Lingura lui George- de Miruna Marin

Așezată în palmă, lingura lui George arată ca o pasăre grăsună din oțel, cu gâtul lung întins spre cer, ca și cum ar vrea să-și ia zborul. Stă fără să o ții, fiindcă are fund plat, nu bombat, ca o lingură normală, iar porțiunea ei concavă se prelungește în sus pe coada lată și scurtă.

Lingura aceasta bondoacă ar putea părea din cale-afară de bizară, poate mai degrabă un obiect decorativ, care și-ar avea locul într-o vitrină, decât un instrument de mâncat. Și totuși, în Orientul Îndepărtat, astfel de linguri se întâlnesc în orice restaurant. Pe aceasta, George a găsit-o pierdută pe o plajă din Thailanda, pe insula Koh Jum, în timp ce se juca în nisip, săpând după crabi sau scoici.

Era în prima săptămână a unei excursii care urma să dureze 5 luni și avea să îl poarte prin mai multe țări asiatice, precum Thailanda, Cambodgia, Vietnam și Malaysia. Iar lingura, care se vede că avea și ea chef de hoinărit, din moment ce ajunsese tocmai la plajă, l-a însoțit în toată această aventură.

Pe 24 decembrie 2015 (?), George a zburat din București la Bangkok. Acolo s-a întâlnit cu prietena lui, Cami, care călătorea deja de câteva luni și venea din India, și cu mai mulți alți prieteni sosiți care de pe unde. Au petrecut acolo Crăciunul și Anul Nou și, când viza de turist obținută la intrarea în țară a expirat, au pornit-o mai departe.

Prima mutare pe hartă – spre Cambodgia – fusese gândită de-acasă, fiindcă sunt unele țări în care trebuie să te preocupi de viză cu ceva timp înainte, însă nu își făcuseră un plan pe termen mai lung. Au preferat să hotărască adesea pe loc cât timp să rămână undeva și când să meargă mai departe. În Thailanda, de pildă, au ajuns de două ori, fiindcă nu se săturaseră în primele 15 zile permise. În Vietnam au ales să stea o lună, și este locul despre care George spune că l-a impresionat cel mai mult, în special fiindcă pornise cu ideea greșită că țara ar fi mai puțin dezvoltată decât vecinele sale, și a avut ocazia să își schimbe părerea.

Atât George, cât și Cami, și-au dat demisia ca să poată petrece tot acest timp pe drumuri, dar se vede din seninătatea absolută cu care el povestește că nu au regretat niciun moment alegerea făcută. La fel, nu regretă cele câteva restricții pe care și le-au impus înainte de călătorie, ca să poată strânge banii necesari. Copii n-aveau, rate n-aveau: nu era nevoie decât de puțină voință. S-au hotărât pur și simplu să nu mai piardă bani pe prostii cum sunt hainele și parfumurile scumpe sau ieșirile prin cluburi.

După părerea lui George, ai nevoie de mult mai puțină muncă de pregătire decât s-ar crede ca să pornești într-o astfel de excursie prin Asia de Sud-Est. E important să te informezi cât de cât, dar, atâta timp cât te cazezi în locuri cu internet, poți afla multe și pe loc, sau intrând într-una din numeroasele și excelent pregătitele agenții de turism. Toată lumea vorbește engleza și este foarte obișnuită cu turiștii, pe care îi poți întâlni din abundență oriunde te-ai afla: e plin de europeni, americani, britanici, ceea ce îți dă un sentiment de siguranță. În plus, infrastructura privată de turism este foarte bine pusă la punct, o cu totul altă cultură – dacă ai fi călător în România, spune George, probabil că ai întâmpina unele probleme dacă ai vrea să călătorești din Constanța până la Sibiu, dar acolo nu ai cum să pățești așa ceva. Fiecare se străduiește să îți ofere servicii de calitate și foarte rar se întâmplă să încerce cineva să te jecmănească. Există, desigur, tot felul de legende care îi sperie pe turiști, cum că ai fi mereu în pericol să fii răpit sau jefuit. Dar experiența l-a învățat pe George că țările prin care au călătorit sunt mult mai sigure decât se spune. Oamenii sunt foarte toleranți și dornici să se împrietenească cu oricine, indiferent de aspecte cum ar fi religia sau culoarea pielii.

