Aere de chef de Sabina Iulia Calu

 

De mica, tata imi spune ca m-am nascut gata plictisita. O data la ceva timp,  ma trezeam si ziceam ca sunt plictisita – urmata clar de propozitia: Eu la ce sa ma mai dau? Asa ca, pe rand, m-am tot dat la box, dans sportiv, popular, de societate, cateva limbi straine, taebo, chitara, cor (cu mentiunea ca eu nu cant, ci rag), cerc de chimie, volei, teatru, samd. Chiar si acum, o data la ceva timp, imi place sa incerc ceva nou. Unele lucruri imi plac si raman cu ele, altele nu si le trec la capitolul ~CAS – casa de ajutor pt  sinapse ~

La fel a fost si cu reconversia profesionala din economist in bucatar. Gurmanda cu acte in regula, mancau de chestii bunutze, atent critic culinar pe munca altora si asta si fara diploma si fara cunostinte? Cine a mai vazut?! Trebuia sa fac ceva in sensul asta. Traseul e clar. De ce sa faci un workshop de 3 zile cand poti face scoala de bucatar? Plus ca nu se stie cand te apuca nebuneala si dai corporatismul pe facut ciorba in casa si livrata la domiciliu?

Am inceput scoala. Stiti bancul cu teoretic si practic? Cam la fel a fost – visam Masterchef, varianta americana normal, un coq au vin reinventat, vreo bunaciune de chef cu parul ravasit care sa predea cu voce usor ragusita, asamblari si platinguri.

Practic? Vreo 720 ore de teorie cu definitii, calcule calorice si chestii plicticoase. Vreo doua doamne tapate atent, profesoare de teorie cu iz de Ceasca, ramas de pe vremea cand lucrau la restaurantul fita din oras, si un lector sensibil, gingas, si mult prea tanar ca sa cred ca gatise macar cat colegii mei de camin din facultate, practica la restaurante ce aveau nevoie de personal fara sa-l plateasca. Toti colegii lucrau de ani de zile in industrie – ori ajutori de bucatri ce aveau nevoie de diploma ori chelneri ce se saturasera de plimbat tavi – si toti se uitau urat la aia de se da ocupata, cu pasiunea ei cu tot. Subsemnata mai exact. Una peste alta, am terminat scoala. Urmeaza examenul – test grila cu taspe intrebari, lucrare teoretica de diploma si proba practica de prezentat in fata comisiei. Evident, agitata cum sunt, pentru proba practica am gatit de doua ori – prima data fum gros si lucrarea scrum, apoi, a doua incercare,  in timp record si cu ingrediente ramase, am repetat reteta si am reusit sa ma scot basma curata in fata comisiei. Asta pentru comisie, ca pentru colegii care au vazut toata faza, sigur sunt dobitoaca care a ars mancarea ca a iesit la tigara si nu a belit ochii la cuptor cand trebuia.

Am luat o frumusete de diploma pe care mi-am jurat ca o pun in rama in bucataria mea mare si frumoasa. Cum n-am bucatarie mare, nici rama n-am. Dar vorba cantecului: daca dragoste nu e, nimic nu e – drept pentru care cel mai mare castig al cursului e dragostea pentru gatit – acum, la cativa ani dupa, gatesc cu placere si simt emotie cand cineva gusta din mancarea facuta de mine, Evident ma dau nemultumita, evident ca ma topesc de placere mai ceva ca o inghetata pe un strudel cald cand cineva imi zice de bine de mancarea mea. Faza cea mai misto e ca a inceput sa imi placa mai mult sa gatesc eu si sa manance altii decat invers.

 

Frica- Cătălina Condruz

Un  râs dubios și o voce groasă m-au trezit din somn, undeva pe la 3 dimineața. De la etajul cinci al căminului studenţesc în care locuiam atunci, se auzeau oarecum difuz. M-am dus spre geam să văd de unde vin și dacă vin întradevăr de undeva. Când am ajuns la fereastră, vocea și râsul s-au auzit din nou. Am scurcircuitat distanța de la geam la ușă  într-un salt disperat, repetându-mi în cap că “nu, nu aud voci!”. Am ieșit pe ușă în speranța că de pe geamul de pe hol o să pot să văd doi tipi care-și pierd timpul pe-afară la ore târzii. Trebuia să mă conving că nu aveam halucinaţii

Geamul de pe hol era deja confiscat de 2 tipe care fumau.

