Unei straine – Adriana

Nu am mai vorbit de mult. Nu vorbeam mult nici inainte cand eram copile si ne intalneam fortate fiind de reuniunile parintilor nostri. Nu stiu daca iti faceau placere discutiile noastre de atunci sau daca le aveam doar pentru ca nu aveai de ales. Nu erau discutii care sa te provoace in vreun fel, nu dezbateam lucruri interesante. Eu eram intr-o perioada in care nu stiam ce ma defineste. Eram stearsa, comuna sau cel putin asa ma vad acum uitandu-ma inapoi la anii aceia. Tu in schimb, imi pareai altfel. Erai rebela, aveai experinta unor lucruri pe care eu nu visam macar sa le traiesc.

Cel mai mult ma fascinau cunostintele tale despre desen, instrumentele specifice lui si felul in care lucrai cu ele. Faceai ca lucrurile acestea sa para usoare. Te admiram pentru curajul tau, pentru determinarea cu care vorbeai, te priveam ca pe un mentor. Nu stiu daca in lipsa desenului si a tuturor acelor lucruri noi mie, te-as fi privit la fel, nici nu stiu daca conteaza.

Nu ai revenit intamplator in mintea mea si imi pare rau ca e asa. Ma mai gandeam la tine si inainte, cand si cand, dar nu atat de des si nici atat de mult. Ma gadeam cand ceva din viata mea de acum se asemana in vreun fel cu ceea ce am trait atunci cand eram copile. O zi anume si o tragedie cunoscuta de intreaga lume te-au pus in locul unde esti si astazi. E ca si cum ti-as fi cladit, in mintea mea, o camera numai a ta.

Cand am aflat prima data ce s-a intamplat pe 30 octombrie, nu am inteles amploarea evenimentului. Cred ca, de fapt, nu doream sa inteleg. As fi vrut sa inchid ochii si sa sterg din minte ceea ce aflasem. Au mai fost si alte stiri cu sute de raniti, au mai fost si alte tragedii, nu mai voiam sa stiu de inca una, de fapt nu mai voiam sa fie inca una. Eram egoista, ma gadeam la cum ma vor afecta pe mine toate lucrurile acestea. Pe mine care imi petrecusem noaptea de 30 octombrie in patul meu, ma trezisem dimineata bine, inteaga, la fel cum eram cu o zi inainte. Viata mea continua la fel si imi doream sa ramana asa, sa nu se schimbe. Nu m-am gandit in ziua aceea la cum erau cei care supravietuisera incendiului sau cei care pierdusera pe cineva drag.

In primele zile chiar am fost usurata ca nu aveam cunoscuti printre victime. Nu ma gandeam prea mult la cei care aveau, era suficient ca nu aveam eu. Am inteles apoi de ce e important sa stiu ce s-a intamplat, am inteles ca pot sa ma implic, chiar daca situatia ma afecta.

Luni dimineata am citit lista persoanelor internate si starea acestora. Am parcurs-o pe toata, de sus pana jos, poposind la fiecare nume. Nu stiu de ce. Ma gandeam ca e important ca cineva sa o faca si sa se gandeasca cumva la ei. Dar si asa, ma gandeam “pe fuga”, superficial, nu voiam sa ma las coplesita de emotiile pe care le-as fi putut simti. Le tineam in frau la fel cum tii o usa ce urmeaza sa fie daramata de o multime de oameni ce vor sa dea navala afara.

Am citit si numele tau, dar nu imi spunea prea multe. M-am gandit ca stiu si eu o fata cu numele de familie “Popa”. M-am gandit la tine pentru o fractiune de secunda si apoi am mers mai departe. Prenumele nu imi spunea nimic. Pentru mine tu erai “Rose” nu “Maria”. Apoi, doua zile mai tarziu, am aflat. De atunci, iti “scriu” neincetat in gand. Mi-am imaginat prin ce ai trecut atunci si prin ce treci acum. Cat de grea iti este recuperarea si cat de greu este sa iti pastrezi motivatia. Cum e sa lupti, sa mergi inainte.

