Pasiuni la 14 ani. Q&A cu Maria Silvania

 

Când o privești pe Maria Silvania, rămâi ancorat în ochii ei mari și rotunzi, înconjurați de gene lungi, care strălucesc permanent de încântare, reflectând un zâmbet ștrengăresc. Când vorbește, Maria gesticulează repede cu mâinile, ca și cum, ca să nu piardă timp, ți-ar vorbi totodată și în limbajul semnelor. Palma stângă îi e adesea pictată cu modele misterioase și întortocheate în pix, altele în fiecare zi. Vorbește mult și cu pasiune despre lucrurile care o interesează. Nu e de mirare că la 14 ani se exprimă deja printr-o sumedenie de canale:teatru, scris și pictură.

Cum îți petreci timpul liber?

De obicei citesc sau ies afară, dar mai mult citesc pentru că îmi place foarte mult acțiunea. Când citesc simt că mă pun în locul personajului și trăiesc împreună cu el aventurile prin care trece.

Cum ai ajuns să-ți placă să citești?

La început nu-mi plăcea deloc. Eram obligată de părinți. Dup-aia am observat că îmi place să văd cum scriu alți oameni, cum fac ei acțiunile.

Când îți alegi ce citești (în afară de școală), cum îți alegi?

Nu citesc ce-mi dau părinții sau profesorii. Aflu despre cărți de la prieteni, mă uit pe net.

Ce stil preferi și de ce?

SF.

Îmi poți recomanda o carte?

„Exorcistul”, nu știu cine a scris-o dar a fost mișto. Mi-a plăcut și „Ghidul autostopistului galactic”. Iar ca serie, cred că rămân la Harry Potter.

Ce cărți ai detestat?

„Baltagul”. Mi se pare foarte plictisitor.De doi ani mă obligă părinţii să o citesc. Am citit-o până la urmă pentru examen. Ideea e interesantă, dar nu puteam să trec de primele pagini.

Dacă ai vrea să intervievezi un scriitor, pe cine ai alege?

Lucian Blaga. Îmi place filosofia lui. Îmi place cum gândește. I-am citit autobiografia. Și poezia.

Ce calități te atrag la personajele din cărți?

Curajul, capacitatea de a se mula pe diferite situații.

Ai găsit în ele vreun model?

Maximum Ride, un copil creat într-un laborator. Era foarte puternică fata aceea. Emoțional vorbind. A trecut printr-o grămadă de chestii, nu-și cunoștea părinții.

Carte sau film? De ce?

Carte. Sunt descrise mult mai bine sentimentele personajului. În carte știi mai bine ce s-a întâmplat, se explică mai bine.

Te-ai gândit să-ți folosești pasiunea pentru citit în viitor?

Îmi place să iau din fiecare carte descrieri, caracterizări, modele de expunere. Le țin minte. Și exersez să scriu ca modelul acela.

Când scrii și despre ce anume?

Ori când sunt foarte supărată, ori când sunt foarte fericită, atunci simt că pot, îmi vine ritmul. Îmi place să mă prefac că sunt cineva, să mă pun în diferite situații și să văd cum gândește. Scriu cu sentimentul pe care îl am, gândindu-mă la o situație inventată de mine… e mai complicat să explic.

Am scris, de exemplu, despre un personaj care a făcut o călătorie spre centrul pământului, și-a construit o chestie care sapă și apoi și-a dat seama că o să se topească la un moment dat. Și a renunțat și a găsit un portal spre o altă dimensiune. Și și-a spus, „de ce să nu mă duc spre centrul altei dimensiuni?”

Când scriu la supărare, scriu descrieri despre ploaie și personaje mohorâte, oameni care sunt triști și care abia așteaptă să scape de viață. Sunt foarte sumbră. Când desenez, folosesc negru sau tonuri de gri.

Ai scris vreodată despre sentimentele tale?

Nu. Am transpus în personaje, dar nu strict despre ceea ce simt eu. Nu că sunt supărată că mi-a murit pisica sau așa ceva. Niciodată.