Am coborât cinci etaje într-un timp record, fără să ratez vreo scară și să-mi rup vreun os, cu un puls care creștea de la treaptă la treaptă și o inimă care bubuia din ce în ce mai amenințător. Când am ajuns la parter, râsul a revenit în forță, neacompaniat de data asta de nicio voce. M-am oprit pentru câteva clipe de respiro și am constatat că am genunchii transpirați și fierbinți de la atâta efort.

Mi-am făcut curaj și am ieșit în goană afară. Dintr-un intrând al clădirii care sigur nu ar fi fost vizibil de la etaj, un tip îi aprindea cu o brichetă țigara altuia. Și-au întors amândoi capetele în sincron spre mine, lăsând să se audă un “Uite-o și pe-asta“. Apoi unul dintre ei s-a pus pe tuşit, iar celălalt a început să râdă de el. Am recunoscut  imediat vocea și râsul, moment sublim, în care toți mușchii mi s-au destins, ca după niște exerciții lungi de relaxare, în urma unei ore intense de sport. Însă mi s-a făcut dintr-odata rușine și am fugit (din nou) înapoi în camera mea. Eram îmbracată sumar, într-o cămașă de noapte transparentă pentru verile toride în care ți-e și frică să te întorci de pe o parte pe alta ca nu cumva să iei foc.

Pentru mine a rămas una din verile toride în care am înțeles că atunci când petreci  mult timp lângă o persoană care dezvoltă psihoze, ajungi și tu să auzi voci și să vezi personaje. Partea bună este că vocile și personajele cu care am avut eu de-a face au fost și sunt reale, cât se poate reale! Chiar dacă uneori chiar și eu mă mai îndoiesc de asta.

Evazaţi

Aș fi vrut să prind măcar un cântec al celor de la Iris înainte să plec, dar nicio șansă, oamenii abia se-adună în Piața Sfatului. Tot e bine: dacă începe mai târziu concertul, înseamnă că se și termină mai târziu, deci am mai mult timp la dispoziție.

Sau poate ar fi trebuit să rămân la concert? Era mai bine să rămân cu A. și cu ceilalți? Acum câteva săptămâni mi-era frică și să-i răspund la telefon lui B. și acum mă întâlnesc cu el la 10 noaptea prin oraș. Dac-ar ști mama…

Musai să-l rog să mergem iar în poieniță: pe-aici, pe Republicii, cine știe cine ne poate vedea.

Totuși, pare de încredere, orice nemernic ar fi terminat-o de mult cu mine după predica ținută de prietenele mele, atunci când a venit să mă viziteze la cheful lui Sorin. Mai ales că l-am și ținut în scara blocului dup-aia. E drept că a fost puțin descurajat, dar si-a revenit repede.

E clar că îi place de mine.

Oare îi place de mine?

Dar dacă îi place de mine, de ce se poartă de parcă ar fi taică-meu? La cum vorbește pe net și cât mă laudă pentru cât sunt de matură pentru vârsta mea, de ce Dumnezeu mă sărută pe frunte la plecare?

Iar mi-am udat poalele jeanșilor. Mda. Ce să-i faci, dacă aș avea și eu un fund mai mic n-ar trebui să mai port doar pantaloni evazați. I-am scurtat eu cu ace de siguranță, dar tot prin bălți ajung. Și mi-au înghețat toate cele. Poate ar fi fost mai bine să-mi iau totuși ceva pe sub pulovărul ăsta. Dar n-ar fi arătat la fel de bine. În plus, e bine să-mi fie un pic frig când ne întâlnim. Cine știe.

Iar începi. Cine e de fapt omul ăsta? Da, vorbești cu el de luni întregi pe internet, dar tot ar putea să fie un mincinos patologic, un nenorocit cu te miri ce gânduri ascunse.

Da, dar e așa de simpatic. Și așa de amuzant. Și de dulce. Și mai știi când a zis că ești cea mai frumoasă din poza de la premiu? Mai frumoasă ca A. Mai frumoasă decât toate.

Și-atunci, și-atunci ce e cu săruturile pe frunte? Mă ții în brațe dar mă pupi pe frunte. Halal curaj.

