Ochiul- Theodora Râbu

Când eram mică, mă simțeam măgulită atunci când lumea cu care vorbeam se oprea o clipă și se uita nedumerită la mine. Și apoi urmau exclamațiile de uimire. Mi s-a spus uneori, că aș fi înzestrată cu un dar anume. De o fi așa, până acum ori el s-a ascuns de mine, ori eu de el. Cumva, toate exclamațiile și întrebările interlocutorilor mei mă făceau să-mi crească inima de bucurie, și, da, mă simțeam diferită, “specială”.
Primisem numai laude până acum și nici nu mă gândeam că putea fi altfel. Asta până când, cumva cineva a schimbat cursul întâmplării. A doua întâlnire cu prietenul meu. La prima întâlnire nu zisese nimic, deși spune el că observase. Acum deschisese subiectul și curioasă așteptam să văd ce are de spus. Când, deodată îl aud zicându-mi râzând: “Auzi, sigur nu e un handicap?”
“Nu, nu e, i-am răspuns eu nervoasă.”
“Glumeam, îmi zice el. Nu am mai văzut până acum. Sunt sigur că laude ai mai primit, voiam să fiu diferit.”
Zâmbesc și eu acum.
Ș-așa ochiul meu reușește să suprindă și să mă surprindă. Că-i mai colorat ca alții.

Zgaiba- Ana Dumbără

Nu știu dacă Mircea Albulescu are copii, dar dacă are probabil seamană cu mine. Cel puțin dintr-un punct de vedere. Nu cred ca mai avem altceva în comun(cum ar fi nunța pielii sau a părului). Sunt curioasă dacă și Mircea Albulescu era ultra conștient în copilărie de mărimea, forma și stufozitatea sprâncenelor sale. Mă întreb dacă l-a bătut vreodată gândul să-și tundă sprâncenele sau chiar a făcut-o.

Eu, parte a genului feminin, simt că trebuie să-mi mai îmblânzesc un pic aspectul înainte de a ieși din casă. „ Mie, dacă nu mă pensez, îmi intră sprâncenele în ochi”, spunea o prietenă cu aceeași problemă. Așa că am, în fiecare dimineață, întâlnire cu penseta. Negră-neagră, la fel ca și sprâncenele mele care contrastează cu părul mult mai deschis la culoare. Ce să-i faci? Modelul de fabrică e de la mama(corp, proporții, păr), dar sprâncenele și culoarea pielii sunt de la tata. Gracias, papa!

Sora mea mai mare chiar mi-a trimis cândva un slideshow de fotografii cu Audrey Hepburn. În corpul mail-ului mi-a scris doar atât „Vezi, și ea avea sprâncenele groase!”

Noroc că îmbătrânesc (a se citi devin mai înțeleaptă cu vârsta) și realizez ca all our perfect imperfections sunt niste trademark-uri pe care ni le-a pus cineva la ieșirea din “fabrică”. Așa, ca să nu fim toți la fel. Și tre’ să știm să facem din ele un fel de trademark look, precum maestrul Albulescu.

Sanatoasa- Roxana Maria Rusu

Imi plac femeile delicate, fragile, gratioase, elegante, care par ca plutesc in rochite lejere, cu un chip cu trasaturi care ies foarte bine in evidenta, maxilarul si pometii conturati si mereu mi-am dorit sa fiu asa. In schimb, eu sunt tare departe de acest ideal, mai curand sportiva si solida si cu o placere de a manca pe care o intrec doar barbatii plinuti si mancaciosi. Dar ce imi displace cel mai mult este pozitia corpului meu, nitel impleticita, nitel dezlanata, nu are nicio treaba cu imaginea zvelta si dreapta, care se termina cu o gusa ingrozitoare. Din cauza acestei gusi nu imi pot admira fata in oglinda, nu ma pot aranja fara sa dau cu ochii de ea, nu imi pot lua o bluza pe gat fara sa ma simt neatragatoare. De fapt, totul devine si mai enervant cand ii aud pe ceilalti spunand ce bine arat, raspunsul meu fiind “nuuu, ca uite am aia si ailalta”.
Totul incepe cu dusul de dimineata, atunci cand imi ating abdomenul pufos si coapsele generoase si imi promit sa ma abtin de la dulciuri pentru tot restul vietii mele. Apoi, cand ma cremuiesc am impresia ca este nevoie de un tub intreg ca sa imi ajunga pentru coapse si solduri, in timp ce imi imaginez cum as arata fara bucatelele inestetice de grasime, parti din corpul meu pe care nu le recunosc. Punctul culminant este momentul in care imi caut ceva de imbracat, si chiar sper ca o sa arat mai bine imbracata, dar proba oglinzii ma aduce cu picioarele pe pamant. Incerc mai multe variante si plec, intr-un final, dar deloc incantata.
Lucrez mult cu mine si incerc sa depasesc problema, inexistenta dupa ceilalti. incerc sa ma controlez, sa nu mananc tot pranzul gretos si delicios si desertul de dupa, si apoi incerc sa ma accept asa cum sunt. Da, sa ma accept! Sa ma impac cu aspectul meu foaarte sanatos si cu hedonismul pe care nu-l pot transforma in cumpatare. Si functioneaza!