Despre ce ai scris ultima oară?

Am scris despre o fată care voia să dețină universul, dar s-a dovedit că era parte dintr-un experiment pe care îl făcea fratele ei.

Ai un loc preferat unde scrii?

Nu. De obicei acasă. La o masă sau în pat. În cameră am trei biblioteci pline, un birou, un pat și atât.

Unde te uiți când îți cauți idei?

În foaie. Am un dosar în care-mi pun toate astea. Și în caiete.

Revezi ce scrii?

Mă uit după greșeli, dacă sună bine, dacă aș mai putea adăuga ceva.

Cum faci legătura între pictură și lectură?

Când citeam Eminescu, m-am gândit să fac câte un tablou după fiecare poezie. Am făcut deocamdată doar una – după „Stelele în cer”. Nu am explicat metaforele, m-am luat după ce se observa la prima vedere. Am făcut o lucrare pe pânză, cu vopsea acrilică.

Ce faci cu scrierile, cu picturile tale?

Picturile le dau persoanelor dragi – profesori, prieteni care pleacă în afară, familiei. Niciodată nu am păstrat picturile cele mai bune. Le-am dat altora.

Pentru o profesoară de română care mi-a fost foarte apropiată, am luat două pânze care ar forma un tablou şi am desenat un copac, o jumătate noaptea și o jumătate ziua. Voiam să simbolizeze ceva, fiindcă ea este o persoană foarte duală, are păreri foarte diverse. Bine și rău, întuneric și lumină.

Celei mai bune prietene care o să plece în Iran i-am desenat povești. Mica Sirenă, Hansel și Gretel, Crăiasa Zăpezii. Pentru că e deschisă şi copilăroasă.

Iar scrierile, le păstrez pentru un proiect mai amplu. O combinație între SF și situații foarte reale.

Ce stil de teatru îți place și de ce?

Îmi place să joc pe scenă. Orice. Chestia asta m-a fascinat de când eram mică. A fost un fel de obsesie. Am jucat în câteva piese făcute de trupa de teatru de la Buftea (trupa orașului), am câștigat și niște premii. A fost frumos. Mă gândesc să fac o carieră din teatru. Dar vreau să învăț și matematică și fizică.

Ce personaj ai vrea să joci?

Am făcut „O scrisoare pierdută” la școală, voiam să fiu personajul feminin, am uitat cum o cheamă. Mi se pare un personaj complex.

Ce te-a dus spre această zonă cultural-artistică?

Pictez de la 3 ani, teatru fac dintotdeauna și citesc ca să mă relaxez. Așa sunt eu.

Afară ce faci?

Îmi place la munte, dar nu-mi place să alerg. Să mă urc pe munți, nu să escaladez, doar așa, pe cărări. Pentru că e aer curat și mă simt bine. Am fost și cu cortul, am stat o zi și o noapte.

Ai un loc în care să-ți dorești să ajungi?

Mă simt bine oriunde. Așa sunt eu.

Îți iei cu tine pasiunile când pleci undeva?

Și acum am o carte la mine („Simbolul pierdut” de Dan Brown). Întotdeauna îmi iau o carte și un creion și niște foi.

Părinții tăi ce spun despre pasiunile tale?

Tata spune că citesc prostii, dar e de acord cu teatrul și pictura. Mama e de acord cu toate. El ar prefera să citesc literatură română, exact ce nu-mi place. Sau istorie și mie nu-mi place istoria.

Ai vreo curiozitate nouă?

A început să-mi placă știința. Mă fascinează elementele de fizică nucleară și elementele de cuantică. Explică părțile alea mici din materie, atomii și particulele mai mici.

Împărtășești pasiunile astea cu un grup de prieteni?

La fizică am copii de la Măgurele cu care îmi place să vorbesc. La teatru am copii din Buftea și Timișoara (am fost acolo la un festival de teatru), cititul cu mama, pictura cu nimeni.

Alege un simbol cu care te-ai identifica.

Sunt foarte schimbătoare. Vântul?