De parcă ar fi mare lucru 8 ani diferență. Dacă eu aș avea 30, cui i-ar păsa că am un iubit de 38? Atâtea standarde duble pe lumea asta.

Să vezi că nici nu vine. Și-o fi dat seama cât de tâmpit e să-și piardă vremea cu o puștoaică de 16 ani. Care mai e și proastă. Și cu fundul mare.

Volumul- Cătălina Condruz

„Dă și tu mai încet volumul ăla, că am de scris!” i-am zis plină de oftică, trântind ușa după mine.

De cealaltă parte îl și auzeam deja ca pe un ecou, imitându-mă: „… volumul ăla!” Nu a durat mult timp și a intrat la mine în cameră începând să-mi spună ceva savant despre nu știu ce solo și de cât de bine este să asculți fiecare instrument în parte într-o melodie. A ieșit la fel cum a intrat (în fond, nu-l invitase nimeni), iar eu am continuat să scriu așa cum o făceam  până atunci.

De fapt, preț de câteva clipe, am așteptat să văd ce se aude din camera lui (dacă cânta la chitara sau asculta muzică) și, imediat ce am dedus că nu mai era acolo mi-am scos mp3 playerul din rucsac. „Nu e nimic rău în a asculta muzică… măcar eu sunt simțită și nu deranjez pe nimeni!” mi-am zis plină de emfază, în timp ce-mi îndesam căștile în urechi. „În plus, eu îmi văd de treaba, nu frec menta ca el!” mi-am continuat gândul. „O să le zic să nu-l mai lase să iasă și-n seara asta!” mi-am zis în final, schimbând un Deep Purple cu un Rainbow și băgând capul și mai adânc în caietul cu integralele care așteptau să fie rezolvate.

„Tu-mi spui mie să nu ascult muzică?” îmi șoptește cineva ca printr-un vis. Îmi dau căștile jos și ridic capul din caiet. De data  asta se auzea mai tare, nu mai erau doar șoapte: „Tu-mi spui mie să nu ascult muzică pentru că ai tu de scris?” a repetat totusi fără pic de ranchiună. „A zis mama să vii, că a făcut gogoși, hai odată!”

„Și eu ascult muzică, dar măcar nu deranjez”, am  ţinut să şoptesc.

16- Monica Tarţa

2003

M-am îndrăgostit de el atunci când am văzut că a fugit de acasă în timpul bacului. Am început să-l iubesc atunci când mi-a spus că sunt a doua fată pe care o întâlnește și care chiar gândește. Faptul că avea o dragoste neîmpărtășită ne făcea și mai asemănători. Mă făcea să-l plac și mai mult. Îl înțelegeam, nici mie nu mi-ar mai fi putut plăcea niciodată un alt băiat, pentru că îl întâlnisem pe el, care mi-a dat odată glonțul lui să-l țin bine, iar eu l-am ținut strâns în mână, mergând zece kilometri pe jos. Am ajuns spre dimineață înapoi în Vamă, în cort, el șchiopătând, mahmur, cu un braț pe umerii mei, și ne-am culcat, eu ținând glonțul strâns în mână în continuare. Când ne-am trezit, i-am zis Uite, l-am ținut în mână de când mi l-ai dat, iar el a spus Ah, da? Merci!

Nu m-am supărat pe el. Am răbdare. Cand sunt întrebată dacă îmi place de el, spun că nu. Nu pentru că nu aș vrea să se știe (mi s-a spus că se vede din avion), dar ceilalți nu au cum să înțeleagă. Suntem de o săptămână în Vamă, dar când vine el lângă mine simt aer de munte. E tare și rece, e acvilin, miroase a mentă și a ceață. Cred că oricine poate simți căldură lângă cineva. Suprem e atunci când dragostea te duce pe un vârf, deși ești la nivelul mării.

Orice artist creează mai bine atunci când suferă din dragoste. Dragostea împărtășită este pentru muritori, pentru adulți, pentru cei care vor lucruri simple, care nu au curajul să își deschidă sufletul suficient pentru simțiri. Niciodată nu am fost mai creativă ca acum. O să rămân așa mereu.

