Primul meu cozonac- Maria

La fiecare sărbătoare am avut unul din rolurile principale în activitatea de pregătire: mâna dreapt-a lu’ Mamaie. Pentru că bucătăria nu era vecină cu cămara, pe parcursul derulării operațiunilor, temporar, îndeplineam și sarcina de curier.

– Du-te-n cămară și-adu-mi ligheanul cel mare, copaia de lemn, oala cu unt topit.

Deși nu aveam nicio bucurie, executam ordinele ca un soldat disciplinat, cu gândul la producția de cozonac ce-avea să prindă viață, în direct, sub ochii mei.

Pentru că nu prea mai avea forță în brațe, de o vreme-ncoace, pe Mamaie o ajuta la frământat, Tanti Lenuța. Vecină cu noi, soția unui bărbat mai mult beat decât treaz, de care depinsese toată viața pentru că ea nu muncise, petrecea mare parte din timpul liber la Jana (deși o chema Eugenia, toată lumea îi spunea bunicii Jana).

– Ea are bunătățuri că-i aduc copiii de la București și are și televizor, eu n-am, că lu’ bărbatu-mi-o i-a plăcut să bea toată viața, nu l-a interesat casa, așa se explica ea în fața celor ce-o întrebau de ce merge atât de des la Tanti Jana.

Femeie bună, Tani Lenuța i-a sărit lu’ Mamaie în ajutor când a-nceput să se plângă c-o dor brațele prea rău și parcă nu mai are putere-n ele să frământe. De când mă știu, copaia de lemn se umplea vârf de cocă, câteodată chiar dădea pe-afară. Era cât burdihanul unei femei grăsane-grăsane; la noi nu se făceau doar 2-3 cozonaci, pentru câți patru membri ai familiei eram, se făceau și pentru Coana Lenuța “care ne-aduce cașcaval și trebuie să-i facem și ei măcar doi”, pentru Fifi “care are mâinile deformate de la reumatism de abia mănâncă, nici gând să frământe” și încă unul-doi că se mai găsea de-mpărțit cuiva. Așa că era material de lucru, nu glumă.

Când Tanti Lenuța bătea la ușă, mi se adunau emoțiile-n stomac: venea vremea. Formulele magice și exacte ordonate de Mamaie pe un ton ferm, dădeau adunarea la mirodenii, făină, zahăr, lapte, unt, în comunitatea din copaie: cea a viitorului cozonac. Mamaie le aducea la viață pe toate, dar după ce creștea maiaua, preda ștafeta printr-un ordin sec:

– Lenuțo, de-acuma poți să faci tu!

Dacă la inceputurile experienței mele cozonăcești, maiaua era tot o vecină ce trebuia să ne ajute (ce anume m-a făcut să fac asocierea asta, habar n-am nici azi), cu timpul am înțeles că era, de fapt, sămânța cozonacului.

Anul acela a fost special pentru mine: am fost implicată direct în producție, în aproape toate etapele.

– Uite, pune și tu sarea și zahărul: o linguriță de sare la un kilogram de făină și trei sute de grame de zahăr la un kilogram de făină. Zahărul l-am cântărit, e cel din ligheanul albastru; sarea e în dulap, a venit invitația lu’ Mamaie.

Am și văzut atunci, cu ochii minții, cum peste ani, când ajungeam vestită în cartier pentru cum găteam, amintindu-mi începuturile mele în ale gospodăriei, mă întorceam la momentul cozonacului. O luam pe urmele bunicii, care era gospodină și pricepută în toate cele.

Amestecul din copaie începea să prindă proporții și să salte, întâi ținându-se cu îndârjire de pereții de lemn, pentru ca în vreo cinșpe minute să fugă de pe ei, căutând libertatea. Când Tanti Lenuța își tot trecea mâna peste frunte, era semn că e aproape gata.

– Cozonacul e gata când pică apa din tavan. Așa zicea Mamaie că îi zicea mama ei, în tinerețe, când, în lipsa unei Tanti Lenuța, ea frământa la cozonaci. Ne povestea râzând cum, prima oară când a auzit s-a îngrozit, pentru că însemna că nu va termina niciodată de frământat. Cum să curgă apă din tavan???? Dar când sudoarea a-nceput să-i picure din frunte, mama i-a spus:

– Ești aproape gata, uite cum curge apa din tavan!

Așa a zis și Mamaie. Obosite, dar satisfăcute, am acoperit aluatul și i-am dat timp să crească. Abia așteptam să-mpung burdihanul cu arătătorul și-apoi să savurez coca ce-mi rămânea lipită. O mică fericire pe furatelea: mereu eram certată “că e prea grea și-o să mi se facă rău”.

