văd unde-mi sunt colegii când m-am ciocnit cu putere de un alt tip care a vărsat băutura din pahar pe bluza mea. Miroseam a alcool mai ceva ca un bețiv pe care-l prinde dimineața într-un bar și mă transformasem eu însămi într-o gumă lipicioasă de mestecat. Am ieșit și am luat primul taxi pe care l-am găsit, fără ca măcar să-mi mai anunț colegii și mi-am promis că asta era ultima oară când aveam să merg într-un club.

Tata pune o frână bruscă și aproape cad de pe banchetă. Îl văd cum își înghite o înjuratură și-mi aduc aminte de primele mele dimineți din capitală.

***

Diminețile de luni erau momentele în care uram Bucureștiul cel mai tare. Aveam cursuri de la opt și trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap. În intersecții oamenii se salutau cu înjurături de la volanul mașiniilor. În mijloacele de trasport în comun se călcau în picioare pentru un loc jos.

De fiecare dată când mă prindea seara mă simțeam o Albă ca Zăpada în pădurea întunecată care părea fără ieșire: clădirile uriașe mă priveau sfidător, de la fiecare colț de stradă putea pândi un pericol. La toate astea se adaugau telefoanele de la mama și de la bunica care-mi dădeau grijă mereu să nu rămân în oraș după ce se înserează, să nu mă încred în străini, să nu „tranversez” fără să mă asigur și alte „să nu”-uri.

Le înțelegeam îngrjijorarea. Mă bucurasem de întreaga lor atenție și ocrotire până la vârsta de 19 ani. Eram ca un copil lăsat singur acasă pentru prima dată. Nu știam să gătesc, să spăl, să calc sau să fac cumpărături. Trebuia să mă întorc acasă și nu ieșea nimeni în întâmpinarea mea. Trebuia să mă așez la masă fără să fiu chemată de mirosul apetisant ale preparatelor din bucătărie. Banii pe care-i primeam la începutul săptămânii îi risipeam în două zile pentru că nu reușeam să-mi gestionez cheltuielile. Aproape că nu-mi cumpăram de mâncare, ci doar dulciuri. Cafelele și produsele de patiserie servite în oraș deveniseră o obișnuiță. În aproximativ trei zile mă vedeam nevoită să-mi restrâng bugetul ca să îmi rămână bani de tren pentru biletul de întoarcere.

Așteptam cu nerăbdare serile de vineri în care mă întorceam acasă. Toți cei din familie se comportau cu mine de parcă aș fi fost un oaspete de seamă la un ospăț regal. Singurul lucru de care duceam lipsă era timpul. Voiam să mă odihnesc, dar și să petrec timp cu familia, să citesc mai mult decât în timpul săptămâniiși să-mi revăd iubitul. Aproape niciodată nu reușeam să fac toate lucrurile pe care mi le propuneam și mă întorceam la București mai obosită decât plecasem după o săptămână de facultate.

Pe bunicii din partea mamei, care mă crescuseră de mică și la care stătusem o lungă perioadă în liceu, nu reușisem să-i vizitez de la începerea facultății. Era deja noiembrie și știam că nu voi mai prinde vreme bună de citit afară, dar zilele petrecute în casa copilăriei mele erau întotdeauna un răsfăț. Mi-era dor de terasa bunicii, pe care stăteam și citeam de fiecare dată când era vreme bună. Căram cu greu un fotoliu din hol, mai mult tărându-l, și mă instalam acolo cu Dolly, cățelușa bunicii, în brațe. Mâncărurile erau alese de mine cu exigențele unui client obișnuit cu restaurantele luxoase, iar deserturile care-mi plăceau cel mai mult – grișul cu lapte și clătitele cu brânză dulce – puteau fi întotdeauna felul principal dacă-mi doream asta.

Printre primele locuri în care intram de fiecare dată când mă întorceam acolo era camera bunicului în care era biblioteca. Aproape de fiecare dată descopeream acolo o carte pe care o scăpasem din vedere la ultima vizită și o răsfoiam curioasă. Anii trecuseră și peste cărțile cu pagini îngălbenite, dar și peste bunicul, pe care-l surprindeam adesea îngândurat și trist. Îmi spunea, din când în când, că e prea obosit să trăiască. Nu prea vorbea cu nimeni din familie, afară de mine. Eu îi puteam povesti ore întregi pentru că știam că mă ascultă cu atenție, exact ca un copil căruia i se citește un basm. În ultimii ani, inversaserăm rolurile: eu eram înțeleptul povestitor, iar el copilul cu sclipiri de curiozitate în privire.