2016

Le-am explicat ieri colegilor la masă de ce un animal este mult mai ușor de crescut decât un copil, pentru că se pare că unii dintre ei nu înțeleseseră că pisicilor nu trebuie să le dai fiecare bobiță cu lingurița. Apoi le-am explicat că după trei – patru ani este și mai rău, pentru că au o sută de întrebări, și să have fun când o să fie întrebați Ce este o culoare.

Le-am mai zis că pe mine mă înspăimântă că un copil m-ar putea întreba ceva la care nu aș ști să răspund, iar eu nu știu să răspund la foarte multe întrebări. Nu știu tot ce trebuie despre sistemul solar, nu știu bine istoria lumii, uneori încurc ordinea Bosnia – Muntenegru – Kosovo – Macedonia și nu am citit o grămadă de autori. Cu toate astea, ei m-au bătut pe umăr și mi-au spus că dacă eu nu știu multe, atunci nimeni nu știe, și că ei le-ar da liniștiți numărul meu de telefon copiilor lor, ca să vină să mă întrebe chestii. Plus că se pare că le-aș povesti câtă-n lună și-n stele și între timp ar împlini opt ani.

Vă rog să vă țineți bine de masă, pentru că urmează să auziți un mare clișeu, dar asta doar m-a înspăimântat mai tare. Mai rău decât să crezi că oamenii te cred prost este să te creadă mai deștept decât ești. Nu ai cum să faci nimic mai bine de aici. Poți doar să speri că nu vor ști că ești o fraudă, ca să nu te abandoneze și deziubească atunci când te vor descoperi.

Aseară m-am dus acasă și am făcut un test pe care îl fac din când în când: e un joc în care trebuie să numesc fiecare țară din Europa, după conturul lor. Croația are formă de medalion de somon.

Pe camera mea a chemat-o Maria- Emil

Camera copilăriei mele era o bătrână ramolită – peticită, surdă, oarbă, dar plină de povești. Nu știu ce și cum ar trebui să vorbesc despre ea, dar m-am gândit s-o numesc simplu: Maria.

 

Maria avea pereții văruiți cu albastru și acoperiți de calciu dat cu bidineaua de mortar chiar de tata care era, printre altele, zidar.  În partea de sus, de jur-împrejur aveam ceea ce ai mei numeau scafă – o bandă lată cu țurțuri mici și mulți, văruiți cu un albastru mai deschis. Fruntea Mariei – tavanul alb – avea două riduri mici la care mă uitam mereu deranjat de lipsa de simetrie.

Ușa nu se putea deschide complet căci în dreapta se izbea de o sobă de teracotă care se continua în camera alăturată. În timpul iernii, uneori, fumul ieșea dintre plăcile de teracotă acolo unde chitul căzuse, iar Maria mirosea ca o femeie de la țară.

 

În stânga ușii, Maria avea o „măsuță de toaletă” pe care stătea casetofonul Fisher. Cutia mea de casete era dominată de albumele „La Familia” peste care mai pusesem în timp vreo două albume Paraziții, Pacha Man („Drumul către Rastafari”), Sotto Inteso, Bomfunk Mcs, o casetă cu Genius peste care înregistrasem Savage Garden, Direcția 5 și alte câteva. Vecinii mei mă vizitau ocazional cu rugăminți de oprit muzica așa cum am ajuns eu să fac acum la maturitate. „Karma’s a bitch!”.

Lipit de perete Maria avea un șifonier ceva mai bătrân decât mine care avea trei uși. Bara de plastic pe care stăteau umerașele era atât de îndoită încât trebuia așezată cu atenție pe marginile clemelor care o susțineau. Uneori trebuia să adunăm umerașele căzute grămadă și să reparăm „ecosistemul”. Ușa din dreapta stătea închisă doar dacă țineam un obiect mai greu pe șifonier în dreptul ei. Mama alesese cutia de „remi” care părăsea locul doar de sărbători când revenit acasă, în vizită, ne adunam la un joc și un vin fiert.

 

În continuarea șifonierului, Maria avea un fel de masă de scris improvizată. Aceasta fusese de fapt o piesă de mobilier care se ținea deasupra altui șifonier și la care tata, care se credea, printre altele, tâmplar, improvizase niște picioare de lemn sculptate cu flori și modele kitschoase. Masa era prea joasă ca să poți ține picioarele dedesubt ca la un birou normal, așa că toată copilăria am stat pe scaun cu piciorul sub fund, în lateralul mesei, răsucit și cocoșat.