De cum am băgat degetul în gură, am simțit gustul ciudat, atât de ciudat că până și colțurile gurii au reacționat promt, lăsându-se-n jos la maxim, limba mi-a ieșit din gură de-odată cu un “bleeeaaaaahhhh”. Mamaie, speriată, m-a întrebat ce s-a-ntâmplat:

– Este extrem de sărat!! Eeeextrem!!! Niciodată n-a fost așa!

Și-a luat și ea un deget de cocă. Reacția a fost identică.

– Mamă, tu ai pus invers decât ți-am spus eu: ai pus atâta sare cât zahăr ți-am zis că trebuie. Dar de ce crezi că ți-am zis că e cântărit zahărul? Și când ai avut timp să cântărești atâta sare, că doar am fost aici? Și ce-ai făcut cu zahărul ce ți-a rămas?

Poate că altcineva s-ar fi blocat în fața unor astfel de întrebări, eu însă nu. Aveam răspuns pentru fiecare.

– Păi doar am luat din zahăr, dar nu pe tot, că nu m-am gândit că l-ai cântărit pe tot pentru cozonac. Am zis că poate-l folosești și la alte prăjituri ….. sare am pus după ochi că și tu faci așa, am turnat din cutia de un kilogram, cam cât mi s-a părut mie pentru trei kilograme de făină, iar restul de zahăr ce-a mai rămas în lighean, l-am dus pe hol….

Maria – dezastrul gastonomic. Norocul meu că Mamaie a fost un om înțelept: nu m-a certat; probabil și-o fi asumat de la-nceput riscul de a-și face de lucru cu un copil de 13 ani. A aruncat totul și a doua zi am refăcut producția “Cozonacul”. Am fost retrogradată la funcția de curier. Toate personajele și-au dus sarcinile la bun sfârșit, conform indicațiilor rețetei. Un happy end fericit, cum spunea Tanti Lenuța când se terminau filmele, care-mi trezește zâmbete și după atâția ani. Chiar și când frământ și mă-ntreb obosită: când o-ncepe să curgă apă din tavan?

Advertisements

Bunica- Anca Alina

Din pacate nu am gasit loc de parcare chiar in fata portii cimitirului, dar aleg sa opresc in strada, pentru ca Mamaia sa poata cobori. Ofteaza. Masina mea e mai joasa, ceea ce face ca miscarile necesare coborarii sa-i provoace dureri cumplite la piciorul drept. Dar in atatia ani, si-a perfectionat tehnica: deschide portiera larg, isi ia cu ambele maini piciorul bolnav si, cu mici gemete, il trece peste pragul masinii, pe trotuar. De fiecare data imi spune acelasi lucru: “Nu mai pot, mamaie, cu piciorul asta boNLav.”. Bunica mea nu spune niciodata cuvantul corect, are propriul stil de pronuntie, inversand L cu N – BONLAV.

Bunicul- Andreea Balbarau

Usa scartaie incet. Bunicul iese din ultima odaie taraindu-si picioarele. In mana are o fotografie ingalbenita de vreme si cu un colt lipsa.

– Uite Andreea. Asta de aici din colt e mama mea. Singura mea amintire. Da, ea e mama mea.
– Da, o vad. O femeie uscativa care se pierdea intr-un grup mare de oameni. Astept cuminte sa-si termine gandurile, curioasa de deznodamant.

– Fa-mi si mie un tablou cu ea, dar sa fie mare. Am inteles ca te pricepi.

Bunicul- Gelu

Eram cel mai mic dintre verisorii aflati in curte. De obicei nu ma lasau sa ma joc cu ei dar de data asta puteam sa ma joc si eu de-a vati ascunselea cu ei si nici macar nu m-au obligat sa fiu primul care sta si numara. Fericit am analizat toata curtea si m-am ascuns in sandrama dupa abric. Nu stiu cat timp a trecut de cand eram acolo dar cu fiecare minut in care nu ma descoperea nimeni ma simteam din ce in ce mai mare, eram gata sa ma joc cu verisorii mai mari si sa fiu ultimul gasit. Intr-un final am auzit zgomot de pasi si motorul monstrului a inceput sa se roteasca. Am crezut ca m-au gasit intr-un final asa ca mi-am ascuns capul si mai adanc in coltul intunecat. Nu ma miscam. Am auzit zgomotul facut de o scandura taiata pe abric si vocea lipsita de inflexiune a bunicului: “Hai, fugi de aici ca am treaba!”. “Am ridicat ochii si era mosu care lucra la abric. “Mai stau, ca inca nu m-au gasit”. Raspunsul lui a venit sec: “Ei sunt plecati de mult pe imas. Nu vroiau sa te ia cu tine”. M-am ridicat, am inceput sa plang si am iesit din sandrama.  In urma mea a strigat: “De ce plangi? Uiti pana te insori”.