Am venit acasă tare încântată în acea vineri. Mi-era dor de clătitele cu brânză ale bunicii, de povestirile din bucătaria micuță și de discuțiile cu bunicul. Am hotărât să trec mai întâi pe acasă, cât să-mi las bagajele, și apoi să merg la bunici. Încă de când am intrat în hol m-a izbit o răceală. Mirosea a singurătate. Știam că mama trebuia să fie acolo și mă gândeam entuziasmată la ce-mi mai pregătise de mâncare. Am sunat-o, crezând că poate nu am înțeles bine și era totuși la serviciu. Plângea. Picioarele au început să-mi tremure și am simțit că nu mai am deloc stabilitate. Am căutat cu mâna un punct de sprijin și am întrebat-o ce a pățit.

– Nu te speria, dar a murit tataie Iulică…

Tataie Iulică era bunicul pe care abia așteptam să-l revăd. Îi spuneam pe numele mic pentru că, atunci când aveam cinci ani, eram foarte derutată de faptul că eu, spre deosebire de alți copii pe care-i cunoșteam aveam patru „tatai” și patru „mamai”. Bunica mea divorțase de primul ei soț când mama era încă în școală, iar „tataie Iulică” era bunicul care se implicase cel mai mult în creșterea mea. Însă tata mă învățase că este frumos să-i zic și primului soț al bunicii tot „tataie”. El era „tataie Covrig”, după numele de familie. Lor li se adăugau și soțul mătușii mamei căruia îi spuneam „tataie Fănică” și bunicul de la țară, pe care-l vedeam foarte rar și care era, simplu, „Bunelu”.

Întotdeauna îl iubisem pe „tataie Iulică” mai mult decât pe toți ceilalți. Când eram mică îmi povestea despre copilăria lui. Se născuse într-un lagăr din Germania și crescuse la Petroșani. Era diferit ca înfățișare de toți cei din familia noastră – bruneți cu ochii căprui. Avea un păr alb, care fusese odată blond și doi ochi albaștri ca cerul senin de iulie.

Nu mă confruntasem niciodată cu moartea unei persoane dragi, dar aveam impresia că oamenii nu dispar pur și simplu din viața noastră. Credeam că există întotdeauna acel moment care să te pregătească pentru pierderea unui om la care ții. Am fost nervoasă pe mine pentru că nu am putut să-mi fac timp să-l vizitez de când am început facultatea. Nici nu mai știam când îl văzusem ultima dată sau ce îi spusesem.

Mă revoltam, cu spiritul unei fetițe de cinci ani, împotriva morții bunicului. Știam că atitudinea mea stupidă nu îl va aduce înapoi, dar mi-era clar că nici lacrimile nu vor face lucrul ăsta. Tataie Iulică plecase dintre noi și nu mai aveam să-l văd niciodată. Am refuzat să merg acasă la bunica să ajut la treburi sau măcar să-i fiu consolare. Am fugit cât am putut de mult de confruntarea cu moartea. Eram în fața unui ring de box imaginar, iar lumea mă îndemna să mă arăt; în colțul opus stătea moartea. Eram prea slabă ca să particip la așa o bătălie.

La înmormântare am stat puțin. Câteva băbuțe insistau în mod stupid să sărut fața mortului „că ia uite, mamă, ce frumos arată, zici că doarme” sau măcar mâinile împreunate pe piept. Nu am putut să-l privesc. Ceea ce mi-a rămas în minte până în ziua de azi sunt mâinile ca ale unei figurine de ceară din muzeu așezate cuminți deasupra pieptului.

Am plecat imediat ce sicriul a coborât în groapă. De obicei, mă întorceam la București duminica târziu posibil pentru că voiam să stau cât mai mult acasă. În acel weekend i-am cerut tatei să mă urce în primul tren care pleca spre București. Era prima oară când eram fericită că mă întorceam acolo. O parte din mine coborâse în aceeași groapa cu siciriul bunicului – copila de cinci ani cu părul scurt, tuns „castron” și ochi vioi care îl împodobea pe „moșulic” cu cercei și lanțuri furate din caseta de bijuterii a bunicii.