 

Maria avea un pat care fusese odinioară tânăr. În scândura lui fină, lăcuită care încet, încet se dezmembra tata bătuse mai multe cuie. La capătul patului era așa numita „ladă studio” după care mama îl ascundea pe frate-meu când tata, care era printre altele, mare amator de rachiu și vodcă Săniuța, îl căuta pentru o porție de educație cu capul de pereții Mariei așa cum făcuse cu alte ocazii. Pe „lada studio” se afla „mileul de macramé” la care mama și cred că și surorile mele pierduseră ceva timp când eu eram încă în stadiul evolutiv de țânc. În mod inevitabil, de pe mileu nu putea lipsi grădina zoologică de porțelan – bibelourile comuniste pe care trebuia să le șterg de praf în fiecare sâmbătă.

 

Acum patru luni mama a vândut apartamentul. Mi-am revăzut camera goală pentru ultima oară înainte să merg spre o casă ce nu va mai fi vreodată acasă. Copilăria mea era în pereții Mariei, în pereții pe care acum cineva îi răzuiește de varul albastru și de calciu dat cu bidineaua de mortar chiar de tata care este, printre altele, stins. Aveam trei ani când m-am mutat în casa aceea și cel care s-a mutat are o fetiță care are aproape trei ani. Poate Maria va fi camera ei, poate așa lumea se va îmbogăți cu încă o poveste ciudată în care un copil adoptă o bătrână sau poate, ca în povești, Maria se va da de trei ori peste cap și va deveni din nou tânără.

Unei straine – Adriana

Nu am mai vorbit de mult. Nu vorbeam mult nici inainte cand eram copile si ne intalneam fortate fiind de reuniunile parintilor nostri. Nu stiu daca iti faceau placere discutiile noastre de atunci sau daca le aveam doar pentru ca nu aveai de ales. Nu erau discutii care sa te provoace in vreun fel, nu dezbateam lucruri interesante. Eu eram intr-o perioada in care nu stiam ce ma defineste. Eram stearsa, comuna sau cel putin asa ma vad acum uitandu-ma inapoi la anii aceia. Tu in schimb, imi pareai altfel. Erai rebela, aveai experinta unor lucruri pe care eu nu visam macar sa le traiesc.

Cel mai mult ma fascinau cunostintele tale despre desen, instrumentele specifice lui si felul in care lucrai cu ele. Faceai ca lucrurile acestea sa para usoare. Te admiram pentru curajul tau, pentru determinarea cu care vorbeai, te priveam ca pe un mentor. Nu stiu daca in lipsa desenului si a tuturor acelor lucruri noi mie, te-as fi privit la fel, nici nu stiu daca conteaza.

Nu ai revenit intamplator in mintea mea si imi pare rau ca e asa. Ma mai gandeam la tine si inainte, cand si cand, dar nu atat de des si nici atat de mult. Ma gadeam cand ceva din viata mea de acum se asemana in vreun fel cu ceea ce am trait atunci cand eram copile. O zi anume si o tragedie cunoscuta de intreaga lume te-au pus in locul unde esti si astazi. E ca si cum ti-as fi cladit, in mintea mea, o camera numai a ta.

Cand am aflat prima data ce s-a intamplat pe 30 octombrie, nu am inteles amploarea evenimentului. Cred ca, de fapt, nu doream sa inteleg. As fi vrut sa inchid ochii si sa sterg din minte ceea ce aflasem. Au mai fost si alte stiri cu sute de raniti, au mai fost si alte tragedii, nu mai voiam sa stiu de inca una, de fapt nu mai voiam sa fie inca una. Eram egoista, ma gadeam la cum ma vor afecta pe mine toate lucrurile acestea. Pe mine care imi petrecusem noaptea de 30 octombrie in patul meu, ma trezisem dimineata bine, inteaga, la fel cum eram cu o zi inainte. Viata mea continua la fel si imi doream sa ramana asa, sa nu se schimbe. Nu m-am gandit in ziua aceea la cum erau cei care supravietuisera incendiului sau cei care pierdusera pe cineva drag.