Tataie- Georgiana Ene

Azi te dau in leagane toate ziua imi spunea tataie in fiecare dimineata in care ramanea la noi acasa. Cand ne petreceam verile la tara, de fiecare data cand lua pensia stateam toata ziua la birtul lui Nea Vasile. De jumatate din bani imi cumpara caramele si ciocolate, iar de cealalta isi cumpara tuica. Seara ne gasea pe amandoi printr-un sant: el dormea, eu il pazeam.

Era o dimineata cu mult soare si, ca niciodata, parcul era aproape gol. M-a luat in brate, m-a urcat in leagan, iar el s-a asezat pe masa rece de fier pe care baietii jucau ping pong. Ma privea cat de sus pot sa urc si imi facea cu mana, apoi mana lui s-a asezat pe piept si s-a intins pe masa. Ma gandeam ca poate e obosit sau suparat ca mama l-a prins iar ca fumeaza. Eu nu il spuneam, ca imi lua multe caramele maronii.

Vroiam sa se ridice, dar el nu se misca; tipam la el asa cum poate sa tipe un copil de 5 ani si nu raspundea. Pe buzele lui aparuse o spuma fina de parca ar fi inghitit sapun.

Peste ani am aflat ca facuse infarct si ca tipetele mele i-au prelungit viata cu 5 luni. Trecatorii s-au alertat si au chemat ambulanta. Cand tataie s-a trezit si am fost dusi acasa de oamenii in alb, mi-a spus ca el a dormit. Asa dorm oamenii care fumeaza.

Bunicul- Sorina Cartianu

Lemnele trosneau în șemineu. Ultimii clienți plecaseră, ca și barmanul de altfel. Sticla cu vin întârzie doar un final așteptat. Povestim tatonându-ne cu priviri furișate. Urcăm împreună sau fiecare va merge și în seara asta în camera lui? Nehotărâtă, scanez decorul: în lumina difuză zăresc un punct gri mișcător. Un șoricel traversează agale încăperea. Mă descoperă și se oprește nehotărât. Săru-mâna, Tataie! Dar de ce n-ar fi tata? Fiindcă, unu: are mustăți sure și doi: în brațele lui mă adăposteam speriată de familia Chițchiron-vizitatorii nocturni din casa bunicilor. ,,Uite-l pe tataie”- zic abia șoptit. ,,Unde poate fi”? ,,Acolo”, îi arăt spre fluturele rătăcit pe lampă, ridicându-mi cu greu privirea .

Despre bunici si mainile reci- Valentina Volcinschi

Pe drumul de la grădăniţă spre casă, bunicul mă ţine de mână în felul său grijuliu: ferm, dar totuşi molatec, cât să nu mă strângă prea tare.

Afară e frig, bunicul e îmbrăcat cu trenciul lui vechi şi gri, care parcă îl face una cu pământul. Mâna lui e rece ca gheaţa.

–       Bunicu`, ai mâna aşa de rece!, îi spun eu, încercând să îmi trag degetele dintr-ale sale şi să-mi strecor mâna în buzunar.

–       Draga mea, aşa să ţii tu minte: cine are mâinile reci are sufletul cald.

L-am văzut zâmbind ştrengăreşte pe sub mustaţa albă şi am zâmbit şi eu. L-am apucat din nou de degetele lui reci ca gheaţa. Dacă tot e să mă ţină cineva de mână, măcar să fie cel mai cald suflet din lume.

Vara la tara- Geanina Rindasu

Stăteam pe prispă încălzindu-mă la soare – eram deja de o săptămână la țară.

Bunicu’ umbla agale dintr-o parte în alta ținând bucata de salam și tăia, din când în când, câte o felie subțire pe care o mânca:

–          S-a învechit, nu e bine să îl mai mănânci, că iar faci urticarie.

Și își începea iarăși plimbarea cu pași mari.

Alexandra Stoica- Amintirea bunicului

Intru în curte. Din faţa porţii o auzisem pe Ledi cum latră şi ştiam că m-a dat de gol: bunicii au aflat că am ajuns. Aşa cum mă aşteptam, bunica era deja în curte – se îndrepta spre poartă să mă întâmpine. Am pupat-o şi am strâns-o în braţe, grăbită să ajung în casă, unde bunicul mă aştepta în spatele pragului, cu mâinile pe roţile scaunului care în ultimii 3 ani îl opriseră să mă aştepte în curte.