Astazi insa, stiu ca esti mai bine. Ca ai trecut de perioada critica si ca esti o luptatoare. Acum ma gandesc doar ca totul va fi bine, ca in curand te vei intoarce la lucrurile pe care le faceai inainte si ca acestea te asteapta la fel cum le-ai lasat cu o zi inainte de incendiu, ca si cum timpul ar fi stat in loc si nimic din toate acestea nu s-ar fi intamplat. Si totusi nimic nu va mai fi la fel, nicicand.

Advertisements

Lui Alfredo- Cristina

alfredo

Știu că îți place să împarți romul de casă cu francezii, sunt cea mai bună audiență pentru poveștile tale spuse în fum dens de trabuc. Încă simt mirosul, iar de câte ori îmi aprind unul mă gândesc la tine și îmi vine în minte magazia de lemn în care ne-am strâns toți pentru o lecție practică de împăturit tutun.
Printre două ”oh là là” și un sorbit din vârful buzelor îți laudă cafeaua proaspătă și fierbinte în multe cuvinte, francezii te roagă să le vinzi din cămara ta și îți promit că se vor întoarce data viitoare încărcați de cognac și brânză. Dar ție își place să-ți țugui buzele și să își lași pălăria pe spate. ”No,
señora, no es posible”, vine mândru verdictul dictat cu zâmbetul pe buze.
Dar vor veni americanii, Alfredo! Americanii zgomotoși, pe care îi înjuri cel puțin la fel de tare ca pe Fidel, or să-ți calce în picioare plantația de tutun și or să se mire când dau cu ochii de tine, un bătrân cu pielea arsă de soare pe câmp, în cămașă albă și pălărie de paie. Mike auzise că trabucurile sunt rulate pe coapse de cubaneză și o să plece acasă supărat, blestemând agenția de turism care l-a înșelat

 

Unui copil- Georgiana Manea

Era joi seară, deja trecut de zece. Mă întorceam de la un curs și stăteam la semafor la Eroii Revoluției când ai venit către mașina mea cu bidonul de apă cu detergent într-o mână și racleta în cealaltă mână. Mi-am ridicat ochii din telefon și am făcut semne disperate că nu vreau să îmi speli parbrizul. Dar te-ai apropiat și mai mult de mașină. Erai pe punctul de a arunca cu apă pe parbriz, când am deschis geamul și am spus pe un ton ferm: ‘’Să știi că n-am bani să-ți dau!’’. ‘’N-are nimic’’, mi-ai zis, ‘’îl spăl și așa’’. Am rămas fără cuvinte. Mi-am aruncat din nou ochii în telefon dar mă uitam cu coada ochiului și nu îmi venea să cred: ai curățat inclusiv urmele întărite lăsate de păsările care dormiseră noaptea trecută în pomul de deasupra mașinii. Când semaforul s-a făcut verde, parbrizul era curat cum nu mai fusese de mult. La final, ai ridicat ușor mâna în semn de ‘’La revedere!’’.

Erai un băiat de vreo 11-12 ani, cu o înfățișare total diferită de a celor care stau de obicei la semafor și spală parbrize. Părul șaten deschis spre blond, pielea deschisă la culoare, ochii albaștri și pistruii nevinovați de pe obrajii bucălați m-au făcut să mă întreb ce cauți în stradă la ora aceea spălând parbrize. Nu numai asta, dar faptul în sine de a spăla un parbriz fără bani m-au pus pe gânduri. Cine mai face asta?

