Omul cu porumbei- Tea

În 20 de minute de interviu spontan în parcul din apropierea străzii Popa Soare, Tea l-a descoperit pe domnul Ion Paul și s-a umplut și de sfaturi.

M-am apropiat de Paul pentru că mi-a plăcut combinația de pantaloni scurți, bej, cămașă roz , șapcă albă, curată, tăiată de-o bandă albastră și porumbei. L-am întrebat dacă i-ar plăcea să vorbească vreo 5-10 minute cu mine, pentru că adun povești și mi se pare că el ar avea sau ar fi o poveste. A dat încet din cap, s-a scuturat de firmituri, și-a șters mâinile de pantaloni și a gesticulat către banca îndoită de felia aceea groasă de carton. Am zâmbit zimțat înapoi și m-am așezat.

”Păi? Hai, întreabă!”

Continuarea pe blogul ei

Advertisements

Observatie- Raluca Vasile

Pasii ma poarta pe strada Popa Soare, dar eu nu sunt acolo. Sunt in povestea care se scrie, ochii tot cauta un detaliu despre care mainile sa astearna pe hartie. De unde vine inspiratia? Unde sa o caut? Sunt atatea in jurul meu despre care as scrie si totusi nimic indeajuns de provocator.
O vad pe Patricia, colega de la atelierul de scriitura personala, cea care mi-a atras atentia prin faptul ca scrie ce simte. Sta asezata pe bordura unui gard si noteaza intr-un caiet asezat pe genunchi. Ochii ii penduleaza intre cer si foaia de hartie. In jurul ei e multa liniste asa ca raman unde sunt, sa n-o deranjez. Se ridica, ma vede si vine inspre mine, zambind. Imi spune ca inspiratia povestii ei i-a fost data de un domn care trecea pe acolo, dar mai multe detalii nu aflu. E de ajuns sa realizez ca acum ea este la randu-i inspiratia mea.
Miros de mana Maicii Domnului ma scoate din poveste si ma aduce inapoi, aici pe Popa Soare.

Familia din Popa Soare- Oana

Mai am 20 de minute. 20 de minute și nu știu încotro. Mă îndrept spre bătrâna uscățivă cu mâna în ghips și sacoșă de rafie.
– Strada Popa Soare nr 40?
– Traversăm, îmi spune dunga fină a buzelor rujate. Sec, o simplă instrucțiune în trafic
Mulțumesc și schițez un zâmbet. Mă conduce până la ghereta albăstruie a paznicilor.
– Dada, pe aici e, stă fi-mea pe strada aia și se vede în sfârșit un zâmbet. Dar nu mă duc la ea, mormâie. Pare singură așa, cu sacoșa de rafie goală.
E 7 fără 10. Gata, am ajuns la numărul 40. Începe cursul.
La 8:15 sunt din nou în strada Popa Soare, să văd ce-mi spune strada. Un tip în tricou roșu și espadrile bleumarin se uită la noi, fetele astea multe care notează crâmpeie de stradă pe câte-o foaie de agendă. În colțul străzii o tânără mamă îmi aruncă o privire peste un umăr. E în plimbarea de seară, cu căruciorul și bebe la purtător.
“O fi fata bătrânei?” îmi trece prin gând. De ce nu a chemat-o și pe buni? Și, pentru o secundă, m-aș fi dus să aflu răspunsul.

Observatie- Patricia

E liniște. Soarele aproape a apus. Mă plimb și trec prin fața unei case impunătoare, frumoase. Mă așez pe bordura îngustă și încep să scriu.
– Ce faceți acolo, domnișoară? mă întreabă pe un ton oarecum relaxat un domn trecut de 50 de ani, îmbrăcat de casă, cu sprâncene stufoase și ochi albaștri pătrunzători.
– Vă deranjează?
– Nu, doar am întrebat.
– Scriu câteva idei…
– Scrieți dacă începe războiul ăla? mă întreabă pe un ton zeflemitor.
– Depinde care, îi răspund.
– Serios acum, despre ce scrieți?
Îi explic domnului despre exercițiu.
– Mhm. Și o să scrieți și despre mine, nu?
– Acum da. Zâmbesc.
– Să scrieți de bine. Da” chiar, ce o să scrieți?
Ca să evit extinderea discuției, îi spun că voi scrie „de bine”.
– O să scriu că ați fost spontan.
– Nu, original!
– Original sper să fie felul în care o sa așez eu cuvintele în pagină.
Ridică din sprâncene și zâmbește.
– Mult succes!
– La fel!

Observatie- Claudia

Privirea semi-confuza a unui bebelus ma pandea de la geamurile fumurii ale masinii stationate in fata portocaliului numar 46. De fapt, nu cred ca eu eram obiectul atentiei sale, ci mai curand cele 2 domnisoare ce se invarteau de zor in jurul autoturismului.
Miscandu-si bratele subtiri, vorbind repede intr-o voce pitigaiata, aruncand ocheade suspicioase in jur, acestea te lasau cu impresia faptului ca ratezi un mare secret, stiut doar de ale lor buze.

Observatie- Mihaela

Case vechi cu o arhitectură ce te trimite departe. Privești în sus, vezi o linie la care constructorul sigur a lucrat mult acum poate… sute de ani.
Latră un câine. Îmi cobor privirea și văd și pe o parte, și pe cealaltă a străzii, câte o linie de mașini: VW, Opel, Duster, Skoda, Subaru, Hyundai, iar puțin mai în față, pe dreapta, o Dacie veche, care mă duce iar cu gândul la lumea de atunci.
Scaunele n-au tetiere, volanul negru e subțire ca un covrig mai mare, bordul e plin de praf, iar bara e ruginită. Parcă și peste roșul ăsta parcă a trecut timpul. Oare de când nu a mai fost mișcată?