Vrei să schimbi ceva în viața cititorilor?

Orice facem cred că-i ajută pe ceilalți și pe noi înșine. Dacă fac o piesă de teatru despre o furnică, ideea aia genială poate ajunge la mai mulți oameni, se schimbă mentalități, se poate schimba lumea. Dacă poate o furnică, aș putea și eu.

 

Profesorul de geografie al Ioanei- de Mihaela Sacuiu

Înalt și pășind drept și mândru ca un fotomodel pe podium, deși a depășit de mai bine de 40 de ani vârsta de modeling, intră în clasa în care se face liniște aproape imediat. Poarta o cămașă uni verde pastel și un sacou deschis la culoare.
Cuprinde fără grabă cu privirea pe puștii de clasa a V-a și apoi cu un zâmbet blajin se apropie de tabla și scrie “Ar fi regretabil”.
– Ar fi regretabil, spune. Și încercuiește “ar fi re”. Arfire este numele meu și împreună o să învățăm geografie.

Domnul Ionita, profesorul de fizica al Mihaelei- de Ioana Minikin

.“Scoateți o foaie de hârtie!”, spunea grav domnul Ioniță, avid să vadă cum crește nivelul de adrenalină al liceenilor cu fețe livide. Deja își imaginau de la ce olimpiadă națională de fizică mai urmează să primească subiectele de extemporal sau ce probleme nerezolvabile mai născocește mintea întortocheată a domnului grizonat, cu alură atletică și privire rece verde-albăstruie.
În decurs de câteva secunde febrile, victimele se rugau să fie ce-o fi, numai să nu se lase cu corijență.
După foșnetul foilor de hârtie smulse cu resemnare din cotorul caietelor, domnul Ioniță avea să rostească relaxat:
…”Și faceți câte o bărcuță”…

Când Sinterklaas vine înainte de Crăciun- Mihaela Săcuiu

Mihaela a primit micii saboţi de ceramică de la prietena ei, Irina. Nu mai mari decât două degetare, sunt albi şi au un model pictat în albastru. Pe Irina a cunoscut-o la un master în comunicare la SNSPA, între ele două stabilindu-se imediat o legătură de prietenie, acea apropiere inexplicabilă pe care o simţi, dacă eşti suficient de norocos, faţă de o anumită persoană necunoscută.
În toamna anului 2012, Irina a plecat în Olanda pentru un semestru la un master în antreprenoriat, intenţionând să-şi îngheţe masterul în comunicare din România. Primele 3 luni, până la Sărbătorile de Crăciun, le-a petrecut singură, iar după Anul Nou a plecat împreună cu prietenul ei şi au rămas până în aprilie 2013.
Să pleci într-o ţară străină, mai ales în una cu o viziune atât de tolerantă, poate fi o experienţă nu întru totul plăcută. Mihaela s-a temut că prietena ei, fire sensibilă, nu se va descurca. Mai ales că ea trecuse deja prin experienţa unui master în străinătate, când la 23 de ani a făcut un semestru la Paris. Spre deosebire de Irina, Mihaela a plecat împreună cu o colegă şi chiar dacă nu era în relaţii de prietenie, măcar nu era singură. Cu atât mai mult cu cât a trebuit să înveţe să se descurce singură, cu căminul, mijloacele de transport în comun, cumpărături, spălat, curat şi peste toate, învăţat.
Irina s-a simţit de la bun început singură: singură plecase, singură era acolo. Întrucât încercările ei de apropiere faţă de colegi s-au soldat cu un eşec, starea de singurătate i s-a intensificat. Colegii ei profitau din plin de timpul petrecut acolo ca să se distreze şi să cutreiere barurile, cluburile şi petrecerile, în timp ce ea îşi dorea opusul: să înveţe cât se poate de mult. Încet-încet, starea de singurătate s-a adâncit şi au apărut pe rând insomniile, atacurile de panică şi apoi depresia. Irina simţea tot mai puternic că ceea ce i se întâmplă îi face rău şi mai mult, că îşi poate face rău singură. Începuse să-i fie frică de cuţitele din bucătărie, de parcă nu mai era stăpână pe ea…
Într-o seară a sunat-o pe Mihaela. A întrebat-o dacă poate să vorbească puţin pentru că nu se simte prea bine. Şi a început să-i povestească ce i se întâmplă. Au petrecut multe ore pe Skype, Mihaela încercând să o ajute şi să o ridice la suprafaţă, iar Irina având încredere în Mihaela şi încercând să stea cu capul deasupra apei. Întocmai ca atunci când salvezi un om de la înec: îl iei din spate, îţi petreci o mână peste pieptul şi pe sub subţiorii lui şi în timp ce el trebuie doar să stea cu capul la suprafaţă, îl tragi încet spre mal.
Treptat, Irina şi-a revenit şi a încheiat cu bine semestrul în Olanda. S-a întors în România şi în vara anului 2013 a absolvit şi masterul de comunicare de la SNSPA. Atacurile de panică şi insomniile însă au continuat un timp şi după întoarcerea ei în ţară.
Irina i-a adus în dar Mihaelei din Olanda micuţa pereche de saboţi de ceramică. În secolul XVIII, copiii din Olanda îşi lăsau saboţii de lemn în faţa vetrei, cu speranţa că Sinterklaas le va aduce dulciuri; mai târziu saboţii au fost înlocuiţi de ciorăpei, iar Sinterklaas a devenit pentru englezi Santa Claus. Când Irina a pus cuminte saboţii în faţa Mihaelei, ea îşi primise deja darul… Pentru că fiecare dintre noi suntem la un moment dat Sinterklaas. Şi nu neapărat de Crăciun.

