Dar unde sunt liliecii? Adriana Georgescu

Dacă Raluca Livinti a scris despre teama de necunoscut şi mai ales despre teama de lilieci, Adriana spune povestea pasiunii ei pentru aceste animăluţe. Textele lor m-au mirat şi m-au bucurat aşa că le-am creat o categorie specială, posibilă casă pentru viitorii cursanţi care au pasiuni sau interese similare.

Aveam 32 de ani în septembrie 2010 şi eram în vacanţă în sudul Germaniei. Când am aflat de Fledermausgrotte, peştera cu lilieci din grădina zoologică din München, am ţinut morţiş s-o vizitez. La zoo, am descoperit o grotă artificială în care liliecii îți zburau liberi pe la ureche.

Se auzea un zumzet continuu, ca de insecte, era semi-întuneric şi înăbușitor de cald. Nu mi-a fost frică că o să mi se încurce în păr. Povestea cu liliecii care rămân în păr e doar o legendă, liliecii nu atacă omul. Mi-era însă milă că s-ar putea lovi de mine, pentru că ştiam că sunt fragili. Între degetele membrelor anterioare au doar o pieliță subţire. Ei nu sunt păsări, nu au aripi adevărate, zboară cu „palmele”. Dar îmi făceam griji degeaba. Liliecii îi ocoleau cu prudenţă pe toţi vizitatorii, dovadă că nu sunt deloc orbi, cum cred majoritatea oamenilor. De altfel, chiar dacă ar fi fost întuneric beznă, ar fi continuat să ne „vadă” foarte bine cu urechile. Au un sistem sofisticat de orientare prin ecolocaţie: „strigă” continuu pe frecvența ultrasunetelor și localizează obiectele în spațiu cu ajutorul ecoului. Unul m-a atins totuși cu aripa (cred) – o atingere mătăsoasă.

De fapt, n-ar fi trebuit să merg până în Germania ca să mă încânte prezenţa lor, pentru că în ultimii ani Bucureștiul a fost luat cu asalt de șoriceii înaripați. Am citit în Green Report că temperaturile prea ridicate îi alungă din zona mediteraneană către nord. Au fost zăriți în vechile case boierești de pe Calea Victoriei, între jaluzele; la muzeul Antipa, sub streașina acoperișului; la teatrul Bulandra, după calorifere şi chiar și pe coridoarele întunecoase din Casa Poporului. I-am văzut şi eu fluturând seara printre sălciile de pe malul Herăstrăului, umbre fugare în amurg.

***

În copilăria mea, însă păreau de negăsit. Iar eu,pe la şapte-opt ani devenisem foarte curioasă să văd cum arată un liliac adevărat. Citisem despre ei în Aventurile lui Tom Sawyer, unde spre final Tom şi Becky se rătăcesc bine de tot în străfundurile peşterii McDougal şi sunt atacaţi de o familie de lilieci supăraţi că le-au fost tulburate liniştea şi întunericul. Genul ăsta de aventură mi se părea grozavă! Astfel încât îmi convingeam bunicii să răscolim toate cotloanele Bucegilor în căutare de peşteri.

Bunicul cumpărase de la magazinul „Coştila” din Buşteni o hartă a munţilor care i se părea fără pereche de precisă pentru că avea curbe de nivel.

— E făcută după modelul unei hărţi militare! se entuziasma el.

Mie mi se părea foarte utilă din cu totul alte motive: harta asta de culoare gri – șoarece, fiind într-adevăr mai detaliată decât alte hărți, avea marcate mai multe peșteri, nu doar „Peștera”, după care sunt botezate hotelul și stația telecabinei. În „Peșteră”, adică Peștera Ialomicioarei, fusesem și eu de multe ori. E luminată cu becuri electrice și geme de turiști, ceea ce o face mai puțin populară în rândul liliecilor. Eu în orice caz nu văzusem nici unul atârnat de bolțile ei înalte. Și doar avusesem grijă să nu cânt!

Mi-a plăcut dintotdeauna să explorez. Pe la 5 ani, o priveam pe bunica spălând rufe în cadă. Apoi urca în pod să le întindă la uscat. Eu mă țineam după ea.

—Nu urca în pod, Cârliguț, că sunt șobolani!

Localizam destinația înspre care se îndrepta și i-o luam frumușel înainte.

—Ba eu am să fac gălăgie și am să cânt și șobolanii or să se ascundă!