Următoarele săptămâni s-au dovedit a fi de coșmar. Aveam coșmaruri în care acele mâini de ceară îmi apăreau sub diferite forme: ale mamei, ale tatei, ale bunicii. Visam că voi rămâne singură. Mi-era teamă să sun acasă, convinsă acum că moartea nu vine în vizite anunțate. Eram departe de oamenii pe care-i iubeam și puteam să mă întorc oricând și să nu-i mai găsesc acolo. Acasă nu mai era un loc, ci toate acele persoane de lângă care nu-mi venea să mai plec.

Mă închideam în mine zi de zi și îmi subliniam în agendă, din ce în ce mai îngroșat, fraza „Mi-e dor de acasă”. Până când într-o zi am rupt hârtia de atâtea sublinieri și m-am hotărât să-mi arunc prejudecățile la gunoi.

Pe la sfârșitul lui noiembrie am făcut cunoștință cu frumosul Cișmigiu. Era pustiu, dar mie îmi plăcea așa trist precum un bătrân cerșetor care întinde mâna la colțul străzii. Iubitul meu venise pentru prima dată în București și voiam să-i arăt toate locurile frumoase pe care le descoperisem. Vorbeam despre el ca despre un prieten drag. Weekend-ul a trecut rapid, dar toate râsetele din colț de stradă au rămas acolo.

Treptat, orașul a încetat să mai fie un străin. Mă legau de el amintiri frumoase și am început să-l iubescpuțin câte puțin în fiecare zi. Desigur că erau și părți urâte, dar aproape oriunde mergeam descopeream o linguriță de frumos pe care o savuram cu plăcere. I-am iubit mai întâi anticariatele cu mii de titluri vechi, răsfoite de ani și cu pagini îngălbenite, dar și vânzătorii ambulanți de cărți care țineau atâtea vieți în cutii de carton cu prețul de „2 lei/bucata” scris neglijent pe un carton precum cele puse pe teancul de cartofi, la piață.           Găseam Bucureștiul frumos în orele lui de liniște în care mașinile nu se mai plimbau într-un du-te-vino continuu și salvările nu-și mai strigau nemulțumirile cu urletele unor lupi flămânzi. Când dormea, îmi așezam capul în palme, ca o școlăriță visătoare și îl priveam de la nivelul garsonierei mele de la parter. Câteodată se auzea un sunet, iar eu mă cuibăream sub pătură ca un cuib de pisică sperios. Nu voiam să știe că începe să-mi fie drag.

   – Te dai jos să deschizi tu porțile? mă întreabă tata.

Mă adun abia după câteva secunde. Am ajuns acasă deja. S-a înserat.

         – Despachetăm mâine, nu cred că îți trebuie ceva în seara asta.

Dau din cap în semn că nu.

         – Da’ ce-i cu tine? Nu ziceai că abia aștepți să ajungi acasă? Sau ești obosită? Să nu-mi zici că ai citit toată noaptea!

         – N-am nimic. Doar mă gândeam la un prieten vechi pe care abia aștept să-l revăd…

Pe Andreea o găsiți și pe blogul personal: Blog pentru Suflet

Cum am invatat sa vand clatite- Anda

Aventura unui om de la Resurse Umane alaturi de colegii din Vanzari

In urma cu aproape un an, compania in care lucrez a organizat un training pentru colegii din vanzari, pe care i-am insotit in calitate de reprezentant al Diviziei de Resurse Umane. Trainingul a implicat un concurs in care fiecare sa isi imbuntateasca abilitatile de vanzare. 20 de oameni, organizati in trei echipe, urmau sa se confrunte pentru a scoate profit din nimic, doar gatind si vanzand produse de patiserie cu buget initial 0. Echipa care facea cel mai mare profit, castiga – simplu. La bataie nu era vreun premiu, ci experienta si satisfactie si posibilitatea de a dona banii catre anumite cauze sociale

Se preupunea ca eu sa stau pe margine si sa asist la intregul concurs, eventual sa le ofer colegilor suport. Dar nu stiam mai exact ce inseamna asta – sa ii incurajez? Sa le spun cat timp mai au? Sa ma fatai de colo colo pe langa ei? Dupa ce cateva minute am tatonat atmosfera, am decis sa ma alatur si eu uneia dintre echipe in calitate de participant la concurs. Rolul de judecator al calitatilor si defectelor celorlalti mi-l asumam in fiecare zi, asa ca era un prilej numai bun sa mai aflu ceva despre mine si despre colegii mei.