Și mâncarea pe care au gustat-o prin locurile acestea i-a rămas în inimă lui George. Spune că îi e tare dor de bunătățile asiatice, cum ar fi supele și tăiețeii care se servesc cu linguri la fel ca lingura lui călătoare. Secretul cunoscătorilor este că în căușul lingurii care știe să stea singură pe masă poți să îți faci amestecuri de sosuri și condimente, pe care să le adaugi apoi la bolul cu mâncare. Lingura de pe plajă nu a mai fost folosită niciodată în acest rol, ci mai degrabă ca o lopățică pentru construit castele de nisip, dar s-a transformat între timp într-un recipient pentru amintiri asortate de prin cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.

Cheile- de Liliana T.

Dealerul deschide larg portierele Volkswagen-ului si ii roaga pe sotii M sa se aseze de-o parte si de alta a masinii nou-noute. Un Volkswagen Polo rosu sunset, culoare aleasa de doamna M care avea un simt deosebit al culorilor.

« Astia ne pozeaza ca sa ne gaseasca mai usor daca nu mai platim ratele », isi zice zambind domnul M. Era prin anul 2006 cand sotii M au decis sa-si schimbe automobilul. Domnul M este sofer de 35 ani.  Conduce cu placere, desi traficul sufocant din Bucuresti nu prea il mai imbie in ultimul timp sa se urce la volan. Pana sa ajunga sa conduca Volkswagen, a fost, pe rand, sofer de Lada si de Matiz.

In 1981 s-a inscris pe lista IDMS (Institutul de Materiale Sportive), autoritatea de la acea vreme unde trebuia sa te inscrii daca doreai sa devii proprietar de Dacia, Trabant, Lada sau Moskvich, cele mai dorite si, de fapt, singurele automobile disponibile in Romania. Isi dorea un Trabant, dar lista de asteptare era lunga si ar fi reusit sa-l aiba doar dupa 7 ani. Cand functionarul de la IDMS l-a sunat sa-l intrebe daca ar vrea Lada in loc de Trabant, a spus da imediat, desi achizitia dadea bugetul familiei peste cap.

Asa a ajuns, dupa numai 5 luni, proprietar unei Lada spatioase si robuste, cu mult crom, interior de piele artificiala si portbagaj uris, dar pe care n-o putea conduce. A obtinut permisul de conducere abia dupa 3 luni pentru ca numai posesorii de masini puteau sustine examen.

Timp de 20 de ani au fost tovarasi de drum, cu bune si mai putin bune, ca-ntr-o casnicie. Volkswagen-ul implineste 10 ani, au facut drumuri multe impreuna si n-a avut niciodata vreo problema serioasa.

Insa vremurile s-au schimbat si masinile au vieti mai scurte, asa ca acum domnul M este tentat sa-si ia o masina noua, hybrid.

Floarea sorealui- de Claudia Tocilă

Acum multă vreme, Andrei spunea despre Ramona că e ca broșa pe care i-a ales-o de pe o tarabă din Vamă: neagră în mijloc, dar plină de culoare pe margine. O floarea-soarelui croșetată de vreun vamaiot trecător care nici nu știa ce însemnătate va prinde în pieptul ei.

