Pantofiorii rosii- Ani

Cam din timpul scolii primare, Pastele a devenit controversat pentru mine. Tata il tinea si ne chema la biserica cu el, iar mama nu. Cat am fost mici, eu si sora mea mergeam des cu tata la biserica. Apoi, cand am mai crescut incepea mama sa ne arate ca se supara cand mergem cu tata. Asa am inceput sa ne punem intrebari, sa-l refuzam si lucrurile deveneau complicate.

Cu toate astea, facea mama de Pasti sa ne imbrace cu haine noi, de primavara. Iubeam sa-mi port pantofii rosii, cu bareta si un mic toc, fusta in carouri, camasa alba cu volanase si brosa cu flori, puloverul crosetat de ea. Era prima zi din an cand purtam pantofi dupa frig de iarna si zilele de soare cu dinti.

Asa gatite cu sora mea coboram strada spre biserica lui tati, printre corcodusi infloriti si verdele proaspat de prin gradinitele blocurilor.

Advertisements

Primul meu cozonac- Maria

La fiecare sărbătoare am avut unul din rolurile principale în activitatea de pregătire: mâna dreapt-a lu’ Mamaie. Pentru că bucătăria nu era vecină cu cămara, pe parcursul derulării operațiunilor, temporar, îndeplineam și sarcina de curier.

– Du-te-n cămară și-adu-mi ligheanul cel mare, copaia de lemn, oala cu unt topit.

Deși nu aveam nicio bucurie, executam ordinele ca un soldat disciplinat, cu gândul la producția de cozonac ce-avea să prindă viață, în direct, sub ochii mei.

Pentru că nu prea mai avea forță în brațe, de o vreme-ncoace, pe Mamaie o ajuta la frământat, Tanti Lenuța. Vecină cu noi, soția unui bărbat mai mult beat decât treaz, de care depinsese toată viața pentru că ea nu muncise, petrecea mare parte din timpul liber la Jana (deși o chema Eugenia, toată lumea îi spunea bunicii Jana).

– Ea are bunătățuri că-i aduc copiii de la București și are și televizor, eu n-am, că lu’ bărbatu-mi-o i-a plăcut să bea toată viața, nu l-a interesat casa, așa se explica ea în fața celor ce-o întrebau de ce merge atât de des la Tanti Jana.

Femeie bună, Tani Lenuța i-a sărit lu’ Mamaie în ajutor când a-nceput să se plângă c-o dor brațele prea rău și parcă nu mai are putere-n ele să frământe. De când mă știu, copaia de lemn se umplea vârf de cocă, câteodată chiar dădea pe-afară. Era cât burdihanul unei femei grăsane-grăsane; la noi nu se făceau doar 2-3 cozonaci, pentru câți patru membri ai familiei eram, se făceau și pentru Coana Lenuța “care ne-aduce cașcaval și trebuie să-i facem și ei măcar doi”, pentru Fifi “care are mâinile deformate de la reumatism de abia mănâncă, nici gând să frământe” și încă unul-doi că se mai găsea de-mpărțit cuiva. Așa că era material de lucru, nu glumă.

Când Tanti Lenuța bătea la ușă, mi se adunau emoțiile-n stomac: venea vremea. Formulele magice și exacte ordonate de Mamaie pe un ton ferm, dădeau adunarea la mirodenii, făină, zahăr, lapte, unt, în comunitatea din copaie: cea a viitorului cozonac. Mamaie le aducea la viață pe toate, dar după ce creștea maiaua, preda ștafeta printr-un ordin sec:

– Lenuțo, de-acuma poți să faci tu!

Dacă la inceputurile experienței mele cozonăcești, maiaua era tot o vecină ce trebuia să ne ajute (ce anume m-a făcut să fac asocierea asta, habar n-am nici azi), cu timpul am înțeles că era, de fapt, sămânța cozonacului.

Anul acela a fost special pentru mine: am fost implicată direct în producție, în aproape toate etapele.

– Uite, pune și tu sarea și zahărul: o linguriță de sare la un kilogram de făină și trei sute de grame de zahăr la un kilogram de făină. Zahărul l-am cântărit, e cel din ligheanul albastru; sarea e în dulap, a venit invitația lu’ Mamaie.