Strada cu doua lumi- Cristina (18 ani)

Croncănitul unei ciori îmi astupă urechile imediat ce ies din clădire. Pășind ferm, cu agenda încă neexploatată în mână, mi-am dat seama că înserarea mărginise soarele la o dungă purpurie și dezolantă.
Strada Popa Soare se transformă încet, dar sigur, în obiect de studiu pentru optsprezece oameni curioși și entuziaști, care voiau să surprindă esența peisajului. Era un exercițiu. Un exercițiu care te obliga să îți așezi lupa la ochiul sufletului, și să fii conștient de tot ceea ce te înconjoară. Într-adevăr, ar fi fost dificil pentru trecătorii care, agasați și prinși în pânzele voluminoase ale cotidianului, ridicau suspicioși din sprâncene la vederea grupului calculat, ba chiar puteam citi un „Ce se întâmplă acolo?” în spatele încruntărilor constante.
Deși zgomotul mașinilor persista, iar trilul păsărilor parcă ne apostrofa tăcerea, am reușit să ne detașăm. Fiecare persoana cu colțișorul ei de stradă, îmbrăcam pe rând costumul inspirației. Descrierea tencuielii erodate a caselor se zugrăvea în filele unui carnet modern al unei domnișoare ce găsea trecerea timpului o chestiune demnă de amintit. O doamnă avea să se rezume la o discuție cu un bărbat insistent, notând frenetic orice detaliu care i-ar fi îmbogățit textul. Numai eu treceam haotic prin note de viață, căutând ceva cu care să rezonez, ceva care să rămână întipărit pe vârful pixului.
“Parfum de lămâiță. De unde o veni?” îmi atrage atenția domnișoara blondă cu ochii albaștri, ce ne introdusese în tainele experimentului.
Reveria plantei m-a condus la capătul străzii. Acolo am descoperit-o, cu petalele albe ca spuma laptelui, cu nucleul gălbui ca mierea. Se aplecase nostalgică, reflectând asupra uliței care căpătase, odată cu venirea colectivului boem, bucata de trecut de care fusese jefuită. Trăsurile cu cai furnicau valea pietruită, domnii își înclinau pălăriile în semn de respect, iar domnițele își fluturau dantela impregnată în corola florii.
Mă întrebam…oare câți scriitori și-au picurat cerneala în omagii pentru această madonă înmiresmată și pitorească a naturii? Trebuie să fi fost idolatrizată!
Totuși…numai ea știe câte emoții a stârnit, câte mâini zbârcite a vindecat, câți obraji palizi a înflorit, și, poate de aceea, tânjește după vremurile în care era adorată.
Aveam senzația că ea mă examinează, nu invers. Probabil voia să mă roage să scriu despre frumusețea pe care o păstrează cu sfințenie. Sau despre faptul că astăzi începe o nouă viață, însuflețită de emoțiile covârșitoare ale grupului visător.
Ceasul ticăia a despărțire. Înainte de-a pleca, am pus pixul de-a dreapta lămâiței, pentru a extrage seva brută a sentimentelor pe care mi le-a trezit, și am lăsat pe frunze cununi de dezmierdări ale degetelor.
M-am alăturat colegilor nerăbdători să își deschidă sufletele în fața carnetelor ce aveau să agațe pe rândurile lor povești dintr-o bucată, și i-am permis lunii să înfășoare cu lumina ei strada cu două lumi. Trecut și prezent. Ieri și astăzi.

Drumul de pe (Popa) Soare- Cristi I.

Popa Soare este o stradă tipică pentru zona situată între Piața Unirii și Hala Traian, cunoscută și sub numele de Mântuleasa. O stradă cu sens dublu, mărginită de trotuare pe care, evident, sunt parcate mașini. Majoritatea îndreptate către str. Dr. Burghelea, care duce spre fosta Hală. Asta îmi spune că mulți dintre cei care locuiesc pe Popa Soare vin dinspre Unirii sau zona centrală, unde probabil că lucrează.

În capătul care duce spre Hala Traian se găsește un hotel cochet denumit „Zava”, a cărui fațadă creează o discrepanță majoră între el și restul clădirilor vechi de peste 70 de ani

Strada Popa Soare- Roxana

53, 51… încă puţin. Pe strada flancată de maşini nu se aud decât paşii mei. Hârş, hârş, hârş! Tencuiala scorojită a clădirilor strică puţin din aerul boem al străzii Popa Soare.

Închid ochii. Din spate, nişte roţi zgârie asfaltul. Mirosul de iasomie şi de frunze mă loveşte în valuri. Coada îmi mângâie ceafa la fiecare adiere a vântului. „Baaaaa!”, mă trezeşte din reverie vocea stridentă a unui bebeluş. Deschid ochii şi îl văd trăgând de mânerul căruţului albastru.

42, 40… Mă opresc în faţa clădirii cu tencuiala de un alb murdărit de vreme şi mă marchează discrepanţa dintre storurile vechi şi termopanele de la etaj. În zare, rândunelele ţipă libertate. Întotdeauna mi s-a părut că strigă „Free!”.

Intru.