O emotie-Maria Dinca

Avea 40 de zile când am ţinut-o pentru prima dată în braţe. Mă tot învârteam pe lângă pătuţul ei şi mă minunam de mogâldeaţa care-mi este nepoţică. Probabil a contat faptul că este vlăstar al familiei mele, însă m-a cucerit din prima clipă cu frumuseţea ei de nou născut cu piele rozalie, păr negru şi des, ochi mari, uşor migdalaţi şi miros de lăptic. Până atunci nu mai ţinusem niciodată în braţe un copil atât de mic şi tot amânam momentul.

Pe nepoţica mea o cheamă Sofi şi este fiica verişoarei mele primare. Am revăzut-o după aproape jumătate de an, timp în care o vedeam cum creşte în poze, pe internet. Mă uitam iar şi iar la ele, le analizam, le puneam pe desktop şi de fiecare dată mă umpleau de o bucurie nemaisimţită înainte. La cea de-a doua întâlnire a noastră, Sofi era total schimbată, cu un nou look: păr castaniu plin de bucle, gene incredibil de lungi şi 4 dinţişori – 2 sus şi 2 jos. Nu ştiam cum să mă joc cu copiii mici, nici să vorbesc cu ei şi încolţise în mine teama că mă va respinge. În definitiv, pentru ea eram doar o străină.

Când au ajuns în Bucureşti, Sofi dormea în scăunelul ei auto. S-a trezit bulversată, s-a uitat mirată la mine, ca şi când ar fi zis: „Cine-o mai fi şi asta?”. Aveam mai multe emoţii ca la bac. Dintr-o dată mi-a zâmbit. Mi-am auzit imediat vocea, ca şi când n-ar fi fost a mea: „Sofiii, hai la mine!”. A întins mânuţele spre mine, am ridicat-o în braţe şi gata! Sofi mă plăcea. Brusc învăţasem să vorbesc cu ea şi nu mi se mai părea penibil sau stângace.

Înainte de a se naşte Sofi, aproape toţi bebeluşii mi se păreau nişte mici extratereştrii şi mereu spuneam că eu nu vreau să fac copii şi tot felul de lucruri de genul ăsta. Şi azi mi se mai par la fel de urâţei, însă acum, când am văzut-o pe vară-mea în armura asta nouă, de leoaică tânără şi mândră, mă tot trezesc  gândindu-mă la ce lucruri poate simţi o mamă. Probabil că în fiecare femeie există un ceas al procreării care cumva, cândva se activează şi ne schimbă total percepţia asupra lumii.

Advertisements

Acul- Gabriela

Era vara. Cald, extrem de cald. Atat de cald incat in camera de hotel nu se putea sta pentru ca pana si peretii transpirau disperati. Zidul exterior care era tot un geam de sus si pana jos parca invita caldura sa intre in camera. Para ziceai ca soarele nu avea unde sa stea pe lumea asta si isi gasise loc la mine in camera. Conditionerul se revoltase si nu mai functiona, motiv pentru care il uram ireversibil!
Am indurat  cu stoicism pana cand la un moment dat creierul parca  s-a inmuiat si in disperare de cauza a decis ca trebuie sa imi iau geanta si sa plec catre spital, mai devreme decat ora la care ar fi trebuit. ACOLO aveau aer conditionat si era si multa lume, aveam cu cine socializa. Totusi exista un impediment: acolo urma sa ma intalnesc cu EL, mai devreme deci decat stabilisem initial, lucru care nu imi era deloc pe plac… Si totul din cauza caldurii.

Toata noaptea mai mult nu dormisem si imi facușem scenarii in cap despre cum va decurge intalnirea de data asta, insa  mintea se incalcea deja de stres, iar invariabil de fiecare data la fiecare “film” derulat in mintea mea aparea aceeasi senzatie de racoare si de ridicare a parului  pe maini ca o revolta impotriva a ce avea sa se intample. Mereu se termina cu sange, cateodata cu mult sange.. Vampirii lipseau din tot scenariu asta horor de care intr-un fel sau altul tot urma sa am parte. Cautam solutii sa evit situatia, poate o amanare, ceva, insa ce fac, imi fur singura caciula? Stiam ca fara el nu se poate. Stiam ca el joaca rolul primar in tot ceea ce avea sa se intample, si totusi nu puteam sa ii accept prezenta. Il URAM de moarte. Chiar nu se poate gasi o alta cale, fara EL.??? Ce intrebare retorica prosteasca…
Oricat de mult ii recunosc drepturile si … calitatile profesionale, tot nu mi-l pot face prieten. Imi provoaca aceeasi frica si  greata ca si un paianjen. Cu deosebirea ca pe paianjen poti sa il omori sau sa il ocolesti, insa pe EL din pacate nu…
Cum ies eu din asta? Ma intreb ca proasta degeaba, stiu ca nu exista raspuns. Daca cineva mi-ar putea vedea creierul acum, ar constata ca este rosu de manie!