Prima oară în Vamă, dar și primul sentiment de libertate totală, un lucru pe care nu l-ar fi gândit că funcționează chiar ”la comandă.” Da, oamenii spun că în Vamă e libertate, dar poate nu se întâmplă instant? Și totuși, ea ieșise dintr-o relație care o epuizase emoțional, în care se simțea abuzată și, mai mult, venise spontan cu Andrei, un băiat cald, atent și relaxat care îi inspira siguranță, iar asta făcea ca relația lor să fie diametral opusă cu cea care tocmai se încheiase.
Dar ea era vulnerabilă, asta o văzuse și Andrei: că încă era închisă, ca avea miezul întunecat, că nu era pregătită. Dar așa cum Floarea-Soarelui se întoarce după soare să se deschidă, așa și Ramona s-a dat după Andrei, iar după o serie de despărțiri și împăcări s-au reîntâlnit peste ani. Fără Vamă, fără nevoie acută de liberate, ci în sfârșit gata unul pentru celălalt.
Floarea-Soarelui din pieptul Ramonei nu este despre el, chiar dacă de la el o are, ci despre ea, un accesoriu care să îi reaminteasca de un moment de libertate, de liniște, poate, fără să-și dea seama, de noi începuturi.

Pandantiv- Camelia

Pe Claudia am reținut-o chiar din prima zi. E cea mai mică dintre noi. Tocmai a terminat școala generală, iar acum, după examene, a venit la cursul de scriitură să mai învețe un pic.
Se strecoară printre rânduri și se așează chiar pe locul liber de lângă mine. Cu părul tuns bob și-o privire cald-sfioasă, îmi aprobă propunerea de împărțire a rolurilor.
“Îl am de la unchiul meu navigator care mi l-a luat din Africa”, îmi spune arătându-mi pandantivul ce seamănă cu o frunzuliță alb-cremoasă, încadrată oblic de capetele șnurului din piele neagră.
I-l oferise în casa lui din Constanța. Camera de zi decorată cu statuete africane și măști, obiecte exotice, postere din Egipt, faraoni, picturi hieroglife, figurine japoneze din porțelan și din jad, printre canapelele din piele, adăpostea generos pungile de cadouri.
“A luat acel săculeț care se vedea că are ceva prețios înăuntru, ca o bijuterie. L-a scos ușor din pungă și mi l-a întins”, îmi spune cu încântarea unui copil care tocmai și-a descoperit cadoul de Crăciun.
Dintr-o poveste cu brad împodobit și colinde are și primele amintiri despre unchiul ei, de altfel. Avea 5 ani când se făcuse Moș Crăciun pentru ea, pentru ca apoi să-l demascheze din poze.
“M-a mirat când am văzut pozele, că m-a fraierit atunci când eram mică.”
Mai mereu se ține de glume. E un tip care obișnuia să aibă părul mare, dar acum e chel, puțin bronzat și bine făcut. Merge la sală, e un pic ipohondru dar e o persoană drăguță.
Acum nu se văd prea des, el vine vara, pleacă toamna, dar își scriu scrisori.
Pandantivul îl păstrează în cutia cu bijuterii deși a fost o vreme când l-a purtat mai des. L-a luat cu ea la școală și a generat o întreagă controversă: e adevărat sau e fals? Până la urmă autenticitatea i-a ieșit la iveală și povestea s-a răspândit. Este un dinte de rechin și a rămas cu gândul că ei îi aduce noroc.
“Eram fericită când l-am primit”, îmi spune, “că e ceva mic care să fie și adevărat.”
Așa ca ea, îmi spun zâmbind în minte. Plus că îi asortează perfect albul imaculat al cămășii ca proaspăt scoase din apret, al sandalelor și-al brățării îmbinate cu zone lucioase de negru.