12 zile de puscarie / Andra Zorila

“Gata. Acum o coasem si puteti pleca”.
Aud stand intinsa pe masa rece in sala de operatii din spitalul de dermatologie Scarlat Longhin. Pana si numele, Scarlat Longhin suna ca un asasin, iar doctorul se potriveste in cadru mergand cu ajutorul unui baston din cauza problemei la sold. Adevarul este ca locul arata sinistru. Si miroase ciudat, mai ciudat ca in orice alt spital. Nu ma gandesc decat la faptul ca mai e putin si putem pleca acasa.

“Cu ce ata sa o cos?” intreaba doctorul.
Mama raspunde instantaneu “sa fie un fir bine reprezentat ca asta mica-i bezmetica si nu am de gand sa ii plesneasca operatia”.
Sa ii plesneasca operatia, sa ii plesneasca operatia, repet de cateva ori in gand vorbele mamei si atunci constientizez cum s-ar intampla si ce ar presupune aceasta actiune si ma trece o senzatie de scarba si groaza.
Cu toata anestezia din lume, de fapt, cu toate cele 4 anestezii pot simti fara sa ma doara cum sunt cusuta. Simt cum intra acul, trece ata prin piele, iese pe partea cealalta si apoi intra la loc, dar nu ma doare.
Pana acum nu simtisem nimic asemanator, pentru ca nu ma mai cususe nimeni. Nu mi-am spart sau rupt nimic niciodata, iar acum aproape am mers de buna voie la doctor.
Dupa cateva minute am reusit sa plecam, iar cand efectul anesteziei a trecut resimteam parca tot procesul operatiilor, dar pe viu. Nu puteam sa stau in picioare, nu puteam sa stau intinsa, oricum stateam disconfortul era imens. Nu puteam sa dorm decat pe burta, iar eu urasc sa dorm pe burta, dar fiind singura mea optiune trebuia sa ma complac situatiei.

Au trecut ceva ani si cicatricile sunt aici cu mine, ca semnele detinutilor pe peretii celulei cu ajutorul carora incearca sa tina socoteala zilelor. Doar ca eu am 4 linii orizontale (trei pe spate, una pe burta), cu cate 3 linii verticale fiecare. Pe spatele meu asta ar insemna 12 zile trecute din viata unui detinut.
Inca se vad, dupa mai bine de 5 ani. Chiar si spitalul s-a desfiintat si pana si doctorul a murit, dar cicatricile mele tot acolo sunt, la fel de proeminente, datorita mamei care a cerut sa fiu cusuta bine.

Sunt atat de urate incat la mare, sunt intrebata des cu rusine sau mila daca am suferit de vreo boala, daca am fost hranita printr-un tub sau daca am avut probleme cu ficatul… Ca sa ma distrez le spun ca m-am luptat cu unii care voiau sa-mi fure telefonul. Intotdeauna prinde gluma asta. Alunitele mele scoase chiar par niste injunghieturi. Si inca mai am cateva de scos….

 

Cum am acceptat în viaţa mea 14 cicatrici- Cristiana Andrei

Era luna martie, ca acum, dar în micul salon de spital parcă era mereu toamnă: un aer greu și încărcat, pereți în culoarea palidă a frunzelor căzătoare, asistentele posomorâte și tăcute, patul cu aşternuturi galbejite, sifonate şi murdare. Mă așezasem pe pat și strângeam cu ambele mâini barele reci și scorojite ale lui, în timp ce sunetul ascuțit al fierăstrăului umpluse camera. În urechile mele însă, sunetul fierăstrăului suna cadenţat şi vesel, a eliberare.

După trei luni în care nu-mi mai vazusem piciorul stâng şi aproape un an jumate de când nu-l mai folosisem, sunetul fierăstrăului care tăia ghipsul mă umplea şi mai tare de entuziasm şi bucurie. În mai puţin de un minut, ghipsul dispăruse, dar pe piciorul meu galben şi bleg se vedeau clar 14 cicatrici, 2 uriaşe şi 12 mici. De fapt, eu numai asta vedeam din tot piciorul: urâtele, gigaticile cicatrici, la care nu mă aşteptasem deloc. Sigur, dacă mi-aş fi imaginat vreo secundă cum ar arăta piciorul meu după operaţie, probabil cicatricile n-ar fi fost aşa o supriză.

