Experiment- Mara Popa

’’ Nu poti pleca!’’ m-am rastit in telefon, tragandu-mi fusta peste ciorapii mult prea grosi. ’’Ai auzit? Nu pleci!!’’ dar cuvintele mele deja nu se mai legau iar vocea mea se ineca incet incet in lacrimile ce fugeau pe obrajii mei.

Aveam 10 ani cand am aflat ca prietena mea cea mai buna, Cristina, avea sa se mute la Campina alaturi de bunicii ei. Nu putea sa imi dea nici un motiv, doar ca mamei sale ii era greu sa o ia de la scoala prin trafic, cea ce acum imi dau seama ca este un motiv absolut prostesc.

Inca ma mai tineam strans de speranta ca aceasta decizie a fost luata dupa niste pahare de bere sau de la o cearta ce nu trebuia sa invadeze micul apartament al familiei , dar cand am intrat intr-un suflet in clasa dupa vacanta si am numarat bancile goale, am stiut.

’’Ah! Eu ma simt foarte bine aici! Chiar foarte bine!’’ imi scrie acum dupa 6 ani. Putea sa intre la orice liceu din Bucuresti cu o medie de 9,99 dar a decis sa ramana acolo, nu stiu nici acum de ce.

Ochii mei tinteau calculatorul si cu degetele grabite, ezitand, schimbam din ’’heii’’ in ’’buna’’ sau chiar ’’salut’’. Momentul cand am apasat ENTER m-a facut sa nu ma misc pentru minute bune, minute ce se schimbau in secunde si chiar si clipe, apoi dandu-mi seama ca nu avea sa imi raspunda. Dimineata m-am trezit cu un mesaj de la ea. O conversatie scurta de 5 minute terminata cu trantirea telefonului pe masa din bucatarie, m-a facut sa ma simt ca vorbisem cu un strain.

’’E o poveste lunga’’ mai scria ea, eu oferindu-i tot timpul meu. Si totusi, nu dezvaluia nimic despre ea. Ma intreba de ceilalti colegi. Vine in Bucuresti saptamana viitoare si, cu un politicos si parca din obligatie ‚’’Poate ne vedem si noi’’, conversatia noastra s-a inchis pierzandu-se in arhiva telefonului.

Advertisements