Am plecat tulburată spre casă. Nu îmi puteam lua gândul de la tine. Cine mă cunoaște știe că sunt total împotriva obiceiului de a da bani cerșetorilor sau celor care spală parbrize sau oricăror alți copii, bătrâni sau mame cu copii care cer bani pe strada, din orice motive. Cred cu tărie că acesta nu este un mod de a-i ajuta în mod real. Iar când prietenii sau rudele îmi spun că au dat bani cerșetorilor, mă înfurii și le țin o întreagă teorie despre cât de rău este acest lucru. Pentru că în felul acesta nu faci decât să încurajezi fenomenul, ei continuă să stea în stradă, fără a avea vreo motivație de a-și căuta un mod cinstit de a face bani. Pentru că, de fapt, susții rețele de mafie organizată care nu fac decât să le ia banii și să îi exploateze. Și așa mai departe.

Dar, de data asta, tu m-ai impresionat. Nu numai faptul că ai spălat parbrizul fără bani. Dar întreg contextul. Hainele tale nu erau vizibil murdare. Erai genul de băiat pe care dacă l-aș fi văzut în tramvai aș fi crezut că e doar un puști ca toți ceilalți de vârsta lui, care merge la școală și joacă jocuri video. Mă tot întrebam ce cauți în stradă și ce te face să speli parbrize la acea ora târzie, când ceilalți copii de vârsta ta își beau ceaiul și se bagă la somn. Am rămas pe gânduri. Și mă simțeam vinovată că nu ți-am dat totuși ceva bani. În final, m-am hotărât să-ți cumpăr măcar ceva de mâncare. Dacă nu faci cumva parte dintr-un experiment social, sigur nu stai fără motiv pe stradă la ora aceea. Ajunsesem deja la Piața Progresul până când toate aceste gânduri s-au cristalizat în mintea mea. Am întors și m-am oprit la un Mega Image, aproape de intersecția cu pricina. Am făcut în grabă câteva cumpărături, nici nu știam ce să iau. Am pus în coș și ceva dulciuri și ceva mâncare. Apoi m-am întors cât am putut de repede în intersecția de la Eroii Revoluției. Dar intersecția era aproape goală, doar 3-4 mașini. Se făcuse deja 10:30 între timp. Nici urmă de puștan care spală parbrize.

Am plecat dezamăgită spre casă, cu părere de rău că nu m-am întors mai rapid cu mâncarea.  Dar am lăsat plasa cu mâncare în mașină, în speranța că te voi întâlni a doua zi. Dimineața nu erai acolo. Iar spre seară vremea a început să se strice. A venit ploaia, apoi ninsoarea cu viscol si vremea geroasă. Luni dimineața am pus din nou plasa în mașină. M-am gândit să o dau până la urmă oricărui om al străzii. Dar în graba mea din acea zi nu am observat nici unul, probabil și pentru că afară se făcuseră între timp -6 grade.

Luni seară veneam din nou spre casă. La același semafor, te-am văzut iar, același băiat cu pistrui și ochi albaștri, care spăla parbrize. De data asta erai mai bine îmbrăcat, cu fes și glugă pe cap, dar tot cu sticla de apă cu detergent în mână. Am deschis geamul și am strigat: ‘’Hei! Vino puțin!’’. Ai întrebat: ‘’Vreți să va spăl geamul?’’. ‘’Nu’’, am zis, ‘’stai puțin’’. Am luat punga și ți-am dat-o. Ai părut puțin surprins, dar ai spus: ‘’Bogdaproste! Dacă e pentru…’’. ‘’Mulțumesc!’’, am zis. Am plecat și de data asta cu părere de rău. Aș fi vrut să aflu mai multe despre tine. Aș fi vrut să am curajul să opresc pe dreapta și să stau de vorbă cu tine. Mi-am propus să fac asta data viitoare când te văd la semafor. Deși nu prea știu cum să te întreb fără a intra abrupt în viața ta, aș vrea să știu care e povestea ta.

Georgiana Manea scrie si pe blogul personal

 

Semn- Georgiana Manea

Am ieşit de pe străduţa plină de praf şi am luat-o la dreapta, pe o altă străduţă plină de praf, intoxicată de oameni, maşini, tarabe, tonete şi câini. M-am străduit cu greu să mă strecor printre maşinile care veneau din direcția opusă. Drumul era foarte strâmt şi cel puţin un sofer şi doi pietoni s-au uitat urât la mine şi au înjurat.