7 papusi-Marta

Pe birou se odineste o pana alba, mai alba ca zapada de octombrie, parca luminand alaturi de lampa langa care sta. Ma gandesc ca ar putea fi obiectul meu, ii pot gasi atatea semnificatii. Dar apoi privirea imi cade pe paginile intinse in fata mea si imi aduc aminte de Ioana si de a ei matrioska. Imi apare in fata ochilor verdele mai viu ca o padure al papusii, impodobita cu motive florale si puncte aurii care ii confera un aer distins. Cumva se aseamana cu cea careia ii apartine.

Ioana a crescut in aceeasi curte cu o familie de basarabeni vorbitori de rusa, refugiati dupa Al Doilea Razboi Mondial. Atunci s-a produs scanteia care i-a aprins pasiunea pentu cultura si civilizatia rusa, pasiune care a tot crescut in ea de-a lungul anilor, ajungand o adevarata iubire.

Vara anului 1988. Un an inainte de caderea regimului comunist. Ioana reuseste in sfarsit sa ajunga in Rusia in cadrul unei excursii organizate. Experienta a fost uimitoare: era o cu totul alta lume, deschiderea catre Occident isi facea simtita prezenta peste tot unde isi intorcea privirea mirata, curioasa, fascinata. Spre exemplu, oamenii se adunau in piete pentru a-si exprima liber nemultumirea fata de guvernul din acea vreme, lucru despre care la noi in tara nici nu putea fi vorba.

A plecat cu bani la ea, dar degeaba. Leii nu puteau fi schimbati, asa ca pe tot parcursul calatoriei a avut doar cateva ruble. In rest, s-a descurcat cum a putut, dupa metoda practicata si de ceilalti turisti: schimbul. Dadeau ceva pentru a primi altceva. Dar Ioana mi-a marturisit ca nu s-a simtit in largul ei facand asta si asa a ajuns sa se intoarca acasa cu 20 de CD-uri de-ale Beatles-ilor si ale lui Vladimir Vysotsky (care erau foarte ieftine), dar nicio matrioska.