Că doar nu eram Fluierașul Fermecat din Hamelin, să vină șobolanii după mine.

Așa că bunica întindea rufe, iar eu îi cântam pe rând toate cântecele care îmi treceau prin cap. Când se întorcea cu spatele, scotoceam în lăzile cu comori. Adică lăzile cu vechituri, în care îmi intrase mie în cap, nu știu de ce, că aș putea găsi jucării de pe vremea când era mama mică. Șobolanii, desigur, nu apăreau niciodată. Nici nu existau șobolani în pod. Bunică-mii îi era doar frică să nu răcesc.

În clasa I, când epuizasem și podul meu și pe cel al vecinilor, am descoperit un alt fel de aventuri, care aveau loc în cărți. Mă trezeam duminica devreme, pe la 7 și, ca să nu-i deranjez pe ai mei, stăteam frumos în pat și citeam „Aventurile lui Tom Sawyer”. Într-o dimineață, am citit faza în care Joe Indianul rămâne închis în peșteră și prinde lilieci pe care-i mănâncă. Apoi m-a strigat mama la masă.

—Mi-e foarte foame, Leule! am trâmbiţat eu ca răspuns, avându-l în minte pe Joe Indianul cel înfometat. Aşa-i spun eu mamei, “Leul”, pentru că se laudă mereu că e o mamă-leoaică, care face orice pentru puii ei. De data aceasta, “prada” oferită puilor la micul dejun era niște salam care mie mi s-a părut cam dubios la gust.

—Nu cumva e carne de liliac?! m-am alarmat eu.

—Nu se știe niciodată, a răspuns mama meditativă. Doar era epoca salamului cu soia și a „tacâmurilor” de pui.

În vara aceea, ai mei au vrut să le arate bunicilor că ei sunt mai șmecheri și m-au dus să vizităm altă peșteră, în Piatra Craiului. Dar „Dâmbovicioara” e soră bună cu electrificata de „Ialomicioara”. E la fel de luminată și de aglomerată. Iar podeaua ei nu era din stâncă, ci pășeai pe un nisip umed. Grrr, ce scârbos! Parcă era fundul Dâmboviței când seca vara, înainte s-o sistematizeze Ceaușescu. Cât despre lilieci, nici urmă. Oricum, cică încă din vechime localnicii o vizitau periodic, mai precis ori de câte ori năvăleau turcii. Dacă fuseseră lilieci vreodată, probabil că-i mâncaseră ei în timpul șederilor forțate, cum făcuse și Joe.

După ce inițiativa părinților a eșuat în felul acesta lamentabil, m-am plâns bunicilor. Bunica a pufnit:

—Ce știu ei despre locuri neumblate? Când se duc la munte, cea mai mare plăcere a lor e să stea pe pled în poieniță!

Iar bunicul a spus:

—Avem nevoie doar de o hartă cu adevărat bună!

Așa a cumpărat bunicul harta „militară”. Era toamnă târziu când am făcut excursia în „Cheile Tătarului”. Harta afirma că acolo se găsesc niște peșteri mai puțin domesticite. Ne-a confirmat asta și un grup de speologi peste care am dat.

—O peșteră neumblată? Sigur! Cu lilieci? Tot ce se poate! Veniți cu noi!

Ne-am cățărat pe coasta muntelui Bătrâna, pe niște poteci nemarcate şi abrupte care abia se întrezăreau în iarbă și am dat de o intrare micuță, cam de înălțimea unui om, a unei peșteri cât se poate de întunecoase.

—Pune-ți căciulița în cap, să nu ți se încurce vreunul în păr! a zis bunică-mea, cu gândul tot la răceală.

—Dacă ți se încurcă vreunul în păr, tot ce trebuie să faci e să te tunzi! a spus bunică-miu, relaxat.

—Dacă mi se încurcă vreunul în păr, o să-i cânt în ureche! am spus eu amenințătoare.

Am intrat în peșteră împreună cu speologii și cu bunicul. Bunica a rămas afară. Poate se temea să nu fie nevoită să se tundă. Aveam la mine lanterna mea cu baterie pătrată și roșie. Îi făcusem rodajul în pod. Mi-am aprins-o și am făcut câțiva pași prin peșteră. Deodată unul din speologi a zis:

—Uite liliacul! Uite-l! Îl vezi?

Mi-am înfundat mai bine căciula pe cap și m-am uitat pe tavan.