Doar ca la 12 ani nu-ţi imaginezi lucruri din astea şi chiar dacă mi le-aş fi imaginat nu m-aş fi îndoit nicio secundă că în trei luni de stat sub ghips ar fi disparut orice urmă de cicatrice. Uitându-mă la semnele mari, ca nişte gropi în piele, dispuse simetric în 3 rânduri a câte 4 cicatrici, am avut senzaţia că mă uit la un cimitir cu gropile proaspăt săpate, încadrat cumva, printr-o vrăjitorie pe jumătatea de jos a piciorului meu. În câteva secunde am trecut rapid de la bucurie maximă la disperare: oare o să rămân aşa toată viaţa?
Speriată de gândul că cicatricile mele vor fi permanente mi-am făcut curaj să o întreb pe asistentă dacă cicatricile vor dispărea vreodată. Plictisită şi vizibil deranjată de întrebarea mea mi-a răspuns sec ca nu ştie. Apoi, citindu-mi probabil disperarea pe faţă, a completat: “probabil îţi vor trece în timp”.
Acum că “îţi vor trece” asta îmi dăduse o rază de speranţă, m-am întors rapid perpendicular pe pat şi m-am dat jos, cât timp asistenta îşi făcea de lucru la masa cu bandaje. M-am prăbuşit imediat şi am scos un “au” ascuţit atunci când am atins podeaua de ciment de jos, iar asistenta s-a întors brusc, uşor speriată, m-a ridicat brusc, fără menajamente şi m-a urcat înapoi pe pat. Nu ştiam că după o perioadă atât de lungă de inactivitate muşchii mei nu susţineau niciun fel de activitate, dar am aflat că asta se va rezolva probabil în câteva zile. Câteva zile – în sfârşit un termen scurt pe care să-l pot asimila şi să nu mă sperie.
Preocupată de faptul că nu puteam merge, uitasem pentru câteva minute de cicatrici, dar cum au venit părinţii mei să mă ducă în cabinetul medicului, mi-am amintit şi am început să-mi imaginez cât şi cum ar râde copii de la bloc de mine vâzându-mi cicatricile. Medicul m-a consultat, a zis că totul arată bine şi mi-a zis că putem pleca acasă. L-am întrebat cu jumătate de gură dacă îmi mai trec cicatricile şi s-a uitat lung la mine, cu privirea lui blandă, în timp ce eu îmi fixasem ochii în barba lui deasă şi aşteptam un verdict. Mi-a spus pe un ton calm că de trecut nu vor trece niciodată, dar se vor estompa în timp. Apoi mi-a zâmbit a consolare.
Ajunsă acasă, am aruncat din dulap toate fustele până la genunchi şi pantalonii scurţi şi ceva mai bine de 8 ani am purtat doar pantaloni şi rar fuste lungi. Aproape de finalul facultăţii am început timid să mai port şi câte o fustă scurtă, sau câte o rochie.

 

Punctul culminant a fost însă la banchetul de la finalul facultăţii când am decis că rochia mea de gală va fi până la genunchi, chiar dacă îmi va expune cicatricile, nu-mi mai păsa. La mai bine de 10 ani de la operaţie, se estompaseră în final, aşa cum promisese medicul. În mintea mea.

Marea sforaiala- Bogdan Badiu

– Nu-i nimenea, domne! Un puşti, face mişto la telefon.
Mai balmajeste ceva, ţinând palma apăsată pe receptor, apoi închide.
De la un timp, nu prea mai sunt luat în serios. De Biroul de Informatii, ce să mai zic? La prima vedere, par un om în toată firea, până încep să deschid gură. O pârdalnică de deviaţie de sept m-a intors in timp cu vreo 15 ani. Orice necunoscut cu care vorbesc la telefon crede ca sta de vorba cu un pre-adolescent.
Despre deviatie de sept am aflat pentru prima prima oară de la un medic dentist:
– Ma uit la radiografia ta şi mai văd ceva aici, mi se pare cam ciudăţel. Poate ar trebui să investighezi! Din aprilie 2010 şi până azi, n-am investigat nimic, dar în ultimii doi ani, o schimbare în tonul vocii am început să observ. Au observat-o şi alţii, drept pentru care trebuie să vorbesc mai răspicat, iar când nu-mi dau seama ce înseamnă răspicat, mi se răspunde pe măsură: – Nu mai tipaaaa!
sau
– Tu ai ceva personal cu mine, nu-i aşa?
Dar, hai să ne întoarcem în perioadă în care vocea mea avea cu totul altă rezonanţă.
– Cand o să cresc mare, o să mă fac un rapper al dracului de rău. Gen, DMX..
Aşa îmi promisesem pe la 15 ani. Atunci aveam voce plăcută, de radio. Cu un asemena talent, era de la sine-înţeles unde-mi voi începe carieră. La call-center.
– Tu ai o voce caldă! Esti un pic cam amabil pentru un recuperator de datorii. Ia treci tu pe info-line!
Ulterior, a incepu sa sune din ce in ce mai infundat. Mi-am pierdut-o, exact ca-n desenele alea cu mica sirenă. Unele simptome nu sunt atât de deranjante. Am o mică dificultate când respir, aşa că, pentru mine, proba de rezistentă se termină abia după prima sută de metri. Uneori, sunt luat drept “Tinere!”. Deşi mă apropii de 30 de ani, mi se dau 26. Nimeni nu mi s-a adresat cu dumneavoastră, până acum, în schimb, eu respect bătrâneţea celor până-n 30.