Papusa uimitor de frumoasa pe care o tinea in mana cand imi vorbea despre aceste lucruri fusese cumparata alaturi de multe altele in cea de-a doua calatorie a Ioanei in Rusia, cea din 2009. De aceasta data s-a dus singura si calatoria a fost una a redescoperiririi de sine, a adolescentei indragostite de acea lume, de acea cultura si de a restabili legatura cu copilaria de care se simte atat de legata. Calatoria a fost ca o incoronare a pasiunii ei, nimic nou nu mai era de descoperit, ci doar lucrurile iubite de admirat si mai mult. De aceasta data, calatoria a fost transformata intr-o experienta cu adevarat imposibil de uitat, printre altele si  datorita faptului ca a reusit sa traiasca noptile albe: pana la 3 dimineata, soarele stralucea pe cer, dupa care orizontul ramanea luminat in continuare, ca la un asfintit.

Cand am intrebat-o pe Ioana ce simte fata de trecutul Rusiei, mi-a spus ca nu se raporteaza la lucruri perisabile, pentru ea, Rusia inseamna lucrurile care raman: Tchaikovsky, Dostoievski, Vysotsky si altii care au depasit orice granita spatiala sau temporala.

Matrioska pe care a adus-o este rasfatata colectiei, reprezentanta tuturor celor care stau pe raft si asteapta zi de zi ca Ioanei sa i se faca dor de ele si sa le traga mai aproape de ea. Face asta destul de des. Mi-a spus ca cea verde are 7 papusi inauntrul ei si ca intr-un fel, se identifica cu ea. Mereu mai exista ceva de descoperit acolo, chiar si dupa ce crezi ca nu mai e nimic de aflat. E interesant faptul ca o papusa nu este goala, ci contine ceva. Asta face din matrioska o papusa cu adevarat speciala. La fel este si Rusia, mereu ceva ramane in umbra, un mister asteapta sa fie descoperit, o minune asteapta sa fie scoasa la suprafata pentru a fi admirata. O matrioska este pe cat de mica, pe atat de mare si de unica in lume ca si Rusia, la fel de mare ca pasiunea Ioanei pentru tara asta, la fel de frumoasa ca Ioana insasi.

Garfield-Sorina

Ioana avea nevoie de o cană. La noul loc de muncă nu aveau decât pahare de plastic, triste, ineficiente şi impersonale. Nu poţi să-ţi petreci zilele în compania unui pahar de plastic. Aşa că s-a dus la Mega Image la Unirea şi a ales cea mai veselă şi colorată cană pe care a găsit-o. Rezona mult mai bine cu felul ei de-a fi. N-a stat mult pe gânduri şi a luat o  cană cu Garfield în vreo trei ipostaze, aşa cam ca zilele de birou: una mai veselă, alta mai nesuferită… Nu cunoştea prea bine acest personaj de desene animate şi cu ce se ocupă dar îi plăceau mult pisicile. Aşa a ajuns Garfield primul ei prieten la birou. Şi primul confident. El a fost primul martor al relaţiei lor. Doar el ştia să închidă ochii cu discreţie la flirtul lor nevinovat şi doar în el puteau avea încredere să-şi transmită unul altuia bileţelele secrete. Apoi Ioana şi-a văzut de viaţa ei. A plecat spre un alt loc de muncă, iar el, Garfield a rămas în urmă. El a crezut că ea l-a uitat fără să ştie cât de mult îl căutase înainte să plece. Relaţia Ioanei cu Andrei a evoluat, s-au mutat împreună şi îşi fac planuri de viitor. Cumva între timp, la apelul unei foste colege, Garfield a fost şi el recuperat cu mare bucurie, aşa că echipa e din nou completă. Sau aproape…mai lipseşte cineva?

Inscripţie pe o scoică- Ioana

Motto : ,,C-un zâmbet îndrăzneţ privesc în mine/ şi inima/mi-o prind în mână. Tremurând/îmi strâng comoara la ureche şi ascult.//Îmi pare,/că ţin în mâini o scoică,/în care /prelung şi neînţeles /răsună zvonul unei mări necunoscute…”(Lucian Blaga)

,,Toate-s vechi şi nouă toate”. Şi Vama, la fel.Generaţiile ies din valuri sonore , într-un văzduh doldora de cântec, cu  sare în păr, cu spumă pe umeri. Ca şi Marta. Şi ea ascunde în palmă o scoică . Pe care o arată cu sfială. Să nu pară prea puţin. Să nu fie, dintr-odată, prea mult.  Pentru că nimic nu este doar ceea ce pare.