Am ajuns în sfârșit în intersecția de la șosea. Acolo te-am văzut, erai un polițist care aștepta să sancționeze șoferii indisciplinați. Mi-ai făcut semn să opresc. Atunci am înțeles că ceva nu e în regulă.

Păreai foarte tânăr, cu părul blond și cu fața ușor rotundă, arătai ca și cum lucrezi în poliție de un an sau doi. Păreai un om de treabă, dar se vedea că încerci să îți faci cât mai bine meseria, așa că aveai o atitudine rezervată și o figură neclintită. După ce te-ai prezentat formal și mi-ai cerut actele, a venit și întrebarea inevitabilă: “Știți de ce v-am oprit?”. Deși începusem să mă prind că am făcut ceva greșit, am răspuns inocentă: “Nu!”. “Știți că este interzis pe sensul de pe care ați venit pe această stradă?”. Eu, cu fața din ce în ce mai surprinsă și cu cea mai candidă figură posibilă, am răspuns bâlbâindu-mă: “A… nu am știut… nu am văzut semnul… era vreun semn?”.

M-am uitat la tine și nu păreai să fii prea impresionat. Ai spus fără ezitare: “Da, era semn. Trebuie să vă dau o amendă de 225 de lei.” Am observat că aveai un accent din zona Banatului sau a Ardealului și m-am gândit că ai fost detașat în Vama Veche pe tipul verii, când este extrem de aglomerat. M-am gândit că ai plecat de ceva timp de acasă și a început să îmi pară rău pentru tine. Că ești plecat o perioadă lunga de acasă, că muncești când alții vin acolo să se distreze și că trebuie să suporți toți turiștii alcoolizați, mahmuri, aerieni sau nervoși.

Aerul de afară era fierbinte. Fața ta împietrită părea să nu spună nimic, dar ochii erau prietenoși. Era ceva ce nu se potrivea în figura ta. Ochii albaștri, calzi și acea față serioasă, neclintită, care nu schița nici cea mai mică emoție. Era greu să îmi dau seama ce fel de om ești. Am zis, totuși, să încerc.  Cu cea mai mieroasă voce posibilă am spus: “Puteți să mă iertați, vă rog, de data asta?”. Parcă surprins de întrebarea mea, te-ai uitat câteva zeci de secunde peste actele mele. Prietena din dreapta mea se uita îngrijorată la mine.

Brusc, mi-ai înapoiat actele și mi-ai spus: “Aveți grijă cum conduceți și uitați-vă la semne! O zi bună!”. Nu îmi mai amintesc dacă am reușit să îți mulțumesc. Am plecat uimită de acest gest de bunătate neașteptat. Pe drum, m-am gândit la tine și mi-am spus: “Wow! Mai există și oameni de treabă pe lumea asta!”.

După o perioadă în care părea că nimic nu merge cum trebuie și în care încrederea mea în oameni era serios afectată, mi-ai arătat că mai există și oameni care oferă un gest de generozitate necondiționat, fără să aștepte nimic în schimb. Este un lucru rar întâlnit și vreau să îți spun că nu mă așteptam la asta chiar de la un polițist. Știu, te-am judecat greșit. Și, oricum, rolul tău era doar să aplici legea. De fapt, nu contează cine ești și ce faci, în spatele fiecărei măști se află un om. Iar pentru că mi-ai redat în acel moment încrederea în bunătatea umana, îți mulțumesc!