 

Dintre toate simptomele, unul singur, însă, are o rezonanţă mai evidentă:
– N-am dormit toată noaptea. Sforăi, frate!
– Eu, să sforăi? Duceţi-va, frate!
A două noapte de sforăituri în Sicilia fusese înregistrată cu telefonul. Trebuia să fiu confruntat, faţă-n faţă, cu dovadă. Fişierul audio “sforăia” de la sine. Nu era tors de pisică. Era că-n filmul ăla, Little Nicky, în care Adam Sandler îl joacă pe fiul diavolului. E o scenă în care aţipeşte, începe să sforăie şi toate veveriţele din Central Park o iau la goană, de parcă ar fi auzit pucioasa, clocotind în al nouălea cerc al infernului.

sandler

Aste e! Mi-am acceptat condiţia. Noroc cu exoticul orăşel, Taormina. În nopţile de aprilie e o privelişte superbă. În timp ce eu tăiam lemne de zor, tovarăşii mei de călătorie au avut ce admira de la fereastra balconului. Însă Messina, adică un fel de Berceni mai mare, nu era atăt de estetic. Acolo nu prea găseşti scuze care să te ţină treaz, la balcon, sub clar de lună. Imaginaţi-vă că în următoarea dimineaţă am colindat farmaciile italiene. Eu, după spray-uri anti-sforăit, ei, după dopuri de urechi. E bine de ştiut că farmaciştii italieni nu prea le au cu engleza, tre’ să le explici prin onomatopee:
– I need something for Hrrrrrrr! Hrrrrrrr!
– Russare?
– Si, russare!
Odată, şi eu am fost trezit de propriul sforăit. Irina conducea pe Autostradă Soarelui, către mare, eu, aţipisem pe scaunul din dreapta. Din senin, un horcăit de căpcăun, din cele mai întunecate cotloane ale mitologiilor scandinave, mă face să tresar ca un pacient resuscitat prin electroşoc. Speaking of CPR, e o scenă celebră în Anatomia lui Grey.

gray.jpg
În dimineaţă de după o partidă, Meredith, care sforăia de zor, se trezeşte brusc din cauza horcăitului şi îl prinde pe Dr. Sheperd, în timp ce-o priveşte languros. Mirată, întreabă:
– Mă priveai în timp ce dorm? Eşti un ciudat sau ce?
Ca s-o dreagă, Sheperd recurge la politeţea romantismului şi îi răspunde
– Eşti drăguţă când dormi!
Credeţi-mă, nu merge! E o vrăjeală dramatizata, clişeu Hollywoodian, spuneţi-i cum vreţi! Aşa ceva nu se întâmplă în viaţa reală. Dacă sunteţi în căutarea unui pretext eficace pentru ca un one-night stând să rămână un one-night stand, puteţi obţine un avantaj dintr-un defect insuportabil. Recunosc. Uneori mă gândesc cu teamă şi la perspectiva nefericită a unei morţi pasionale. Ca-n bancul acela cu femeia escortată în sala de judecată:
– Procurorul: Cum l-aţi ucis, doamnă?
– Femeia: L-am sufocat cu pernă.
– Procurorul: De ce, doamnă, de ce l-aţi ucis pe soţul dumneavoastră?
– Femeia: Încearca tu să dormi cu el în pat! Sforăie îngrozitor!