Iar scoica spune povestea verii trecute, când, alături de câţiva prieteni, s-a bucurat de un dar inedit : un premiu special la Concursul de muzică ,,Florian Pittiş” i-a adus , la 16 ani, participarea la Festivalul ,,Folk you”din Vama Veche.Prin compoziţii proprii sau cele în care, pur şi simplu se regăseşte, îşi exprimă sentimentele . Cu pasiunea cu care alţi adolescenţi se conectează la tehnologie, Marta scrie versuri în engleză, într-un caiet  pe care  pe care îl are mereu pregătit. Pentru orice eventualitate. Desigur, şi la şcoală.

Şi cum sufletul este şi el ca o scoică, poveştile lui nu se oferă oricui, doar ,,celor care contează”. Luminoasă şi profund serioasă, energică şi delicat sensibilă, mărturiseşte că scoica în evantai fin de sidef este un simbol al căutării şi găsirii propriei identităţi. O introspecţie în adâncuri necunoscute, tumultuoase , ca ale mării care tocmai pentru aceasta o fascinează.

Medalion de portofel-Adriana

De trei ani, Georgiana păstrează în portofel un medalion. E auriu,
rotund, inscriptionat pe ambele feţe. Pe una e scris, cu majuscule,
HAPPINESS. Pe cealaltă se găsesc patru desene care amintesc de
egipteni.

Georgiana e pasionată de limbajul hieroglific şi atunci când a văzut
medalionul în British Museum din Londra s-a gândit că e cadoul perfect
pentru EL – “o bucăţică din mine, o bucăţică de fericire”. Nu erau de
mult timp împreună, însă era prima ei dragoste adevărată.

Ar fi trebuit să meargă împreună în Anglia, la un concert. L-ar fi dus
şi pe el la British Museum. Nu crede că lui i-ar fi plăcut, dar ar fi
venit cu ea. “S-ar fi plictisit de dragul meu acolo”. A ajuns, până la
urmă, singură în Londra, i-a cumpărat cu drag cadoul, iar când s-a
întors în ţară nu mai erau împreună.

I s-a părut pueril să i-l mai dea. L-a pus în portofel şi a mers mai
departe. Nu l-a scos de acolo nici când a apărut un nou “el” în
peisaj, nou “el” la insistenţele căruia a tăiat legăturile cu prima ei
dragoste timp de doi ani.

O întreb de ce a păstrat medalionul? Pufneşte, zâmbind puţin forţat,
şi-mi spune că e un horder, ţine la lucruri. Îşi alungă bretonul
negru, cu mâna, din ochi şi continuă: “E o amintire foarte importantă,
a fost o perioada extrem de frumoasă”.

Din decembrie anul trecut a reluat legătură cu EL. Sunt prieteni. EL
i-a spus că ea este “the one”. Ea nu mai vrea să încerce. Crede că
relaţia lor n-are sorţi de izbândă şi continuă să păstreze bucăţica de
fericire în portofel.

Smara- Divinaa

“-Sunt la Politehnica si nu vreau sa fiu inginer!”

Maturitatea si pasiunea cu care vorbeste Smara te cuceresc imediat. Are 22 de ani si ochi de ciocolata in care te topesti.

Daca ar putea sa-si trimita un mesaj pe care sa-l citeasca peste 20 de ani, ar fi ca “lucrurile mici te pot face uneori cel mai fericit” si ca “e foarte important ca oricum ar curge procesul de maturizare sa ramanem un pic visatori, romantici” .

Pentru Smara “lucrurile mici” sunt nemateriale. Sunt interactiunile frumoase, altruiste cu ceilalti, “ca de la om la om, nu ca de la entitate la entitate”. Imi povesteste de pravalia mica, nerenovata, cu gratii la ferestre, in care a intrat azi la amiaza dupa apa, si in care nu era nimeni. Vanzatorul a intrat dupa ea, si i-a spus detasat : “Da domnisoara, lasati cardul pe masa si puteti sa va serviti cu orice!”. Freamata toata si imi zambeste !