Mai intai, ne-am adunat sa ne stabilim strategia. Adica am inceput sa ne certam. Sau mai exact, ceilalti sapte oameni se certau, eu inca fiind in expectativa – desi fusesem invitata sa fac parte din echipa, nu eram sigura inca de rolul meu, nu imi dadeam seama daca ma acceptau sau ma priveau circumspect pentru ca eram omul de la HR, care, in opinia lor, probabil a venit sa ii supravegheze, sa isi ia notite mentale si sa critice. Sau, mai rau, eram psihologul care le citeste gandurile si atunci cu siguranta nu ma prea voiau atat de aproape de ei!

Una dintre colege, Carmen, in viata reala un vanzator despre care stiam ca are rezultate foarte bune, si-a asumat inca de la inceput rolul de leader informal si a inceput sa traseze directii. Timp de cateva minute bune, s-a contrat cu Maria, o colega nou venita in companie, si nimeni nu a prea avut loc sa intevina, atat de vehement zburau argumentele de la una la cealalata. Totusi, presati de timp si de autoritatea colegei cu mai multa experienta, dupa aproape 30 de minute am reusit sa incropim ceva care semana a plan. Am decis sa vindem clatite pentru ca implica putine ingrediente, timp mediu de preparare si indemanare redusa. Bun, dar cum, cand nu aveam absolut nici un ban? Fiind in Bran, o statiune cu multe pensiuni si hoteluri, urma sa mergem la unul dintre complexurile turistice de acolo, la restaurant si sa obtinem ingredintele pentru clatite si un colt de aragaz sa gatim, apoi sa platim cumva, inca nu ne gandiseram atat de departe.

Pentru ca vremea nu se anunta a fi de partea noastra, ne-am echipat cu pelerine verzi de ploaie si ne-am indreptat spre mai sus pomenitul restaurant. Eram opt aparitii probabil tare ciudate la ora aceea matinala. Cu mult aplomb si ochi de caprioara, Carmen l-a abordat pe chelnerul care se afla in trecere pe acolo:

– Buna ziua, suntem intr-un concurs si avem nevoie de ajutorul dvs.

– Aaaa….da?

– Stiti, trebuie sa facem clatite si sa le vindem, dar nu avem bani…a mai completat Maria. Ii dadeam omului informatia cu picatura, sa nu se inece de la prea multa.

– Aaa…Aaaa…

– Si ne gandeam sa folosim bucataria dvs. Noi facem clatitele daca ne lasati sa umblam la aragaze, la tigai si la ingrediente, i-a dat inainte Maria.

Chelnerul era absolut contrariat, nu mai auzise de asa ceva in viata lui. Dupa ce s-a holbat cateva secunde la noi, nestiind daca sa ne dea afara sau nu, a chemat-o pe sefa de sala. Am reluat discursul pe mai multe voci:

– Buna ziua, am venit la dvs pentru ca am facut un teambuilding mai demult aici, aveti niste conditii extraordinare si credem ca ne-ati putea ajuta foarte mult, si-a inceput Carmen pledoaria.

– Ne dorim foaaarte mult sa castigam, sa stiti! flutura din gene o colega blonda.

– Si sa stiti ca banii castigati vor fi donati catre copii fara posibilitati, a adus argumentul suprem Claudiu, un baiat cu aer macho, pe care nu l-ai fi banuit atat de sensibil.

Doamna se uita lung fara sa spuna nimic. Totusi nu ne-a dat afara – semn bun.

– Si de ce v-am ajuta?

– Suntem dispusi ca in schimbul ajutorului dvs, sa ne oferim serviciile, poate aveti nevoie sa stergem praful pe undeva sau servim pe la mese…? a raspuns Andrei, un baiat foarte muncitor de fel.

Sefa de sala s-a intors pe calcaie, a disparut in bucatarie, unde a stat cateva minute bune, timp in care noi fierbeam la foc mocnit, pentru ca proba era contra cronomertru. Aveam timp pana la ora 16,00 sa gatim, sa vindem si sa ne intoarcem inapoi la hotel cu banii stransi. Era deja ora 11,00… Intr-un final, sefa de sala ne-a spus ca nu ne pot lasa in bucatarie, dar ca ne pot face ei 100 de clatite, care vor fi gata pana la ora 13,30. Ne-am facut repede socoteala – eram cam stransi cu timpul, ne-ar mai fi ramas doar 2 ore si putin sa le si vindem. Totusi asa propunere nu era de lepadat!