Porecla în renume- Ioana Minikin

Asezati-va in ordinea inaltimii, de la cel mai scund, la cel mai inalt!” striga un profesor de sport, a carui imagine mi-e neclara in minte. Insa tin minte perfect, miscarea browniana a copiilor care isi masurau capetele. Atunci am constientizat ca nu prea ma ridicam la inaltimea celorlalti copii de varsta mea, si uite asa, am ajuns prima din sir. Nu stiam daca asta e bine sau rau, urat sau frumos, placut sau neplacut dar m-a facut sa constientizez o trasatura fizica pe care pana atunci n-o remarcasem si care, se pare, ma definea, eram micuta de statura.
Impactul a fost doar prima data, mai apoi stiam dinainte unde mi-e locul si unde trebuie sa ma asez, ma duceam cuminte la capatul sirului si asteptam sa se ordoneze ceilalti. Apoi am inceput sa analizez si sa descopar lumea din jur masurand totul de la inaltimea mea de liliputana in crestere si asa am aflat ca si mama e mai mica decat multe dintre celelalte mame, si ca, pe masura ce cresteam, creasteau si ceilalti copii si nu reuseam sa-i prind din urma, incepea sa devina deranjant.
Cand am schimbat scoala, in gimnaziu, primul lucru atunci cand mi-am cunoscut noii colegi a fost sa-i masor pe toti din priviri sa vad poate, poate descopar pe cineva macar cat mine, aceeasi poveste si la liceu si uite asa am ajuns sa fiu foarte exclusivista in privinta anturajului si ma imprieteneam cu alti piticoti si piticoate.
Sperand ca sunt inca in crestere, Mama m-a luat de manuta si m-a dus la endocrinolog care, in urma unor calcule complicate, din care nu intelegeam nimic (doar eram la limita corigentiei la matematica) si pe baza arborelui genealogic si facand o medie a inaltimilor din familie a dat verdictul: “Nu, mai mult de 5 cm maxim (si asta poate doar din maturizarea oaselor), nu mai creste”. Vestea a picat peste mine mai ceva ca un diagnostic de boala in stadiu terminal cu final agonizant, and the worst was yet to come, adolscenta tocmai incepea si trebuia sa ma adaptez la noua conditie, anume ca nu aveam sa mai cresc si ca sunt un pitic in lumea oamenilor mari, si nu ma consola cu nimic ca mama imi spunea „esentele tari se tin in sticlute mici!” Aiurea, as fi dat orice sa fiu o esenta mare si diluata!
Ore de sport? Careu? Prima in sir? In niciun caz, asta nu avea sa se mai intample vreodata! Pentru ca tocmai descoperisem salvarea, BP-urile, la care nu aveam sa mai renunt pentru nimic! Cum adica ce sunt alea “BEPEURI”? „Bucuria Piticilor”, niste pantofi hidosi, de un kitsch greu de egalat, care nu mergeau la niciun articol vestimentar, fara sa te faca sa pari disproportionat si ridicol, dar care aveau talpa platforma de vreo 10 cm. Existau pe toate culorile si pana si divele momentului le purtau, fetele de la Andre, si chiar cele din şoubizzul international, solista de la Aqua, apoi fetele de la Spice Girls si asa mai departe.
Bine ca eram fata si macar aveam acces la asa ceva, ce tragedie ar fi fost sa fiu baiat!
Pf..devenisera chiar un trend, si uite asa le disparea magia, dezolant, trist, revoltator pentru mine si absolut nedrept era sa vad si fete inalte purtand asa ceva! Ajunsesem sa le urasc din tot sufletul si sa caut doar compania fetelor mici, la fel ca si mine, asta in prima faza.
Apoi, dimpotriva, parca din dorinta de a-mi demonstra mie insami ca nu sunt cu nimic mai prejos si ca ma pot ridica la inaltimea celor inalti din orice punct de vedere mai putin al centimetrilor, am inceput sa ma imprietenesc cu exemplare ce respirau aer mai curat.
Primul iubit din adolescenta era atat de inalt incat imi era imposibil sa-l sarut din picioare, si paradoxal incepusem sa port tenisi si balerini. Macar aveam ceva in comun, si pe el il complexa inaltimea.
Dupa o vreme de oscilat intre extreme, am gasit calea de echilibru si bonus un iubit de inaltime medie.
Dupa o adolescenta in care m-am considerat defecta, am constatat ca am calitati care compenseaza lipsa centimetrilor, si ca poate fi chiar amuzant sa gasesti haine in continuare si la raionul de copii, sau sa ceri ajutor sa ti se dea o tigaie de pe raftul de sus din bucatarie, sub pretextul ca nu ajungi, ca e dragut sa ti se ceara buletinul la intrarea la o petrecere house, atunci cand ai implinit deja 29 de ani, poate fi atragator sa fii firav si delicat ca un copil si mai ales, am aflat ca frumusetea nu se incadreaza in niste cote standard si ca nu rezida in centimetri. Am aflat ca iubitul meu imi spune „pitico” cu dragalasenie si afectiune iar cand am recitit in Shakespeare despre „Minkin” (i.e. ceva mic si simpatic, in context despre spirite ale padurii si zane) am strigat „Bingo! Asta sunt eu!”

Natalia

Aveam 6 ani când am înţeles că voi fi mereu privită altfel decât ceilalţi. Eram la ora de sport şi ne jucam ceva ce presupunea să ne ţinem de mâini. Se făcuseră echipele şi tocmai formam lanţul uman, dar nimeni nu voia să mă prindă de mâna stângă. Toată lumea se repezea spre capătul celălalt. Am privit nedumerită spre învăţătoarea mea şi am surprins o privire ce mi-a ars retina mulţi ani, dar pe care nu am înţeles-o pe loc. Aşa că m-a întors spre vecina mea, Anca, încercând să găsesc o explicaţie în ochii ei, care nu mă minţiseră niciodată. Avea faţa întoarsă şi nu am obţinut nici de la ea nimic. Apoi am început jocul şi nu am mai avut timp să mă întreb sau să gândesc.