De doi ani Smara este PR Executive la Asociatia Studentilor Si Absolventilor Filierei Francofone (ASAFF). Are rol de reprezentare a board-ului, e responsabila de departamentul de Marketing si Relatii Publice, iar inainte a lucrat la o firma de training.

Interactioneaza mult cu oamenii, calatoreste alaturi de mama sa si a trecut prin experiente si pozitive si negative. A inteles ca “nu poti sa schimbi oamenii”, si ca “multe lucruri nu sunt corecte” si de-asta trebuie sa tii de partea de visare a vietii”.

“-Mama nu si-a permis sa fie visatoare sau romantica, a facut ce trebuia ca sa depaseasca o anumita conditie […] Ea este o persoana rationala, eu las poarta deschisa emotiilor, le accept 100%.”

Pentru Smara, “visator” e ca atunci cand mergi pe strada si te impiedici de o piatra ca nu erai atent; te gandeai…la prieteni, la iubit…”

Visele ei sunt legate de familie si de calatorii. Are si planuri de cariera, dar “in nici un caz” nu le pune mai presus de celelalte.

Povestea unui copil care scrie povești- Lavinia Tole

Trebuia să se nască moartă. Așa au spus doctorii de la spitalul Filantropica din București. Apărută prematur pe lume, Cristina a găsit în cele 600 de grame ale ei puterea să respire. Nepregătiți, medicii au alergat trei etaje cu ea în brațe spre salonul în care au improvizat un incubator cu oxigen.

Cristina s-a născut cu parapareză spastică. La 17 ani și după două operații, în afară de un defect la picior care o deranjează la deplasare, Cristina pare o adolescentă ca toate celelalte.

Cel mai mult îi place să scrie povești. Fosta sa învățătoare, doamna Aida, i-a descoperit talentul. Trebuia o dată să pregătească o compunere, iar Cristina nu s-a putut opri înainte de a termina un caiet dictando. 48 de pagini de poveste. Le-a scris de mână, caligrafic și fără pauze.

Tot doamna Aida a încurajat-o să meargă în prima ei excursie cu clasa. Urmau să facă un traseu montan în Sinaia, iar Cristina era emoționată. 2000 de metri. Niciodată nu mai mersese atât de mult pe jos.

În noaptea de dinaintea plecarii nu a dormit deloc, iar dimineața abia dacă a mâncat ceva. Nu se gândea decât la traseu. Încerca să fie optimistă, doar trecuse prin probe mai grele.

La 12 ani, după cea de-a doua operație, Cristina a răma o lună imobilizată în pat. Avea picioarele în ghips până la șolduri, unite între ele cu o bară de metal. 30 de zile n-a putut să stea decât culcată. Își aduce și acum aminte cât de teamă i-a fost. Credea că nu o să se mai întoarcă după operație, așa că înainte să plece la spital și-a sărutat toate păpușile de pluș.

Drumeția nu a fost deloc ușoară. Cristina nu putea ține pasul cu ceilalți, dar Alexis prietena ei, prefera oricând să rămână cu ea în urmă. Câteodată îi pierdeau din vedere pe restul colegilor, dar continuau să meargă în ritmul lor. Din când în când, grupul mare de copii se oprea să se odihnească și să le aștepte. Câteva colege comentau răutăcios între ele despre aceste popasuri, dar Cristina nu le-a luat în seama.

“Cel mai curajos elev”, acesta a fost diploma pe care adolescenta a primit-o  de la doamna Aida după șase ore de mers pe jos. Când am întrebat-o cum s-a simțit atunci, s-a însuflețit dintr-o dată. Gesticula mai mult și obrajii i se ridicasera de la zâmbet. Privirea îi era vie, ca și cum ar fi retrăit sentimentele de altădată.