—Uite-l aici, în firidă!

A scăldat în lumina proiectorului o crăpătură din perete.

La nivelul ochilor mei, agățat cu capul în jos, un liliac cât palma dormea înfășurat în propriile aripi cafenii.

Cu gândul la Tom Sawyer fugărit de lilieci, am făcut un salt înapoi.

—N-avea grijă, ăsta doarme buștean până la primăvară, a spus speologul. A intrat în hibernare. E prea târziu pentru el, e începutul lui noiembrie.

Asta ar fi putut însemna sfârșitul acelei aventuri. Trebuia făcut ceva.

Din fericire, n-am dus niciodată lipsă de imaginație.

—Liliacul, liliacul! Vine după mine!

Și am zbughit-o afară din peșteră unde aștepta bunică-mea, care s-a prăpădit de râs.

După această întâmplare, deşi n-am mai simţit nevoia să scotocesc prin peşteri, liliecii au continuat să mă intereseze. Întâlnirile cu ei s-a mutat în atlase zoologice şi documentare despre viaţa lor. Aşa am aflat că sunt specii protejate şi au un rol ecologic foarte important. Participă la polenizarea plantelor şi stârpesc insecte dăunătoare). Mi se păreau nişte super-eroi cu super-puteri (ecolocaţia).

Mi-am ales şi ID de mess “liliacul_gri”, adică liliacul sub acoperire, în costum de camuflaj. Prietenii se amuzau de pasiunea mea, mama era permanent uimită, iar pentru bunică-mea era prilej de nostalgie. “Multe şi frumoase întâmplări se adună din zilele când hoinăream cu bucurie prin poteci de munte, iar Cârliguţ cerceta peşterile...”, mi-a scris ea într-o felicitare de ziua mea. Iar soră-mea mai mică, când era la grădiniţă, le ştia liliecilor de frică. O păcălisem eu că aveam un stol la dispoziţia mea. Îmi venise ideea asta pentru că trebuia să-i dau de mâncare la prânz şi ea cam făcea fiţe. Iar aceşti lilieci chipurile veneau să o ciufulească dacă nu mânca tot din farfurie. Treaba a prins. Era suficient să încep să strig “Li-li-e…” şi nu mai apucam să termin, că se şi punea pe plâns.

Au trecut 25 de ani până când i-am revăzut pe lilieci în carne şi oase în acea “peşteră” de la zoo. Apoi, în aceeaşi toamnă, am avut parte de o surpriză chiar la mine acasă. Într-o seară de sfârșit de octombrie întunecos și umed, am ieșit pe balcon să strâng niște rufe de pe sârmă. O cârpă de culoarea întunericului, dărâmată probabil de vânt, zăcea într-un colț. Am ridicat-o și a început să fluture, s-a autopropulsat în aer şi a zburat zăpăcită lovindu-se de pereți. Bietul liliac a zbughit-o din balcon, strigând probabil pe frecvența lui inaudibilă:

—Omul, omul! Vine după mine!

Chiar sunt moi și mătăsoși la pipăit.

decembrie 2012, eseu scris în cadrul ediţiei a II- a Atelierului de jurnalism narativ şi scriitură personală de la Fundaţia Calea Victoriei.

De ce ţi-e frică- Raluca Livinti

Este patru dimineaţa într-o sâmbătă tropicală de iulie. Stau cu laptopul în braţe, la o lumină chioară. Este foarte cald şi mă întreb de ce nu i-am rugat pe părinţii mei să-mi instaleze aer condiţionat în garsoniera familială pe care o ocup. Privesc lung spre geamurile închise şi apoi în jurul meu, pe pat şi pe jos, unde sunt aruncate de-a valma o lenjerie de pat, o pernă, câteva pături, un maldăr de haine şi câteva spoturi luminoase sparte. Mă ridic şi deschid un sertar mare, în care cotrobăi cu înfrigurare. Scot o căciulă şi o pun pe cap. Culeg perna şi cearşaful, mă întind şi mă învelesc bine.

***

Mi-a fost dintotdeauna frică de necunoscut. Este ceea ce se cheamă deschidere spre experienţă redusă. Nu m-a interesat niciodată care este gustul scoicilor, nu am mers niciodată cu avionul şi nu m-am îmbătat niciodată. Gândul la cea mai mică schimbare m-a destabilizat dintotdeauna, iniţial.