SH- Alex

De la 12 ani (acum are 23), Cecilia nu-si ia haine decat de la second hand. Fusta kaki pe care o poarta azi e insa o exceptie; a luat-o dintr-un mall, la Paris, cand era in clasa a 11-a. “Erau reduceri”, tine sa imi spuna – cumparatul la second hand i-a ascutit simtul chilipirului. A vazut-o tarziu, abia cand deja ar fi trebuit sa plece, dar i-a placut asa de mult ca a vrut neaparat sa si-o ia, desi era coada si la cabina de proba, si la casa, iar prietena ei isi pierduse rabdarea. Din cauza intarzierii, era sa piarda vizita programata la turnul Eiffel, dar fusta a fost norocoasa inca de la inceput. Alergarea frenetica pe Champ de Mars, spre turnul care sclipea in intuneric, a fost prima lor aventura impreuna. De atunci, sunt aprope nedespartite: “Stii cum au alti oameni o pereche de jeansi care merg la tot? Asa e fusta asta pentru mine, o port la orice”. In plus, fusta aduce noroc si aduna povesti: despre prima data cand Cecilia a purtat-o acasa, la Brasov – o plimbare de seara, in balerini (din aia adevarati de balet, care n-au rezistat la alergatul pe piatra cubica); despre olimpiada de franceza din clasa a 11-a, unde au luat premiu la etapa nationala; despre excursia cu autostopul prin Lituania; si despre nenumarate examene trecute cu bine la facultate, intr-un Bucuresti zanatic si zgomotos cu care Cecilia s-a obisnuit greu, dar caruia, dupa 5 ani, spune ca incepe sa-i descopere farmecul. Bucurestiul meu, unde stam de vorba despre fusta kaki intr-o seara de iulie, asezate comod pe perne rotunde. Cecilia intoarce betelia fustei si-mi arata dunga subtire de material mov care o dubleaza pe dedesubt si care i-a dat ideea sa o poarte, la inceput, cu o panglica mov in jurul taliei. “Ajuta si pentru ca la inceput mi-era putin larga. Dar stii, pe masura ce o port mai mult, defectele ma deranjeaza mai putin”. Fusta e presarata cu desene verde-inchis: un pat, un televizor, un dulapior – mobile ca dintr-o carte de povesti. Nu le vezi decat daca te apropii, asa cum nu vezi nici dunga mov decat daca intorci fusta pe dos. Am senzatia ca asta e specialitatea Ceciliei, sa gaseasca ce nu se vede decat de-aproape, cand dai deoparte prima impresie si cauti, dincolo de defecte, frumusetea care dureaza. In drum spre casa, printre casele vechi care picotesc, ii soptesc Bucurestiului: “Te rog s-o pastram, dragule, hai, fii bun cu ea. Cred ca pana la urma o sa te iubeasca.”

Prioritate- Mihaela

Prietenia prin corespondență mai există în zilele noastre doar în cărți. Cine mai are răbdare să scrie, dar mai ales să primească un răspuns frumos caligrafiat, când telefonul e o soluție mai rapidă și mai avantajoasă?
Ana lucrează la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, este librar. Întâlnește zilnic zeci de oameni pasionați de lectură și îi ajută cu sfaturi sau cu sugestii, căci ăsta este rolul ei acolo.
Ralucăi îi place să citească. Iar librăria ei preferată este Humanitas, de la Cișmigiu. Merge săptămânal acolo și uneori nici nu-și dă seama cât de repede trece timpul. Așa a cunoscut-o pe Ana. Dintre toți librarii, e cea mai drăguță.
Au făcut schimb de contacte și au păstrat legătura prin.. mail-uri și scrisori. Amândurora le este mai ușor să se exprime în scris. Pentru Raluca, Ana este ca o “luminiță”. Simte că o înțelege perfect, tocmai d-asta îi este foarte ușor să vorbească deschis cu ea. Ana vede în Raluca omul care o poate liniști oricând, care îi aduce calmul de care are nevoie.
Recent au vorbit despre ploaie. Și în discuția lor sigur n-au folosit vreunul din termenii inundații, cod galben, vijelii sau vreme rea. Câți oameni mai privesc partea bună a ploii?
M-am întâlnit cu Raluca ieri și era fericită când vorbea despre prietena ei, avea o sclipire în ochi și zâmbea permanent. Mi-a arătat chiar o vedere pe care Ana i-a trimis-o de la Brașov. În dreapta, deasupra scrisului, era un medalion roșu pe care scria PRIORITAIRE. Știu, așa trebuia să ajungă mai repede la destinație. Însă am tras și o concluzie: trebuie să fie minunat ca în zilele noastre să fii prioritate pentru cineva, când există atâtea opțiuni!