Odată terminată ora de sport, doamna Minodora m-a oprit în sala de sport. Stătea dreaptă, cu mâna aşezată pe umărul meu, iar ochii îi alunecau printre colegii mei ce se grăbeau să părăsească sala pentru încă o tură de alergare pe afară. Mă simţeam vinovată, deşi ştiam că n-am făcut nimic. Inima mi se făcuse un punctuleţ insesizabil ce se izbea derizoriu de coaste, când în partea din faţă, când în partea din spate. Când în sfârşit s-a făcut linişte şi am rămas numai noi două, doamna învăţătoare s-a aşezat pe bancă şi mi-a făcut semn să fac la fel. Apoi mi-a prins mâna stânga între palme şi mi-a plasat un sărut în centru, exact acolo unde aveam nodul cel mai mare de cicatrici.

– Să nu te iei niciodată după ei, mi-a spus. Să nu îi crezi şi să nu te schimbi.

Dintr-un punct amărât, inima îmi devenise brusc o masă amorfă ce creştea continuu, până când mi s-a oprit în gât. Deşi nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă, presimţeam că această doamnă atât de serioasă şi de ţeapănă de obicei, mi-a văzut până în cel mai interior colţişor şi că mă ştie. Dar mai ales, presimţeam că trebuie să o cred pe cuvânt.

Nu a durat mult până să înţeleg. Săptămâna următoare, tot la sport, am aflat de la un coleg ce nu cunoştea prea bine ocolişurile că nu vrea nimeni să mă ţină de mână “pentru că e urâtă”. Nu știam asta, nu-mi spusese nimeni până atunci, dar am înțeles că trebuie să încep s-o ascund.

*

Aveam 11 ani când am intrat ultima oară în spital. De data asta, am mers la Bucureşti, la spitalul de copii, unde lucra “cel mai bun chirurg plastic din România”, doctorul Enescu. Auziserăm despre el că făcuse minuni, iar în luna în care am fost internată am avut chiar şansa să asist la una dintre ele. Din păcate, nu a fost a mea. Deşi plecasem din spital cu palma aproape dreaptă, tendoanele contorsionate în 11 ani de existenţă s-au întors în poziţia pe care o ştiau mai bine, adunându-mi degetele într-un pumn. Doctorul Enescu nu avusese destulă răbdare să-i explice mamei că trebuie să exersez tendoanele şi muşchii, ca să le dau ocazia să reînveţe elasticitatea. Iar când am fost la control, nu a avut răbdare nici atât, când a văzut ghemul de degete pe care-l prezentam. Într-un acces de furie, a început să-i explice mamei ce-ar fi trebuit să facem, exemplificând pe degetele mele amorţite, făcându-mi pielea să plesnească la încheieturi, şi pe mine să mă chircesc de durere.

– Trebuie operată din nou acum! a exclamat el, ignorându-mi grimasele şi scâncetele.

Când am plecat din cabinet, am oprit-o pe mama pe hol, am răsucit-o spre mine, să mă vadă bine, şi i-am spus că nu mai vreau. Că mi-au ajuns 13 operaţii. Că aşa a fost să fie. Printre lacrimi, mama a fost de acord. Începând cu acea zi, nu a existat poză în care mâna stângă să nu-mi fie ascunsă fie de mânecă, fie după cineva.

*

Aveam 28 de ani când am înţeles că nu-i nimic în neregulă cu a fi altfel. Cochetam de câteva luni cu ideea de a merge la un chirurg plastic pentru a afla ce opţiuni am de a-mi repara epava stângă. Avertismentul unui prieten chirurg îmi stătea înfipt în creştet: “cu cât îmbătrâneşti, cu atât mai grea va fi recuperarea”. Mă simţeam ameninţată de pragul ce se apropia şi ştiam că dacă mă prinde 30-ul fără operaţie, rămân cu sentinţă pe viaţă. Trecusem de multă vreme de etapa în care oamenii fug de mâna mea, sau strâmbă din nas, dar parcă mă tenta ideea de a gusta un pic de normalitate. Până într-o zi când, fiind la masă cu o colegă, am întrebat-o direct dacă crede că ar trebui să mă operez.

– De ce, eşti bolnavă? a venit răspunsul îngrijorat.

Pe parcursul explicaţiei mele, o găseam din ce în ce mai mirată. Iar când am terminat, răspunsul ei a venit că o compresă cu apă rece peste o frunte febrilă.