– Dar ce trebuie sa facem in schimb? a intrebat Claudiu suspicios.

– Doar va duceti cu colega mea care va va prezenta complexul pana cand sunt gata clatitele.

Eram cam neincrezatori. Atata generozitate mai rar intalnesti… Nimic pe lumea asta nu este gratis, ce voiau sa obtina? Ne-am linistit totusi cu ideea ca vor sa le promovam serviciile apoi – ne plimbam si apoi le povesteam si altora ce frumos e si asa le facem reclama pe gratis. Asa ca mult mai increzatori am urmat-o pe fata in rosu care s-a prezentat a face parte din echipa de animatie, adica tine turistii ocupati in caz ca au venit la munte si se plictisesc de atata relaxare. Pe masura ce descopeream noi colturi interesante ale complexului am inceput incet incet sa ne relaxam si sa ne bucuram de ceea ce vedeam in jur si am intrat in modul de excursie cu clasa. Fata ne-a plimbat timp de aproape doua ore prin mai multe spatii de joaca, terase, am vazut chiar si o mica gradina zoologica, o stana si o casa a lui Mos Craciun care coboara pe horn. Ne-am pierdut printr-un parc tematic, cu statui ale unor personalitati din istoria romanilor, am cascat ochii la muntii care se vedeau pe fundal si am respirat aer proaspat deodata cu voia buna.

Pe la ora 13,00 abia am ajuns la o sala mare de jocuri si ne-am gandit ca acesta a fost punctul final al incursiunii noastre si ca vom putea merge la restaurant sa verificam stadiul clatitelor. Dar acolo ne-a intampinat o alta angajata, care ne-a masurat sever din cap pana in picioare si in fata careia ne-a cam pierit aerul detasat.

– Acum, o sa va impartiti in doua echipe si o sa veniti dupa mine, ne-a zis fara sa zambeasca.

Ne uitam unul la celalalt si nu prea intelegeam – ne duce la clatite? Nu e nevoie, ca am retinut drumul…

– O echipa mergeti sa stergeti geamurile acestea (si ne arata ditamai sandramaua cu pe putin 50 de ferestre mari cat zidul). Si cealalta echipa o sa curete cele 2 piscine exterioare pe langa care ati trecut mai devreme, ne mitraliaza ea.

Deci banuiala noastra initiala era corecta: totul in viata se plateste. Cu varf si indesat, asa cum speram sa fie si teancul de clatite de la final totusi… OK, what’s fair is fair, trebuia sa platim, eram tineri si in forta si convinsi ca vom termina in 2 timpi si 3 miscari.

Numai ca piscinele pe care am ajuns sa le curat impreuna cu Andrei s-au dovedit a fi munca de Sisif. Plouase de curand si erau pline de frunze jilave, apa incepuse sa dea pe rascoale si trebuia sa o facem sa se scurga pe undeva. Ne-am luat avant sa terminam cat de repede, dar pe masura ce maturam si dadeam la o parte apa, observam ca vantul scutura alte frunze si apa continua sa rasara. Ce mai, munca in zadar! Eram cam deznadajduita si cu mainile pline de bataturi, exasperata de slagarele interminabile ale Laurei Stoica ce se auzeau din boxe, care in loc sa imi dea avant parca ma indemnau sa ma duc intr-un colt si sa plang. Nu mai speram sa termin vreodata. Insa colegul meu a fost foarte perseverent si a ramas calm in lupta cu matura si incet, dar sigur, mormanul de frunze a inceput sa dispara. Nu puteam sa il las balta,deja simteam ca m-am atasat de echipa si as fi facut orice ca sa castigam…

Asa ca, dupa aproape o ora jumate de asudat, injurat si bagat la cap lectia despre cum sa nu te increzi in promisiuni ademenitoare, am reusit sa dam o fata cat de cat curata piscinelor, sa ne luam maturile la spinare si sa ne taram cu greu spre colegii nostri, care terminasera si ei de putin timp curatenia imenselor geamuri si care aratau ca si cum alergasera la maraton…

Era aproape ora 14,00. Ne-am dus cu incredere la bucatarie, ne asteptam sa ni se livreze mult ravnitele clatite, dar, surpriza! Nu erau gata. Panicati, morti de foame si cu nervii tandari, ne-am hotarat sa mancam ceva si sa asteptam pe cat puteam de rabdatori facerea prea-minunatelor clatite, care aveau sa ne asigure victoria. Nu se poate, ne ziceam noi, ca dupa toata munca asta silnica sa nu castigam!