Joc de copii-Adina

Primul interviu, primele emoții …
Vorbesc cu Oana despre brățara pe care o poarta. E o brățara simpla, din piele întoarsă, vesel colorata. A primit-o luna trecută de la Darius, Andrei mare, Andrei mic si Razvan, 4 băieți din orașul Victoria si de atunci nu se mai desparte de ea.
In acel weekend însorit Oana îmbina utilul cu plăcutul la Festivalul de Film Victoria, bucuroasa de evadarea din aglomeratia si ritmul alert al capitalei.
Cu băieții s-a întâlnit pe străzile liniștite din oras, când o colega le lua un interviu copiilor.

Fără o cronologie certa a întâmplărilor, între cei 6 se stabilește o jucăușă legătura. Se plimba împreuna, se joaca la o fântâna din oraș, merg la strand, se întâlnesc si a doua zi si stabilesc sa păstreze legătura.
Ma uit la Oana si vad o tânara vesela, emotionata si fericita pentru experiența pe care a trăit-o.

A redescoperit jocurile copilăriei si bucuria jocului.
Băieții i-au reamintit si reconfirmat Oanei valorile morale după care îmi spune ca se ghidează in viața: dorința si bucuria de a dărui si acel “joie de vivre”, valori cu care Oana crede ca toți ne naștem. Puri, buni si generosi sunt toți copiii si nu cred ca poate cineva sa o contrazică.

Unde e copilaria, ma intreb in sinea mea. Raspunsul e mult prea evident.

Cum sa traim ca si cand am fi copii? Simplu, ne uitam la o brățara si restul vine de la sine.

Carnetul de note- Violeta

Când și-a aruncat geanta întredeschisă pe pat, Corina și-a dat seama că îi picase ceva pe jos. Aplecându-se, a văzut despre ce obiect era vorba. Carnetul de note. A rămas cu el în mână și s-a așezat în fotoliu.

Era ceva magic în acel banal carnet de note, sau mai bine zis, în coperta lui. Avea acolo mărturia unei prietenii de neuitat. Cumva, acum 3 ani, în mijlocul pubertății- respectiv, clasa a VII-a- reusise să găsească o prietenă sinceră pe care și-o lipise direct pe suflet. Iar Bianca, fata în cauză, i-a făcut un cadou neprețuit. Era o copertă atipică pentru un carnețel școlar.

Pe front-cover era desenată o fetiță foarte colorată și veselă, portretul Corinei în concepția Biancăi. Acum, privind-o, îi răsare un început de zâmbet în colțul gurii. Îl întoarce pe cealaltă parte. Aici avem o întreagă gamă de obiecte desenate, ce odată ei îi fuseseră definitorii. Așa au încăput pe aceeași filă emblema Chanel, cartofii prăjiți de la Mc, farduri, cireșe și multe altele. Cel mai important este însă copacul desfrunzit, ce se voia o copie fidelă a celui real, ce fusese odată în curtea școlii. Corinei îi veni în minte instantaneu momentul în care contemplau amândouă arborele magic, în acea iarnă de poveste. Afară era totul alb, ningea, era puțină ceață, iar curtea era goală. Ele admirau modul în care ninsoarea se așternea pe crengile golașe. În acel moment, copacul părea etern. Exact ca și prietenia lor.

Fetele au crescut, școala generală s-a terminat, și o nouă etapă a apărut în viața lor- liceul. Lucrurile au ieșit însă cum nu se putea mai bine, ele fiind admise în același liceu.

Cu toate astea, Bianca s-a schimbat. Nu mai era fata aceea inocentă, incapabilă să facă vreun rău cuiva. Și-a pierdut pe drum aerul copilăros, veselia care o caracteriza și a uitat de lucrurile care îi făceau plăcere odată și care o legau de Corina. Treptat, cele două fete au început să aibă tot mai puține lucruri în comun. Bianca s-a atașat de alt gen de prieteni, cu care putea împărtăși noile hobby-uri. Iar, Corina, la rândul ei, s-a distanțat de ea și a cunoscut alte persoane cu care a legat prietenii.