In sfarsit, cu gandurile mele nerezolvate in cap ma urc in masina si plec catre spital, locul obisnuit de altfel de intalnire cu acest.. personaj. El a intrat in viata mea cu ceva ani in urma si e ca o lipitoare. Acum nu mai scap de prezenta lui oricat m-as chinui. Poate lui ii place de mine? Hm… Ma indoiesc. Pentru el este relatie pur profesionala. Pentru mine insa as prefera mai degraba o relatie la distanta cu el!
Ma gandeam: nu cred ca am vreo antipatie mai mare decat prezenta lui in spatiul meu vital, si ma refer la spatiul meu vital cel restrans..
El de altfel este perfect privind din latura profesionala. Totul e sa nu te uiti la personalitate: e rece ca gheata, un caracter foarte intepator, rapid in miscari si fara sentimente. Sensibilitatea, compasiunea, caldura sunt lucruri care lipsesc in totalitate din caracterui lui. Poate daca era ceva urma de sentiment m-as fi imprietenit cu el. Nu la catarama, dar l-as fi putut suporta intr-o oarcare masura. Dar nu! El trebuie sa fie intotdeauna ca un mafiot: vine in graba, tacut si focusat pe ce are de facut, executa si apoi dispare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Iar un urma isi lasa intotdeauna amprenta personala: sange. Lucru care ma deranjeaza pentru ca e sangele meu, eu l-am crescut si hranit, e al meu! Dar lui nu ii pasa. El isi vede doar de treaba lui. De cate ori il vad in fata ochilor incerc sa ma gandesc numai la lucruri frumoase, la vacante in Santorini si la week-end uri la Paris si asta numai ca sa indepartez frica si aversiunea pe care o am fata de persoana lui.

Eh.. si cu toate astea acum ma dau jos din masina cu sentimentul ca drumul a fost prea scurt. Mai bine mai dadeam un oloc la cladire, faceam o plimbare in parc… Dar aici nu au parc din pacate. Si natura e contra mea!
Deci imi fac curaj, degeaba insa caci am inceput deja sa transpir in palme  la gandul reintalnirii, si purced catre sala cu pricina.
Secundele se scurg acum cu viteza luminii iar intalnirea nu mai poate fi evitata.. Intru cu inima batand sa se sparga, ma asez pe scaunul pe care s-au asezati multi alti oameni inaintea mea spre a se intalni cu acelasi personaj nedorit, cu EL. iata-l! A si aparut dornic de actiune si cu ascutimea caracterului de care da mereu dovada. Se apropie din nou vertiginos de mine El, cosmarul vietii mele: ACUL…

Emotie- Alexandra

Sunt la o competiţie între licee şi l-am zãrit în public pe Matei, bãiatul de la alt liceu pe care îl plac. E ultima persoanã care mã aşteptam sã fie acolo. Înainte sã ne adunãm în sala de sport trebuie sã merg la baie. Trag aer în piept şi arunc o ultimã privire în oglindã.

Cu paşi repezi ne grãbim pe culoarul gri, iar eu aş vrea sã pot sã o ascult pe Raluca, prietena mea cea mai bunã, care încearcã sã ma convingã cã totul va fi în regulã. Uşa sãlii de sport e deschisã

Curând se face linişte, începe. E rândul meu sã vorbesc. Trag aer în piept: “Bunã ziua!..aud o voce strãinã. Tin cu greu microfonul, îmi tremura foaia pe care o am în mânã şi simt cã m-am înroşit pânã în vârful nasului. Evit cu orice preţ sã mã uit acolo unde ştiu cã s-a aşezat el.

Intalnirea- Liana Voinescu

Asteptam cu nerabdare sa il vad. Visasem la aceasta intalnire de mult timp, parca dintotdeauna… Citisem despre el, stiam cum arata din fotografii si de la televizor si, incet-incet, un dor molcom ca o jinduire fara speranta, mi se infiripase in suflet ; acum, in masina, numai gandul ca aveam sa stam fata in fata, ca, daca eram cu adevarat norocoasa, m-ar fi lasat sa ii patrund pentru o clipa misterul, ma facea sa joc in scaun de nerabdare. La urma urmei, strabatusem o jumatate de lume ca sa il cunosc !