In sfarsit, uneva la ora 14,30 am reusit sa intram in posesia comorii si atunci ne-am dat seama ca am uitat sa negociem un punct foarte important din intelegere – gemul! Clatitele erau umplute cu aer. Din bunavointa celor de la restaurant, am capatat totusi doua borcanele cu dulceata si doua linguri de plastic. Am vrut sa ne apucam de treaba, insa am fost goniti din restaurant, sa ne gasim un alt loc in care sa nu incomodam.

***

15 minute mai tarziu, in parcarea de la Mega Image, pe capota masinii colegilor, am inceput sa impaturim, sa ungem cu un firicel de gem si sa punem pe o bucata de servetel pretioasele clatite. Toti incercam sa facem cate ceva, – in timp ce efectivul de asamblare compus din mine si alte patru fete opera la turatie maxima, doi colegi au intrat in Mega Image sa cerseasca niste gem si s-au intors victoriosi cu un borcan mic de Finetti, in timp ce alti doi abordau putinii trecatori pentru a-i convinge sa cumpere clatitele.

Deodata, a inceput sa ploua cu picaturi mari care se infiltrau in dulceata. Macar de-ar fi inmultit-o!

– Repede, sa mergem spre centru! a inceput Carmen sa organizeze trupele.

Ne-am strans calabalacul, am intrat in masina si am pornit in tromba spre centrul orasului in timp ce ne uitam ingroziti ba la ceas, ba la ploaia nemiloasa. Era ora 15,00 aproape si noi mai aveam doar 60 de minute sa gasim cumparatori pentru marfa noastra si sa nu ne intoarcem cu buzunarele goale.

Rezultat scontat: 100 de clatite vandute, cel putin 500 RON in buzunare (ca ne propuseseram sa nu dam clatita cu mai putin de 5 RON) si glorie eterna, plus evidenta satisfactie de a ne flutura victoria pe la nasul colegilor invinsi.

Rezultat actual: sperante si o tava de clatite umplute mai mult cu aer.

In centru ploua in continuare cu clabuci cat oul de gaina si noi nu stiam de unde sa incepem, cum sa facem sa mergem la oameni pe strada si sa nu ne alunge ca pe ultimii nebuni. Ne-am incurajat reciproc si am sarit din masina direct pe niste bieti turisti asiatici:

– Hello, we are in a contest, we sell pancakes, it’s a Romanian traditional dessert, please have one!

S-au uitat cu groaza la noi si au fugit mancand pamantul.

– Trebuie sa ne impartim in doua, ne urla atunci Maria care, la cei 1,60 metri ai sai, mai avea putin si era luata de apa.

Ne-am intors in masina, unde am reusit sa transferam o parte din clatite pe o folie de aluminiu si am decis ca patru dintre noi sa mearga pe la pensiunile din zona si patru sa abordeze turistii de pe strada. Nu stiu cine si de ce a decis sa facem asta, a fost una dintre multele decizii luate sub presiunea incredibila a cronometrului. Asa ca eu impreuna cu Andrei, Maria si Ileana ne-am indreptat vertiginos prima data catre un grup de taximetristi, la care depistaseram o sclipire de foame in ochi. Am reusit sa vindem trei clatite cu cinsprezece lei! Alergam disperati de colo colo, eu tinand bine de tava sa nu o ude ploaia – doar in cateva ore reusisem sa cresc in rang si sa primesc acest rol important in echipa! Treaba incepea sa mearga si banii sa curga.

Am intrat in toate pub-urile, restaurantele si terasele pe care le-am vazut cu ochii, insa vremea rea alungase cele mai multe suflete omenesti spre pensiuni si hoteluri, asa ca din disperare am intrat chiar si in muzeul de istorie, intr-un atelier de croitorie si intr-o dugheana dubioasa, unde se vindeau pufuleti si apa distilata. Zambind, implorand si facand reduceri considerabile, am reusit sa dam aici una, dincolo doua clatite, astfel incat la 15:50 mai aveam de vandut cam 30. Darunde sa le dam pe toate in 10 minute? Ca o luminita de la capatul tunelului, ni s-au infatisat dinaintea ochilor doua autocare pline cu adolecenti, care se pregateau de plecare. Asta era sansa noastra! Am alergat spre ei ca intr-un film dat cu incetinitorul, caci mainile imi tremurau, privirea incepuse sa imi joace feste, vedeam peste tot zeci de puncte si pete negre, auzeam incontinuu in urechi un vajait, iar picioarele imi tremurau ca piftia, de simteam ca la fiecare pas o sa ma prabusesc gramada. Tineam insa bine de tava si o duceam ca pe flacara olimpica.