Prima zi de grădiniţă a fost un coşmar. Nu voiam să dau drumul mâinii alor mei. Uşa s-a închis în urma lor şi am rămas nemişcată, aşteptând o minune. Mirosea a spital amestecat cu cantină, erau mult prea mulţi necunoscuţi şi foarte gălăgie. Un băiat frumos a venit la mine zâmbind pe sub sprâncene, mi-a spus că mă place şi că mă va lua de nevastă când voi creşte mare. Eu am privit îngrozită viitorul sumbru preconizat şi am răspuns că sunt deja promisă vecinului de la patru, care mă va duce departe, la Panciu. Mi-a spus că va lupta pentru mine. Eram într-o situaţie fără ieşire.

Educatoarea a stat la fiecare masă lângă mine, explicându-mi, în timp ce îmi curgeau lacrimile râu pe rochia de „brânză” topită, că nu trebuie să-mi fac probleme. Că mă va aduce ea pe calea cea bună, învățându-mă să mănânc şi să scriu aşa cum este normal, cu mâna dreaptă.

***

Intrarea la şcoală a fost groaznică, de asemenea. Mama, una dintre cele mai voluntare femei pe care le-am întâlnit, m-a condus în clasă și m-a aşezat în prima bancă, împreună cu prietena mea de la bloc. Apoi s-a aşezat în ultima bancă şi a stat acolo trei ore, fiindcă nu am lăsat-o în niciun chip să plece. Deşi trăirile mele posibil traumatice din acea zi sunt blocate, probabil m-am manifestat violent, pentru că toată lumea a ţinut minte evenimentul şi l-a rememorat în caietul de amintiri din clasa a opta. Un coleg, care a venit la noi în clasa a doua, a scris: “Îmi pare rău că nu am fost în clasă de la început, să văd cum nu voiai să stai la şcoală”.

După prima zi i-am spus tatei îngrijorată că mi-e teamă că nu o să pot să învăţ niciodată să scriu. M-a asigurat că nu există un asemenea risc, că e ceva simplu, deşi tot el obişnuia să se amuze pe seama surorii mele mai mari, care venise acasă cu o pagină întreagă de cifra patru, toţi scrişi ikinvers. Nu m-a convins.

***

Nici la facultate nu mi-a fost uşor. Mă temeam că nu o să mă integrez şi în cămin. Tata şi mama au făcut să arate minunat minuscula cameră din Grozăveşti, văruită și cu covor şi perdele noi. Au montat până şi nişte draperii verzi care au izolat zona cu chiuveta şi dulapul de restul de 6 metri pătraţi în care erau paturile. Ce mai, aveam un întreg apartament. Am plâns două ore când au plecat, după care cutia aceea de chibrituri a devenit casa mea pentru patru ani universitari fericiţi.

Cam atât de teamă de necunoscut mi-a fost mereu, la fiecare lucru nou. De fiecare dată aveam acel sentiment în care îţi vine să ţipi: „Vreau la mama!”. Inutil să spun că totul a mers bine, în toate situaţiile şi că ulterior mă adaptam foarte bine la noile informaţii dobândite. Asta până am întâlnit liliecii.

***

Unele dintre perioadele cele mai frumoase din copilăria mea lipsită de griji au fost acompaniate într-un fel de lilieci. Prima întâlnire a fost prin ’92-’93, când tata a decis că a venit timpul să ne ia, pe mama, pe mine şi pe sora mea, în cantonament la Sovata. Eram în clasa a patra şi mergeam pentru prima oară în viaţă la discotecă, una improvizată într-o cameră de vilă. Cristi era un fotbalist cu câţiva ani mai mare, înalt, îmbrăcat într-un trening alb de fâş, brunet, ochi albaştri, idealul meu în momentul respectiv. A rămas în amintirea mea doar pentru faptul că mi-a explicat, îngrozită fiind, deşi voiam să par foarte cool, că acea creatură pe care am văzut-o zburând împleticit prin faţa noastră nu e un fluture negru uriaş, ci un liliac.

Ulterior am făcut un fel de pasiune pentru creatura hidoasă, una la distanţă, ce e drept. Mă fascina zborul lui dezordonat, despre care mi se povestise că e foarte bine studiat. Deşi nu vede aproape deloc, se orientează cu ajutorul sistemului de ecolocaţie, astfel că ştie să îşi schimbe traiectoria când urmează un obstacol. Aşadar, un animăluţ calculat şi inteligent. Există riscul să îţi intre în păr dacă faci mişcări bruşte, deci dacă eşti într-o zonă cu lilieci este mai bine să porţi căciulă. Dacă intră în încăperi, va ieşi pe unde a intrat. Cu atât mai mult dacă este lumina aprinsă.