O jumatate de lume pentru ‘a blind date’! Unii ar fi spus ca sunt nebuna… Sigur, din excursia asta aveam sa ma aleg si cu alte experiente minunate, dar totul palea in fata lui… Avam sa-i vad, poate chiar sa-i ating ridurile de expresie ce ii innobileaza figura, marturii ale unor experiente pe care eu doar puteam sa le banuiesc… Oare ma va placea? Ma va accepta ? Ca o inspiratie de ultim moment, pentru aceasta intalnire imi pusesem o rochie pe care o zarisem intr-o vitrina de indata ce ajunsesem in partea asta de lume. Cochetarie feminina, poate, dar imi dadeam seama ca se va asorta cu infatisarea lui. De-acum ma simteam mai sigura pe mine.

Inca putina rabdare… Soarele oblic de la 7 dimineata imi intra in ochi, iar traficul infernal de pe sensul celalalt, pe care se duc navetistii spre oras, cu cozi de 30-40 de km, ma face sa clatin compatimitor din cap. Bietii de ei… probabil s-au pornit de la 6 dimineata, ca sa ajunga la 9 la munca! La ultimul mare nod rutier, sistemul de poduri si pasaje suspendate arata ca un arabesc fascinant si intimidant, totodata : oare am sa reusesc sa gasesc iesirea corecta dintre buclele astea de beton ?

In fine, iata-l, in toata splendoarea lui ! Un oftat prelung de admiratie imi iese din piept : desertul Mojave! Mi-am lasat ochii sa cutreiere de-a lungul intinderii nesfarsite de pamant roz, de culoarea pudrei, punctat de mici smocuri de iarba aspra, ca tuleiele din barba Zburatorului… Am mangaiat in gand, cu tandrete, fiecare duna, fiecare tufa mai inalta, fiecare piatra cenusie care margineste drumul. La dreapta soselei , in departare, orizontul tremura sub caldura celor 40 de grade acum, la inceput de octombrie, in timp ce in fata si la stanga se profileaza relieful unor munti, pictati intr-un pastel gri-trandafiriu, aproape artificial, de decor de teatru. I am mesmerized !!!

Sub aparenta platitudine a desertului Mojave se ascund intamplari extraordinare desprinse din istoria Lumii Noi, dar el, desertul, e mai presus de ele. Pe fata lui senina si inteleapta, fiecare dunga de pe o stanca reprezinta o poveste, fiecare muchie ascutita, o inclestare. Cat despre mine, departe de a ma intimida prin vastitatea si salbaticia lui, desetul mi-a reamintit ca sunt parte a unui intreg puternic, misterios, nesfarsit.

 

Douăzeci de secunde cu Mihail Șișkin- Raisa Beicu

s

20 de minute încercând să redeschid pagina al cărei colț îl îndoisem.

Totul era așa de ciudat. Coroana, panglicile, sicriul. Trupul nemișcat din care eu venisem pe lume. Cândva eram în ea și acum nu mai era nicăieri. Dar ea e în mine. Și nici ea nu mai e nicăieri. Atât mi-a trebuit pentru a nu a mai avea curajul să continui capitolul și tot atât mi-a trebuit pentru a-mi decoji oja turcoaz de pe unghia degetului mare de la mâna dreapta. Din când în când, mă uitam la iphone-ul trântit lângă mine, pe care de abia primisem mesaj de la mama. A mea era aici, dar tot nu puteam redeschide cartea.

20 de zile trecuseră de la cele 20 de minute în care sărisem peste capitolul îndoit al Scrisorarului. Între timp, îi dădusem 5 stele pe Goodreads, o cumpărasem prietenilor și recitisem pasaje întregi. Mai puțin capitolul îndoit. O numisem cartea mea preferată, titulatură pe care nu o mai dădusem niciunuia din rușii pe care-i adunasem la activ și pe care îi citisem integral, fără capitole îndoite.

20 de secunde a durat întâlnirea cu el. M-a întrebat numele și a scris un autograf pe care, cel mai probabil, îl multiplicase, cu mici modificări, pe alte mii de exemplare. M-a surprins că și vorbește, nu doar scrie și am râs la gluma lui: Raisa, now we’re sharing the same page. A semnat cu un M de la Mihail și cu un ceva de la Șișkin.

20 de secunde în care nu m-am gândit că el e scriitorul meu preferat, pe care îl așteptam în România, ci 20 de secunde în care l-am acuzat pentru cele 20 de zile și 20 de minute de capitol îndoit. Când am plecat din Galeriile Artmark, aveam oja sărită pe unghia degetului mare de la mâna dreapta.