In primele zile chiar am fost usurata ca nu aveam cunoscuti printre victime. Nu ma gandeam prea mult la cei care aveau, era suficient ca nu aveam eu. Am inteles apoi de ce e important sa stiu ce s-a intamplat, am inteles ca pot sa ma implic, chiar daca situatia ma afecta.

Luni dimineata am citit lista persoanelor internate si starea acestora. Am parcurs-o pe toata, de sus pana jos, poposind la fiecare nume. Nu stiu de ce. Ma gandeam ca e important ca cineva sa o faca si sa se gandeasca cumva la ei. Dar si asa, ma gandeam “pe fuga”, superficial, nu voiam sa ma las coplesita de emotiile pe care le-as fi putut simti. Le tineam in frau la fel cum tii o usa ce urmeaza sa fie daramata de o multime de oameni ce vor sa dea navala afara.

Am citit si numele tau, dar nu imi spunea prea multe. M-am gandit ca stiu si eu o fata cu numele de familie “Popa”. M-am gandit la tine pentru o fractiune de secunda si apoi am mers mai departe. Prenumele nu imi spunea nimic. Pentru mine tu erai “Rose” nu “Maria”. Apoi, doua zile mai tarziu, am aflat. De atunci, iti “scriu” neincetat in gand. Mi-am imaginat prin ce ai trecut atunci si prin ce treci acum. Cat de grea iti este recuperarea si cat de greu este sa iti pastrezi motivatia. Cum e sa lupti, sa mergi inainte.

Astazi insa, stiu ca esti mai bine. Ca ai trecut de perioada critica si ca esti o luptatoare. Acum ma gandesc doar ca totul va fi bine, ca in curand te vei intoarce la lucrurile pe care le faceai inainte si ca acestea te asteapta la fel cum le-ai lasat cu o zi inainte de incendiu, ca si cum timpul ar fi stat in loc si nimic din toate acestea nu s-ar fi intamplat. Si totusi nimic nu va mai fi la fel, nicicand.

Lui Alfredo- Cristina

alfredo

Știu că îți place să împarți romul de casă cu francezii, sunt cea mai bună audiență pentru poveștile tale spuse în fum dens de trabuc. Încă simt mirosul, iar de câte ori îmi aprind unul mă gândesc la tine și îmi vine în minte magazia de lemn în care ne-am strâns toți pentru o lecție practică de împăturit tutun.
Printre două ”oh là là” și un sorbit din vârful buzelor îți laudă cafeaua proaspătă și fierbinte în multe cuvinte, francezii te roagă să le vinzi din cămara ta și îți promit că se vor întoarce data viitoare încărcați de cognac și brânză. Dar ție își place să-ți țugui buzele și să își lași pălăria pe spate. ”No,
señora, no es posible”, vine mândru verdictul dictat cu zâmbetul pe buze.
Dar vor veni americanii, Alfredo! Americanii zgomotoși, pe care îi înjuri cel puțin la fel de tare ca pe Fidel, or să-ți calce în picioare plantația de tutun și or să se mire când dau cu ochii de tine, un bătrân cu pielea arsă de soare pe câmp, în cămașă albă și pălărie de paie. Mike auzise că trabucurile sunt rulate pe coapse de cubaneză și o să plece acasă supărat, blestemând agenția de turism care l-a înșelat

 

Unui copil- Georgiana Manea

Era joi seară, deja trecut de zece. Mă întorceam de la un curs și stăteam la semafor la Eroii Revoluției când ai venit către mașina mea cu bidonul de apă cu detergent într-o mână și racleta în cealaltă mână. Mi-am ridicat ochii din telefon și am făcut semne disperate că nu vreau să îmi speli parbrizul. Dar te-ai apropiat și mai mult de mașină. Erai pe punctul de a arunca cu apă pe parbriz, când am deschis geamul și am spus pe un ton ferm: ‘’Să știi că n-am bani să-ți dau!’’. ‘’N-are nimic’’, mi-ai zis, ‘’îl spăl și așa’’. Am rămas fără cuvinte. Mi-am aruncat din nou ochii în telefon dar mă uitam cu coada ochiului și nu îmi venea să cred: ai curățat inclusiv urmele întărite lăsate de păsările care dormiseră noaptea trecută în pomul de deasupra mașinii. Când semaforul s-a făcut verde, parbrizul era curat cum nu mai fusese de mult. La final, ai ridicat ușor mâna în semn de ‘’La revedere!’’.