Deși ulterior, legătura lor nu a mai fost la fel, pentru că au intervenit viața și anumite schimbări, amintirea acelui copac, a prieteniei lor a rămas intactă în memoria Corinei. Dovada palpabilă este tocmai această copertă pe care ea o poartă peste tot și la care nu renunță, deși s-a degradat datorită trecerii anilor și profesorii îi atrag atenția că acum a crescut. Este confesiunea unei prietenii perfecte care a existat la un moment dat în viața ei și care a ajutat-o să se maturizeze.

De pe hol, deodată, se aude mama:

– Corina, a venit prietena ta! Spune că dacă nu plecați acum, veți întârzia la film.

Zâmbind, fata aruncă carnetul înapoi în geantă și pleacă să se întâlnească cu una din noile sale prietene.

Când și-a aruncat geanta întredeschisă pe pat, Corina și-a dat seama că îi picase ceva pe jos. Aplecându-se, a văzut despre ce obiect era vorba. Carnetul de note. A rămas cu el în mână și s-a așezat în fotoliu.

Era ceva magic în acel banal carnet de note, sau mai bine zis, în coperta lui. Avea acolo mărturia unei prietenii de neuitat. Cumva, acum 3 ani, în mijlocul pubertății- respectiv, clasa a VII-a- reusise să găsească o prietenă sinceră pe care și-o lipise direct pe suflet. Iar Bianca, fata în cauză, i-a făcut un cadou neprețuit. Era o copertă atipică pentru un carnețel școlar.

Pe front-cover era desenată o fetiță foarte colorată și veselă, portretul Corinei în concepția Biancăi. Acum, privind-o, îi răsare un început de zâmbet în colțul gurii. Îl întoarce pe cealaltă parte. Aici avem o întreagă gamă de obiecte desenate, ce odată ei îi fuseseră definitorii. Așa au încăput pe aceeași filă emblema Chanel, cartofii prăjiți de la Mc, farduri, cireșe și multe altele. Cel mai important este însă copacul desfrunzit, ce se voia o copie fidelă a celui real, ce fusese odată în curtea școlii. Corinei îi veni în minte instantaneu momentul în care contemplau amândouă arborele magic, în acea iarnă de poveste. Afară era totul alb, ningea, era puțină ceață, iar curtea era goală. Ele admirau modul în care ninsoarea se așternea pe crengile golașe. În acel moment, copacul părea etern. Exact ca și prietenia lor.

Fetele au crescut, școala generală s-a terminat, și o nouă etapă a apărut în viața lor- liceul. Lucrurile au ieșit însă cum nu se putea mai bine, ele fiind admise în același liceu.

Cu toate astea, Bianca s-a schimbat. Nu mai era fata aceea inocentă, incapabilă să facă vreun rău cuiva. Și-a pierdut pe drum aerul copilăros, veselia care o caracteriza și a uitat de lucrurile care îi făceau plăcere odată și care o legau de Corina. Treptat, cele două fete au început să aibă tot mai puține lucruri în comun. Bianca s-a atașat de alt gen de prieteni, cu care putea împărtăși noile hobby-uri. Iar, Corina, la rândul ei, s-a distanțat de ea și a cunoscut alte persoane cu care a legat prietenii.

Deși ulterior, legătura lor nu a mai fost la fel, pentru că au intervenit viața și anumite schimbări, amintirea acelui copac, a prieteniei lor a rămas intactă în memoria Corinei. Dovada palpabilă este tocmai această copertă pe care ea o poartă peste tot și la care nu renunță, deși s-a degradat datorită trecerii anilor și profesorii îi atrag atenția că acum a crescut. Este confesiunea unei prietenii perfecte care a existat la un moment dat în viața ei și care a ajutat-o să se maturizeze.

De pe hol, deodată, se aude mama:

          Corina, a venit prietena ta! Spune că dacă nu plecați acum, veți întârzia la film.

Zâmbind, fata aruncă carnetul înapoi în geantă și pleacă să se întâlnească cu una din noile sale prietene.