Am și văzut atunci, cu ochii minții, cum peste ani, când ajungeam vestită în cartier pentru cum găteam, amintindu-mi începuturile mele în ale gospodăriei, mă întorceam la momentul cozonacului. O luam pe urmele bunicii, care era gospodină și pricepută în toate cele.

Amestecul din copaie începea să prindă proporții și să salte, întâi ținându-se cu îndârjire de pereții de lemn, pentru ca în vreo cinșpe minute să fugă de pe ei, căutând libertatea. Când Tanti Lenuța își tot trecea mâna peste frunte, era semn că e aproape gata.

– Cozonacul e gata când pică apa din tavan. Așa zicea Mamaie că îi zicea mama ei, în tinerețe, când, în lipsa unei Tanti Lenuța, ea frământa la cozonaci. Ne povestea râzând cum, prima oară când a auzit s-a îngrozit, pentru că însemna că nu va termina niciodată de frământat. Cum să curgă apă din tavan???? Dar când sudoarea a-nceput să-i picure din frunte, mama i-a spus:

– Ești aproape gata, uite cum curge apa din tavan!

Așa a zis și Mamaie. Obosite, dar satisfăcute, am acoperit aluatul și i-am dat timp să crească. Abia așteptam să-mpung burdihanul cu arătătorul și-apoi să savurez coca ce-mi rămânea lipită. O mică fericire pe furatelea: mereu eram certată “că e prea grea și-o să mi se facă rău”.

De cum am băgat degetul în gură, am simțit gustul ciudat, atât de ciudat că până și colțurile gurii au reacționat promt, lăsându-se-n jos la maxim, limba mi-a ieșit din gură de-odată cu un “bleeeaaaaahhhh”. Mamaie, speriată, m-a întrebat ce s-a-ntâmplat:

– Este extrem de sărat!! Eeeextrem!!! Niciodată n-a fost așa!

Și-a luat și ea un deget de cocă. Reacția a fost identică.

– Mamă, tu ai pus invers decât ți-am spus eu: ai pus atâta sare cât zahăr ți-am zis că trebuie. Dar de ce crezi că ți-am zis că e cântărit zahărul? Și când ai avut timp să cântărești atâta sare, că doar am fost aici? Și ce-ai făcut cu zahărul ce ți-a rămas?

Poate că altcineva s-ar fi blocat în fața unor astfel de întrebări, eu însă nu. Aveam răspuns pentru fiecare.

– Păi doar am luat din zahăr, dar nu pe tot, că nu m-am gândit că l-ai cântărit pe tot pentru cozonac. Am zis că poate-l folosești și la alte prăjituri ….. sare am pus după ochi că și tu faci așa, am turnat din cutia de un kilogram, cam cât mi s-a părut mie pentru trei kilograme de făină, iar restul de zahăr ce-a mai rămas în lighean, l-am dus pe hol….

Maria – dezastrul gastonomic. Norocul meu că Mamaie a fost un om înțelept: nu m-a certat; probabil și-o fi asumat de la-nceput riscul de a-și face de lucru cu un copil de 13 ani. A aruncat totul și a doua zi am refăcut producția “Cozonacul”. Am fost retrogradată la funcția de curier. Toate personajele și-au dus sarcinile la bun sfârșit, conform indicațiilor rețetei. Un happy end fericit, cum spunea Tanti Lenuța când se terminau filmele, care-mi trezește zâmbete și după atâția ani. Chiar și când frământ și mă-ntreb obosită: când o-ncepe să curgă apă din tavan?

Moşul nu vine tocmai din Laponia- Corina

Deschid ochii. Ştiu ce zi este! Dar nu mă dau jos încă. Uşa camerei mele este deschisă şi din unghiul în care mă aflu pot zări bradul şi cele câteva ambalaje galbene şi roşii de pe crengi, urme ale bomboanelor de odinioară. Aud paşii greoi ai tatei. Închid ochii să nu cumva să vadă că m-am trezit. Cum stau cu capul pe pernă scurtele bubuituri din ureche se înteţesc. Să mă dau jos? Îmi e milă să părăsesc patul. Mă întorc pe partea dreaptă. Apoi mă aşez pe burtă. Gândurile nu îmi dau pace: Oare o fi venit Moşul? Dacă a considerat că nu am fost destul de cuminte să mă viziteze?