Erai un băiat de vreo 11-12 ani, cu o înfățișare total diferită de a celor care stau de obicei la semafor și spală parbrize. Părul șaten deschis spre blond, pielea deschisă la culoare, ochii albaștri și pistruii nevinovați de pe obrajii bucălați m-au făcut să mă întreb ce cauți în stradă la ora aceea spălând parbrize. Nu numai asta, dar faptul în sine de a spăla un parbriz fără bani m-au pus pe gânduri. Cine mai face asta?

Am plecat tulburată spre casă. Nu îmi puteam lua gândul de la tine. Cine mă cunoaște știe că sunt total împotriva obiceiului de a da bani cerșetorilor sau celor care spală parbrize sau oricăror alți copii, bătrâni sau mame cu copii care cer bani pe strada, din orice motive. Cred cu tărie că acesta nu este un mod de a-i ajuta în mod real. Iar când prietenii sau rudele îmi spun că au dat bani cerșetorilor, mă înfurii și le țin o întreagă teorie despre cât de rău este acest lucru. Pentru că în felul acesta nu faci decât să încurajezi fenomenul, ei continuă să stea în stradă, fără a avea vreo motivație de a-și căuta un mod cinstit de a face bani. Pentru că, de fapt, susții rețele de mafie organizată care nu fac decât să le ia banii și să îi exploateze. Și așa mai departe.

Dar, de data asta, tu m-ai impresionat. Nu numai faptul că ai spălat parbrizul fără bani. Dar întreg contextul. Hainele tale nu erau vizibil murdare. Erai genul de băiat pe care dacă l-aș fi văzut în tramvai aș fi crezut că e doar un puști ca toți ceilalți de vârsta lui, care merge la școală și joacă jocuri video. Mă tot întrebam ce cauți în stradă și ce te face să speli parbrize la acea ora târzie, când ceilalți copii de vârsta ta își beau ceaiul și se bagă la somn. Am rămas pe gânduri. Și mă simțeam vinovată că nu ți-am dat totuși ceva bani. În final, m-am hotărât să-ți cumpăr măcar ceva de mâncare. Dacă nu faci cumva parte dintr-un experiment social, sigur nu stai fără motiv pe stradă la ora aceea. Ajunsesem deja la Piața Progresul până când toate aceste gânduri s-au cristalizat în mintea mea. Am întors și m-am oprit la un Mega Image, aproape de intersecția cu pricina. Am făcut în grabă câteva cumpărături, nici nu știam ce să iau. Am pus în coș și ceva dulciuri și ceva mâncare. Apoi m-am întors cât am putut de repede în intersecția de la Eroii Revoluției. Dar intersecția era aproape goală, doar 3-4 mașini. Se făcuse deja 10:30 între timp. Nici urmă de puștan care spală parbrize.

Am plecat dezamăgită spre casă, cu părere de rău că nu m-am întors mai rapid cu mâncarea.  Dar am lăsat plasa cu mâncare în mașină, în speranța că te voi întâlni a doua zi. Dimineața nu erai acolo. Iar spre seară vremea a început să se strice. A venit ploaia, apoi ninsoarea cu viscol si vremea geroasă. Luni dimineața am pus din nou plasa în mașină. M-am gândit să o dau până la urmă oricărui om al străzii. Dar în graba mea din acea zi nu am observat nici unul, probabil și pentru că afară se făcuseră între timp -6 grade.

Luni seară veneam din nou spre casă. La același semafor, te-am văzut iar, același băiat cu pistrui și ochi albaștri, care spăla parbrize. De data asta erai mai bine îmbrăcat, cu fes și glugă pe cap, dar tot cu sticla de apă cu detergent în mână. Am deschis geamul și am strigat: ‘’Hei! Vino puțin!’’. Ai întrebat: ‘’Vreți să va spăl geamul?’’. ‘’Nu’’, am zis, ‘’stai puțin’’. Am luat punga și ți-am dat-o. Ai părut puțin surprins, dar ai spus: ‘’Bogdaproste! Dacă e pentru…’’. ‘’Mulțumesc!’’, am zis. Am plecat și de data asta cu părere de rău. Aș fi vrut să aflu mai multe despre tine. Aș fi vrut să am curajul să opresc pe dreapta și să stau de vorbă cu tine. Mi-am propus să fac asta data viitoare când te văd la semafor. Deși nu prea știu cum să te întreb fără a intra abrupt în viața ta, aș vrea să știu care e povestea ta.