– Sinceră să fiu, dacă nu-mi spuneai de treaba asta, nici n-aş fi ştiut că mâna ta e altfel.

*

Am 30 de ani şi mi-am asumat sentinţa pe viaţă.

PROMIT CA NU TE OPEREZ- Alexandra

“- Vai, cat de mult semeni cu tatal tau! Tu esti fata lu’ Florin, nu?Doamneee! Picatura esti!”- aceste cuvinte, poate intr-o ordine aletorie dar purtatoare ale aceluiasi mesaj mi-au tot fost repetate in copilarie si adolescenta de cunostintele comune- ale mele si ale tatalui meu.

Initial ma umpleau de mandrie si ma rusinau, mai apoi mi se pareau un fel de formule de adresare si in cele din urma ma trimiteau catre o evidenta silogistica: Eu seman cu tata.Tata are nasul mare. Eu am nasul mare sau o sa il cresc pana cand il voi face mare.

„Trebuia sa ii seman eu lui tata!”- imi spuneam mai ales in adolscenta, cand intelegeam ca persoana pe care o priveam in oglinda este baza solida a femeii ce aveam sa devin. Sufeream sa il vad cum se defineste, in lungime, si ma gandeam serios ca, atunci cand am sa fiu independenta si suficient de bogata, voi apela la rinoplastie.

Din fericire, anii ce s-au scurs si televizorul mi-au aratat ca se poate si mai rau. Mai mult, am invatat sa pun accent pe ceea ce imi place la chipul meu si sa imi concentrez frustrarile si complexele, atunci cand imi loveau increderea, pe corpul meu imperfect si ajustabil.

N-am putut evita niciodata evidenta marimii nasului si nu l-am putut umbri sau micsora cu machiaj. Nu m-am bucurat cand am descoperit ca il folosesc la ras si la vorbit, acordandu-i si mai multa importanta in ecuatia fetei mele dar m-am bucurat nespus cand l-am redescoperit, in urma cu cateva luni, intreg, lung si drept, intre cei doi ochi. La jumatea distantei dintre ei.

Teorie:

Se spune ca, deseori, corpul uman reactioneaza ciudat in situatii tensionate.

Se spune ca, uneori, oricat de obisnuit esti cu o idee sau o practica, poti gresi sau gafa.

Se mai spune ca dietele slabesc organismul, reducand-i din rezistenta.

Se spune si ca, pentru a functiona si a ne pastra functionali, creierul are nevoie de oxigen.

Practica:

Ei bine, da, ce se spune este adevarat dar devine urat spre amuzant daca teoriile acestea sunt luate impreuna si puse in contextul unui interviu de angajare pentru un post de reporter TV.

In cazul meu, exact dupa prima proba video de nici mai mult nici mai putin decat 40 de secunde, spusa dintr-o suflare, s-a intamplat sa ametesc foarte rau. Martorii mi-au spus ca m-am albit la fata dar ,ceea ce imi amintesc este tiuitul surd din urechi si fruntea coborand-mi peste ochi.

Apoi, mi-l amintesc pe regizorul de platou cerendu-mi sa stau linistita.”Ai lesinat si te-ai lovit putin.” Am dat sa ma ridic dar eram inca absenta si corpul nu voia sa se ridice chiar atunci. Am atins cu o mana suvoiul cald care imi strabatea nasul, indreptandu-se catre buze si am descoperit sange. Atunci am inteles ca informatia primita era incompleta: „Te-ai lovit putin la nas”.

M-am ridicat, sustinuta de cei pe care visam sa ii am drept colegi si nu stalpi de sprijin si am ajuns la baie. Acolo, mi-am infruntat privirea. Nu mi-a atras atentia paloarea chipului ci el, nasul tatalui meu. Era vinetiu si aproape dublu. Semana cu unul dintre acele trunchiuri de copac pe care le desenam stangaci in copilarie dar spre deosebire de ele, zvacnea zgomotos pe fata in prealabil machiata pentru live. Am aflat ulterior ca in drumul meu de la pozitia de drepti in fata camerei de filmat catre sol, nasul a intalnit in cale microfonul si nu s-a sfiit sa il confrunte. Si pentru ca intotdeauna trebuie sa existe un invins, piramida nazala a iesit fracturata din ciocnire. In doua-trei locuri.

De la aceasta constatare pana la spital s-au scurs 40 de minute de zambet fortat si tamponari periodice ale barnei ce inlocuise nasul subtire al tatalui meu. Nimeni nu era incantat sa ma vada inca in holul de asteptare al televiziunii dar salvarea intarzia. Stricasem machiajul si din ce intelegeam strivisem cu nasul una din putinele sanse care mi se prezentasera in acest domeniu, in ultimii doi ani. Nu mai conta de ce am disparut din cadru sau cat de bine ma descurcasem pana atunci. Eram doar o duduie, reporter wanna-be care astepta salvarea pentru nasul sau.