Am descoperit un liliac în hala mare a pieţei oraşului. Îl botezasem Lili şi mergeam săptămânal cu prietena mea Cristina să îl urmărim când iese din ascunzătoare, ca să îl putem studia.  Filmul meu preferat a devenit Fracchia contro Dracula, care circula pe casete video imediat după Revoluţie. Mă uitam înfricoşată şi încântată cum Fracchia bagă la sfârşitul filmului vârful umbrelei în Dracula/liliac, spunând: “Vârful… era din frasin…”.

În următorii ani l-am întâlnit în nenumărate veri în cantonamente, mereu cu aceeaşi teamă nejustificată. Ziua eram liberă, iar seara eram îngrozită de lilieci la fiecare pas. Când ieșeam din vilă, cu siguranţă cel puţin unul îmi trecea pe lângă urechi. Când lăsam geamurile deschise noaptea, mă trezeam cu ei în cameră. Începusem să dorm cu lumina aprinsă, dar şi atunci mai intrau. Mersul noaptea la baia comună era un coşmar. Odată aveam o baie cu pereţi mai scurţi, nu chiar până la tavan, iar când am ridicat capul, un liliac zbura pe deasupra mea. Am ieşit ţipând isterizată cu chiloţii în mână, alergând ca o nebună diagnosticată.

De fiecare dată mă duceam disperată la uşa părinţilor mei şi le povesteam tragedia. Ei se amuzau pe seama suferinţei mele, întrebându-mă ce voi face dacă mă voi trezi vreodată singură în compania unui liliac sau, de fapt, a unor chestii mult mai serioase în această viaţă.

***

Pe la 12.30 m-am culcat. Imediat m-a trezit un zgomot ciudat. Un fel de gheare care zgrepănau. Nu putea fi un fluture sau un ţânţar, zgomotul era mult mai plin, mai solid. Mi-am amintit că mai auzisem o dată zgomotul, demult. Plecasem în oraş, iar când m-am întors, mama, cu părul ei permanent, cerceii verigi mari şi costumul unicat, stătea în picioare pe un taburete, în jurul căruia tata alerga cu mătura după ceva. Ea ţipa: „Petruş! Ce fel de bărbat eşti tu, Petruş! Prinde şobolanul!” M-a cuprins panica. Uram gândacii aceia negri mici al căror zbor face un zgomot urât şi ştii că la un moment dat îţi vor cădea în cap. Dar un şobolan? Cum rezolv asta? Şi cum naiba a ajuns până la etajul 6? O fi doar unul? Mă simţeam mică şi neajutorată. Pe cine poţi să chemi noaptea să te scape de un şobolan despre care nu ştii sigur că există? Şi apoi, am 25 de ani, de ce nu pot face faţă unui şobolan?

M-am recules rapid şi am făcut un plan. Am adus toate păturile din dotare şi am construit cu ele o fortăreaţă în jurul dulapului pricinos. Cu deschidere spre hol şi apoi spre uşa de la intrare. Am luat o mătură în mână. Planul era aşa: dau hainele jos din dulap până dau de el, el va ieşi ameţit de acolo, iar eu îl voi direcţiona cu mătura spre scări. Şi gata! După jumătate de oră de scos înfricoşată cu coada măturii fiecare piesă de îmbrăcăminte, mă aflam în faţa unui dulap gol. Nici urmă de şobolan. Zgomotul nu se mai auzea.

La un moment dat m-am calmat. Mi s-a părut, clar. Am lăsat totul împrăştiat, am stins lumina şi     m-am culcat. După câteva minute m-a trezit alt zgomot. În lumina lunii am putut vedea un liliac cu aripi enorme negre zburând în cerc prin cameră, ca în filmele horror. M-am ridicat în picioare pe pat şi am început să ţip, în timp ce îl fugăream cu cearşaful. Am dărâmat câteva spoturi în proces. Mi-era teamă să ajung până la geam să dau perdeaua ca lumea la o parte, să aibă pe unde ieşi. Cel mai bun nou plan era să aprind lumina, ca să-l determin să caute întunericul de afară, şi să fug desculţă pe casa scării. Mă întrebam unde mă pot duce în pijamale. Şi care e probabilitatea ca tocmai mie să mi se întâmple asta, în mijlocul Bucureştiului? Mie, care sunt îngrozită de lilieci? E ca o glumă proastă! Şi nu e nimeni să mă ajute!