Alexandra- Alex

Până nu demult, cutia dreptunghiulară din lemn vopsit oliv și inscripționată „thé” cu litere mari și negre funcționa ca bijutier. Acolo își ținea Alexandra creațiile hand-made, convenabil organizate de cele două separeuri interioare în cercei, pandantive și inele.

Abia acum câteva săptămâni și-a găsit cutia destinul sortit pe franțuzește. A fost golită de bijuterii și strămutată de pe raftul din camera ei pe biroul de la serviciu (adică o masa simplă, fără sertare), cu intenția de a personaliza puțin spațiul auster.

Acum convențional ocupată de pliculețe de ceai de mentă, ceai cu multivitamine și un al treilea sortiment din plante neidentificate, cutia de lemn le ține de urât unui mic glob pământesc turnant și unui tablou cu o fată care merge pe bicicletă (pe care Alexandra încă n-a învățat să meargă).

Cutia este un cadou de zi de naștere de la cele mai bune prietene din școală, Oana și Adina. A fost primită când, deja în liceu fiind (Alexandra crede că într-a doisprezecea), prietenia nu mai era la fel de strânsă ca înainte.

Apropierea venise în clasa a VI-a, la un an de la mutarea Alexandrei la o altă scoală, tot în Slatina, dar în alt cartier. A dat admitere ca să intre într-o clasa specială pentru copii mai talentați și, deși șansele erau mici pentru că preferințele profesorilor contau mult și elevii „casei” erau favorizați, Alexandra a reușit să intre. Acum își amintește că a regretat schimbarea. Nu numai că și-a pierdut vechii prieteni, dar se și obișnuise cu uniforma obligatorie, care o scutea de a se gândi în fiecare zi cu ce sa se îmbrace. I-a trebuit un an să lege prietenii la noua școală, printre copii care se credeau mai buni decât restul. Și nici măcar nu a fost cu ei, ci cu alte două fete, noi și ele: Oana și Adina.

Au fost prietene bune și în anii de liceu, dar Alexandra s-a distanțat treptat de ele, probabil pentru că ea mergea la alt liceu. Facultatea au făcut-o toate la București, dar deja prietenia se răcise. Atunci și-a dat seama Alexandra că nu mai sunt prietene apropiate. Astăzi țin legătura în continuare și se întâlnesc din când în când, dar se pare că farmacista Alina, asistenta de executor judecătoresc Oana și social media marketerița Alexandra au puține subiecte de discuție. Au rămas, așa cum și-a corectat răspunsul când am întrebat-o de la cine are cutia, nu cele mai bune prietene, dar cele mai vechi.

Liana si crearea universului- Diana

Liana isi cara universul de la un birou la altul, prins intr-o chestie grea, cu forma ciudata.

–          E un presse papier, imi spune ea.

Mie-mi place mai mult textura de pe spatele lui: e aspra si gadila putin la degete. Ei ii place mai mult cea de pe partea de sus, fina si alunecoasa.

Mi-a spus ca de obicei colegii nu remarca imediat obiectul pe care il cara dupa ea in fiecare birou, inca de la primul job. Imi imaginez ca ceilalti nu-si dau seama de existenta presse papierului pana cand nu o vad invartindu-l, cu privirea pierduta. Probabil este zgomotul repetitiv al materialului aspru de pe fundul lui care se freaca de biroul din PAL care ii trezeste din visare – pe ei, nu pe ea. Ea continua sa invarta presse papierul si sa se uite la spirala portocalie de pe fundal albastru, in timp ce o colega probabil isi face curaj sa dea mailul ala pe care nu are chef sa il dea.

–          Eu nu simt nevoia sa tin poze pe birou. Pe cei dragi ii pastrez pentru spatiul meu privat.

Iar obiectul asta care nici macar nu a fost primit de la cineva drag, ci a fost un cadou de firma nu e prezentat niciodata ca fiind doar un presse papier, ci este un presse papier cu model de crearea universului. Si uite-l, inca pe biroul Lianei, invartindu-se.