Georgiana Manea scrie si pe blogul personal

 

Semn- Georgiana Manea

Am ieşit de pe străduţa plină de praf şi am luat-o la dreapta, pe o altă străduţă plină de praf, intoxicată de oameni, maşini, tarabe, tonete şi câini. M-am străduit cu greu să mă strecor printre maşinile care veneau din direcția opusă. Drumul era foarte strâmt şi cel puţin un sofer şi doi pietoni s-au uitat urât la mine şi au înjurat.

Am ajuns în sfârșit în intersecția de la șosea. Acolo te-am văzut, erai un polițist care aștepta să sancționeze șoferii indisciplinați. Mi-ai făcut semn să opresc. Atunci am înțeles că ceva nu e în regulă.

Păreai foarte tânăr, cu părul blond și cu fața ușor rotundă, arătai ca și cum lucrezi în poliție de un an sau doi. Păreai un om de treabă, dar se vedea că încerci să îți faci cât mai bine meseria, așa că aveai o atitudine rezervată și o figură neclintită. După ce te-ai prezentat formal și mi-ai cerut actele, a venit și întrebarea inevitabilă: “Știți de ce v-am oprit?”. Deși începusem să mă prind că am făcut ceva greșit, am răspuns inocentă: “Nu!”. “Știți că este interzis pe sensul de pe care ați venit pe această stradă?”. Eu, cu fața din ce în ce mai surprinsă și cu cea mai candidă figură posibilă, am răspuns bâlbâindu-mă: “A… nu am știut… nu am văzut semnul… era vreun semn?”.

M-am uitat la tine și nu păreai să fii prea impresionat. Ai spus fără ezitare: “Da, era semn. Trebuie să vă dau o amendă de 225 de lei.” Am observat că aveai un accent din zona Banatului sau a Ardealului și m-am gândit că ai fost detașat în Vama Veche pe tipul verii, când este extrem de aglomerat. M-am gândit că ai plecat de ceva timp de acasă și a început să îmi pară rău pentru tine. Că ești plecat o perioadă lunga de acasă, că muncești când alții vin acolo să se distreze și că trebuie să suporți toți turiștii alcoolizați, mahmuri, aerieni sau nervoși.

Aerul de afară era fierbinte. Fața ta împietrită părea să nu spună nimic, dar ochii erau prietenoși. Era ceva ce nu se potrivea în figura ta. Ochii albaștri, calzi și acea față serioasă, neclintită, care nu schița nici cea mai mică emoție. Era greu să îmi dau seama ce fel de om ești. Am zis, totuși, să încerc.  Cu cea mai mieroasă voce posibilă am spus: “Puteți să mă iertați, vă rog, de data asta?”. Parcă surprins de întrebarea mea, te-ai uitat câteva zeci de secunde peste actele mele. Prietena din dreapta mea se uita îngrijorată la mine.

Brusc, mi-ai înapoiat actele și mi-ai spus: “Aveți grijă cum conduceți și uitați-vă la semne! O zi bună!”. Nu îmi mai amintesc dacă am reușit să îți mulțumesc. Am plecat uimită de acest gest de bunătate neașteptat. Pe drum, m-am gândit la tine și mi-am spus: “Wow! Mai există și oameni de treabă pe lumea asta!”.

După o perioadă în care părea că nimic nu merge cum trebuie și în care încrederea mea în oameni era serios afectată, mi-ai arătat că mai există și oameni care oferă un gest de generozitate necondiționat, fără să aștepte nimic în schimb. Este un lucru rar întâlnit și vreau să îți spun că nu mă așteptam la asta chiar de la un polițist. Știu, te-am judecat greșit. Și, oricum, rolul tău era doar să aplici legea. De fapt, nu contează cine ești și ce faci, în spatele fiecărei măști se află un om. Iar pentru că mi-ai redat în acel moment încrederea în bunătatea umana, îți mulțumesc!

Georgiana Manea scrie si pe blogul personal