Georgiana Manea scrie si pe blogul personal

Intrusa- Emil

Te-am văzut prima oară stând pe treptele unei Case de Pariuri Sportive de pe Șoseaua Iancului unde mă mutasem de curând. Păreai o femeie trecută de cincizeci de ani şipurtai un fel de șorț de gospodină.Ţineai  aproape o sacoșă de rafie. Păreai foarte preocupată de o discuție aprinsă pe care o aveai cu „un cineva” imaginar. M-am gândit că eşti doar o altă femeie care are probleme cu alcoolul – regnul uman, ordinul homeless, familia dipsomane cum te-aș fi catalogat dacă băteam câmpii proverbiali ai biologiei de liceu. Nu ţi-am dat prea multă atenție. Erai doar o altă intrusă într-un mediu pe care cu atâta lejeritate îl numeam „normal”.

Dar Șoseaua Iancului a devenit locul în care mă târăsc zilnic spre casă după cele minim opt ore în care sunt redus la stadiul mental de șobolan de birou, opt ore în care îmi donez conștiința și cunoștințele ecranului din fața mea. Și poate din cauza asta ai continuat să-mi pari intrusă și după ce trotuarul din Iancului a început să-mi învețe tălpile pe dinafară. În fiecare seară te găseam  boscorodind, blagoslovind sau batjocorind oamenii imaginari, înjurând cu o naturalețe ieșită din comun. Mi-am dat seama că nu alcoolul e problema sau poate nu doar alcoolul, iar asta te descalifica și  mai mult din „normal”.

Te vedeam dormind pe o plapumă așezată pe treptele magazinelor din Iancului, uneori cerșind alteori făcându-ţi numărul vocal obișnuit, având mereu sacoșa de rafie cu tine. În ignoranța mea, nu mi-aș fi imaginat că viața ta se putea rezuma la mai mult de-atât. Și totuși…

Eram într-o zi la Oficiul Poștal din Iancului îndeplinind oarece formalități prin care achitam taxa pentru  cazierul judiciar. Stăteam la una din mesele înclinate completând un mandat poștal și atunci te-am văzut din nou. Nu mai vorbisem niciodată până atunci. Te-ai apropiat şi m-ai întrebat de data zilei respective. Nu-mi închipuisem că ţi-ar putea păsa sau folosi calendarul. Aveai o foaie în mână pe care am putut vedea scris ceva ce avea forma unei cereri, adresate, dacă îmi amintesc bine, unui anumit „Domn Director”. Nu am văzut restul, nu știu către ce instituție încercai să trimiţi plicul, dar doamnele de la ghișeul poștal păreau să te cunoască. Iarăţi m-am mirat. Era clar că nu era prima oară când făceai asta. Din cauza mirosului specific „Dior Sans Maison”, te-au expediat destul de rapid.

Mi-am petrecut mult timp încercând să-mi imaginez cui ai putea trimite acea scrisoare și nu am găsit un răspuns până azi. Ce am înțeles, în schimb, este că te-am judecat greșit. Câți dintre noi nu au „un cineva” căruia să-i împartă în gând urări de mamă?Singura diferență este, poate, că noi nu suntem vocali. Apoi, fie că este Iepurașul de Paști, Moș Crăciun, Dumnezeu sau Domnul Director, toți avem pe cineva căruia îi cerem, acea instanță supremă care ne poate ajuta să ieșim din cercul în care suntem închiși.

În plus, erai o femeie bolnavă pe o stradă pe care se regăsesc farmaciile Tinos, Farma Com Iulia, Dona, Help Net, Belladona, Catena și un Plafar. Cum am putut să consider vreun moment că tu erai cea intrusă?!

Ai dispărut un timp, nu știam ce s-a mai întâmplat cu tine, dar zilele trecute, pe când eram în intersecția de la Iancului în drum spre job, te-am văzuttraversând. Te uitai în urmă  și… „mustrai” pe cineva de toți sfinții. Am remarcat că aveai o giacă roșie nouţă. Nu știu dacă ţi-a dat-o cineva sau dacă de Crăciun Domnul Director a coborât pe hornul comun oamenilor care trăiesc pe stradă și ţi-a adus-o cadou. Personal, sper că varianta din urmă, poate așa vei ieși ușor, ușor din cercul în care eşti închisă și nu intrusă.