La al doilea apel si dupa alte 10 minute, aceasta a venit si ne-a transportat- il simteam atat de mare incat simteam ca mai car nasul unei persoane- la sectia de otorinolaringologie. Acolo am primit confirmarea fracturii iar povestea interviului soldat cu dublura de nas mi-a asigurat un medic specialist amuzat.

Vestile nu erau imbucuratoare dat fiind ca, pe de-o parte, singura intreventie existenta in situatia mea nu avea sa garanteze aceeasi forma si dispunere a nasului si, pe de alta parte, avea sa doara.

Si …redresarea a durut dar, dupa 3 zile de contentii interne si 5 zile cu masca de sustinere a noului-vechiului nas, am revazut in oglinda o forma inca umflata a unui element distinctiv, mostenire de familie. Pentru prima data m-am bucurat la vederea lui si l-am ferit cum am stiut mai bine, timp de o luna, de lovituri, stranuturi strasnice sau apasari in somn.

Acum este el, cel dinainte, usor deviat spre dreapta dar doar pentru cunoscatorii foarte atenti, alb, nu vanat si nu la fel de fel de subtire ca al lui tata dar inca din acelasi soi. Si drept. Si la fel de mare dar mult mai valoros. Il verific discret, cu degetele, de fiecare data cand ma inteapa, pentru a vedea daca este inca acolo, in aceeasi pozitie, sub aceeasi forma si i-am promis, la cateva ore dupa contactul cu microfonul ca nu il voi opera vreodata de bunavoie.

Si sunt un om de cuvant.

 

Zâmbete- Alice Teodorescu

”-Te-ai gândit vreodată să porți aparat?”

Să fie probabil al n-lea dentist care mă întreabă, zâmbind cu zâmbetul imaculat a la ”introduceți orice nume de pastă de dinți cu efecte miraculoase”, pe un ton un pic condescendent-voit-profesionist, de ce oare nu vreau să îmi îndrept viața. Nu e vreo rușine să porți aparat și sincer nici măcar nu e vorba despre asta. E o problemă principială.

Mi-am petrecut întreaga viață prin cabinete variate de dentiști. De la dinții de lapte buclucași și ”freza și moara” care îmi dădeau coșmaruri – încă îmi amintesc mirosurile pregnante de încins și antiseptic – la un abces spart pe viu, când eram mică, și până la măselele de minte care au dus la o intervenție chirurgicală, o inflamație ce mă făcea să arăt ca un pește-balon și o buză spartă din cauza căreia m-am hrănit numai cu lichide aproape o săptămână. Singurul moment plăcut în toată această istorie este amintirea primului dentist (cel puțin, e primul de care îmi amintesc cu claritate) care, pentru a mă încuraja să fiu fetiță cuminte și să rezist cu stoicism, îmi dădea un pătrat de ciocolată drept recompensă. Această recompensă ce îl făcea complice pe tănârul dentist mă făcea să mă simt mai bine – probabil că nevoia de a îndoi regulile din când în când era destul de limpede încă de pe atunci.

Așadar, atunci când venea vorba despre ”lopătarii”/”lopețile” mele, cum îi alinta tata râzând cu drag și poftă, deveneam mândră și protectoare, asemeni unei mame care crede că al ei copil e cel mai cel. Nu mă interesa că sunt înghesuiți și că ”nu am suficient loc în gura aia mică”, după cum s-a exprimat unul dintre amintiții dentiști când eram clasa a XII-a și măselele de minte începuseră să își facă de cap (am uitat să precizez că au început să crească toate patru deodată). Însă mândria mea era și mândria părinților mei care le răspundeau, calm și diplomatic, să lase copilul în pace, tuturor dentiștilor și altor prieteni de familie binevoitori.

Momentul de succes absolut? Nu mai țin minte ce clasă eram, dar știu că eram în liceu. Nu mai țin minte nici cum a apărut în discuție, dar țin minte foarte clar replica sinceră a doamnei diriginte referitoare la zâmbetul meu strâmb: ”Face parte din farmecul tău.” Dragi dentiști, ia auziți și luați aminte! Face parte din farmecul meu că am dinții ușor încălecați, îmbrățișați, neregulați sau cum mai doriți să le spuneți.

Au trecut 7 ani și ceva de când am terminat liceul și încă vreo 2 ani și ceva de când nu mai am măselele de minte. Între timp, zâmbetul meu s-a detensionat și îmbrățișarea dinților mei nu mai este atât de strânsă. Aproape că mă apucă nostalgia gândindu-mă la cum stăteau ei, dinții mei din față, unii peste alții. Dar nu e chiar atât de gravă situația, încă se mai strâng ușor, în amintirea vremurilor trecute.