***

Peste un timp mă întorc în casă. Nu observ nimic suspect. Gata, şi-a găsit drumul afară prin spaţiul îngust dintre perdea şi rama geamului deschis. Doar e un animal deştept, ecolocaţie and all. Încep documentarea pe wikipedia. Mi se zbârleşte părul de pe mâini. Unii se hrănesc cu sânge. E drept, doar în America de Sud. Dar de când nu o mai fi fost actualizată pagina? Şi la câte mutaţii au loc… Iar în SUA există o asociaţie care se ocupă cu liliecii, cum sunt la noi hingherii, îi urmăresc pe cei turbaţi, iar persoanele muşcate trebuie să facă tratament antirabic. Vai de mine, ce sunt astea două puncte de pe braţul meu? M-o fi muşcat în somn fără să îmi dau seama? Dar nu cred totuşi, eu am un somn foarte uşor. O fi turbat? Ar trebui să fiu la Matei Balş acum? Dacă mă duc mâine e prea târziu?

Următoarele două zile a fost incredibil de cald afară, am stat mai mult în casă. Eram împărţită între gândul că a plecat şi acela că nu l-am văzut plecând. Că ar fi trebuit să mă duc la spital sau nu, că nu e normal să mă tem de atâta lucru, că nu sunt destul de pregătită pentru viaţă. Ca să fiu în siguranţă, dormeam cu lumina aprinsă. O stingeam doar spre dimineaţă, când începea să se lumineze. În primele momente mi se părea că aud din nou în surdină zgrepănatul… înnebuneam încet…

Luni seara când am venit de la serviciu, în pragul camerei era ceva ciudat. Crezând că e o broască,  am râs în sinea mea: vineri liliac, acum broască, ce se întâmplă? Apoi mi s-a părut că seamănă cu o piatră maro-gri, dreptunghiulară, de mărimea unei cărţi de joc. Apoi mi-a picat fisa: ar putea oare fi într-adevăr? Aşa, ziua?

Am căutat repede un castron şi l-am pus peste creatură. Dedesubt am strecurat nişte foi dintr-un profil psihologic printat, care mă arăta într-o lumină îndoielnică. L-am ridicat şi m-am dus în balconul blocului, lângă ghenă. Trebuia să mă asigur. L-am aruncat cu putere peste balustradă. Şi-a deschis aripile uriaşe şi a început să zboare în picaj, izbindu-se repetatde pereţii exteriori ai blocului. Era încă zi afară. Simţeam o uşurare amestecată cu scârbă şi teamă. Nu am aşteptat să mă asigur că e ok, nici dacă nu cumva a rămas agăţat în vreun copac. Doar am intrat repede înapoi şi am închis bine uşa după mine. Nici azi nu-mi dau seama cum putea avea acele aripi uriaşe, iar cu ele închise să fie cât o vrăbiuţă. Următoarea noapte am dormit la o prietenă. Mi-a luat câteva zile să mă simt din nou în siguranţă în propria casă.

După acel episod părinţii mi-au sărit în ajutor şi mi-au utilat casa cu geamuri din termopan cu plase, care stau aproape permanent închise. Uneori încă simt un fior pe şira spinării când vin noaptea acasă şi văd că le-am uitat deschise.

***

Mai târziu mi-am dat seama, am avut prea multe aşteptări de la un biet liliac. Nu şi-a găsit din prima drumul spre afară, cu tot sistemul lui de ecolocaţie documentat ştiinţific. Nu avea toate răspunsurile, la fel cum nici oamenii din jurul meu nu le aveau, oricâtă înţelepciune le-aş fi atribuit şi oricât le-aş fi aşteptat ajutorul  la fiecare pas în necunoscut.

Ultima dată am văzut un liliac anul trecut, în parcul Icoanei. Am dus instinctiv mâinile spre cap, iar apoi le-am dat jos şi am început să râd singură. La mine în zonă nu mai sunt, au dărâmat Uzina Timpuri Noi, care bănuiesc că era casa lor.

octombrie 2012, eseu scris în cadrul ediţiei I a Atelierului de jurnalism narativ şi scriitură personală