Carmen si Claudiu au luat tava si s-au suit fara sa stea pe ganduri intr-unul din autocare si de jos ii auzeam strigand:

– Avem clatite proaspete, clatite cu gem, clatite cu dulceata, 5 lei bucata, cine mai doreste, cine mai pofteste?

Pret de cateva clipe, o liniste socata s-a asternut in autocarul plin de tineri, pana ce unul, mai infometat, a indraznit sa ceara prima clatita! Si apoi s-a dezlantuit haosul, cateva maini s-au intins la unison spre tava, zeci de glasuri s-au amestecat cu rasete de mirare si foame si banii curgeau si clatitele umplute cu intuneric, dupa cum a remarcat unul dintre clienti, au inceput sa ia calea mainilor, pana nu a mai ramas nici macar una in tava.

Era ora 15:58 si noi vanduseram toate cele 100 de clatite, in mai putin de o ora. Eram atat de socati de aceasta reusita, incat am ramas in ploaie privindu-ne, razand si chiunind de bucurie! Nu reusiseram sa pastram standardul de 5 RON pe bucata, de disperare am dat si cu 1 RON, dar acum tava eram goala si noi eram in masina, in drum spre hotel. Trebuia sa ne intoarcem pentru dezbaterile finale. Ce a mers bine, ce decizii gresite am luat, ce am invatat si, mai presus de toate, cine a castigat!

Am asteptat cu sufletul la gura sa aflam rezultatele. Trainerul numara de zor profitul fiecarei echipe. Noi: putin sub 400 de RON. Eram nauciti, cine ar fi crezut asa ceva, ca intr-o ora putem sa scoatem asa de mult, cu atat de putin? Pai de ce nu ne deschidem atunci un business cu clatite?! Fericiti, ne-am strans in brate si am celebrat sfarsitul unei zile grele, dar fructuoase. Ca prin vis am auzit apoi si rezultatele celorlalte 2 echipe – unii au vandut tot clatite si au strans cam 600 de RON, ceilalti, mai indrazneti, si-au diversificat oferta, punand la bataie si clatite si gogosi, reusind sa stranga cat celelalte 2 echipe la un loc.

Deci am iesit pe locul trei.

Colegilor mei le-au cam pierit atunci zambetele, dincolo de euforia momentului zacea latent orgoliul de oameni de vanzari, fiecare dintre ei bataios, in jobul de zi cu zi obisnuit sa fie primul sau macar aspirand la acest loc… Eu – in continuare plina de adrenalina.

Imi plac concursurile, imi place sa castig, dar chiar si cnd pierd ma gandesc cu ce am ramas.

Nu stiu altii ce au invatat din aceasta experienta, dar pentru mine a fost un fel de testare a limitelor, ca intr-o poveste cu Harap Alb care are de trecut macar 3 probe pentru a ajunge mai puternic la finalul calatoriei. Am plecat la drum stresata de necunoscut – o data, pentru ca era primul teambulinding adevarat la care participam, alaturi de oameni in proportie de 80% necunoscuti; apoi, pentru ca nu mai vandusem nimic in viata mea.

Daca ar fi sa trag linie, am ramas evident cu ineditul situatiei, cu distractia, cu apropierea de unii colegi cu care am descoperit unele afinitati, dar si cu mai multa incredere in mine, cu sentimentul ca daca este nevoie pot sa fac fata oricarei provocari. Prima mea experienta de vanzare, prima data cand am alergat prin ploaie sa conving lumea sa cumpere ceva de la mine, chiar daca acel ceva era o clatita plouata umpluta cu un firicel de gem. Bucuria imensa ca cineva chiar a platit bani adevarati, palpabili, numarabili pentru asta! Bani pe care stiam ca i-am strans de dragul concursului, dar si de dragul de a-i dona ulterior unor copii fara posibilitati. Bani castigati de mine si altfel decat facand ceea ce fac zi de zi.