Decid în final să-mi cobor picioarele pe pământ. Mai rapid ca vântul şi ca gândul, fără să arunc vreo privire sub brad, merg ţintă către bucătărie. Dar de ce am venit aici? În acelaşi ritm ajung la baie. Şi totuşi nici aici nu am nevoie. Dar nu mai am scăpare. De cum deschid uşa băii uriaşul verde se arată. Cobor temătoare privirea şi nu mică îmi e mirarea când văd sub el cadoul mult dorit. Îmi iau avânt, mă arunc în genunchi şi alunec mai ceva ca o săniuţă către noua mea jucărie preferată pentru următorul an.

Îmi amintesc cum cu o seară înainte pregăteam paharul cu lapte şi prăjiturelele cu sorţişoară. Nu mă culcam până nu finalizam ritualul. Da, ştiu că toţi copiii vor să stea trezi să îl vadă pe Barbă Albă, dar mama îmi zicea că dacă nu dorm el nu vine fiindcă riscă să fie văzut. În plus, într-un an, Moşul a venit să ne viziteze! Văzându-l subţirel am luat în acel an decizia ca în fiecare seară să îi pregătesc o gustărică.

La vârsta de 13 ani, într-un consiliu extraordinar de familie, mama mi-a aşezat pe masă 2 lopătari, 3 canini şi un molar. Văzând că nu zâmbeşte credeam că am găsit motivul. După ce am aflat ai cui erau, chiar mi-aş fi dorit ca acei dinţi să îi fi pierdut ea într-un accident misterios.

“- Pe ai mei i-a luat Zâna Măseluţă! Cum altfel nu mă trezeam când băga mâna sub pernă după dinte? “

Şi cum nicio veste rea nu vine singură, mi-a mărturisit că Binefăcătorul copiilor e fiecare părinte în parte. Am plâns mare parte din zi şi nu am vorbit cu ai mei 2 zile, ceea ce la vremea aceea însemna mult.

Următorul Crăciun, pe când aşezam sub brad obişnuita gustare a “Moşului” tatăl meu, pe jumătate adormit şi cu o voce răguşită mi-a spus: “ Te rog de acum să nu mai pui alea sub pom, de fiecare dată trebuie să mă scol la 3 noaptea să le mănânc!”

De cum am deschis ochii dimineaţa următoare m-am dat jos din pat, am deschis uşa fără jenă, am fost la baie, am trecut pe lăngă brad nu fără a arunca o privire de-o secundă către pachetele ambalate neglijent şi puse la nimereală, apoi mi-am continuat drumul către bucătărie. Le pusesem chiar eu înainte de culcare.

Mai târziu în acea zi priveam la televizor un reportaj despre copiii din orfelinate. Un băieţel de 9 ani, întrebat dacă îl aşteaptă cu nerăbdare pe Moş Crăciun a răspuns: “Chiar dacă Moşul ne mai uită în unii ani îl înţeleg fiindcă mai are şi alţi copii cărora trebuie să le ducă cadouri şi probabil e obosit venind de aşa departe.” Mi-am dat seama cât suntem noi – cei ai căror Moş nu îi uită – de râzgâiaţi, răsfăţaţi. Avem pretenţia ca în fiecare an să primim ce ne dorim, iar daca nu ni se aduce ce am cerut suntem nemultumiţi. Am fost suparată când am aflat că de fapt părinţii sunt cei care ni le aduc, însă nu mi-a trecut o clipă prin cap cât de norocoasă sunt că am “propriul” Moş. Regretam că nu există acestă fiinţă magică care să le poată aduce şi orfanilor cadouri. Mi-a fost ruşine de mine după ce l-am auzit pe băiatul acela. Nu le-am mai cerut alor mei un cadou anume. Am început ca an de an să fac curat printre haine, jucării, cărţi, iar cele pe care nu le mai doream le împachetam şi le donam. Însă eu sunt doar una, iar ei sunt mii.