Radio- Călina Matei

Povestea mea cu radioul e veche de când lumea sau cel puțin de când îmi aduc eu aminte de lumea mea. A trecut prin mai multe variante sau reîncarnări – de la cel roșu cu negru de pe frigiderul din bucătărie, la cel de la combina audio pătrățoasă din sufragerie, unde îmi inregistram casete cu muzică, și apoi la cel mai nou constând în aplicația de pe mobil care mai-mai că m-a făcut să plâng de nervi acum o seară când, din exces de zel, am apăsat prea lung pe ecran și s-a oprit subit și vehement din funcționare.

Dar amintirea cea mai vie e despre pitic. Cel mai mic radio pe care l-am avut vreodată și care era cât palma. 1/3 din fața sa era boxa în timp ce restul spațiului era ocupat de un fel de ecran galben, protejat de un plastic transparent, pe care un ac metalic lung se oprea în dreptul postului ascultat. Avea un buton care trebuia rotit pentru a-l închide sau deschide și cu care rămâneam mereu în mână, speriată că aia i-a fost ultima suflare.

Nu pentru asta îl țin minte ci pentru compania pe care mi-a ținut-o cât am fost internată în spital în clasa a opta pentru operația de apendicită. Avea aceeași importanță ca lingura de inox și cana proprie cu care era dotat fiecare pacient. M-a făcut să nu mă mai tem sau să mă simt singură pentru că ascultam la el Europa FM așa cum o făceam și acasă cu ai mei.

De fiecare dată când îl aud pe Phil Collins și al său “Can’t Stop Loving You” mă văd din nou în camera de spital, în al doilea pat de la geamul plin de steluțe de hârtie roz, cu vederea spre nocturnele de la stadion,  așteptându-l pe doctor cu privirea rugătoare de ”domnul doctor, nu-i așa că astăzi mă externați?

Radio- Madalin Timis

Moşul meu avea un radio. Iar acel radio era dovada vie că sentimentele sunt polarizante: când îl ascultam, treceam de la iubire la ură aproape într-o secundă. Şi foarte rar viceversa. Dacă în timpul zilei frumoasa piesă demnă de un anticariat boem aducea în casă muzică dragă sufletului meu, noaptea se transforma într-un monstru. Iar monstrul meu avea dimensiunile unui potenţiometru de volum.

Moşului meu îi plăcea să adoarmă cu radioul deschis. Deodată, printre sforăiturile bucuroase de om muncitor şi obosit, se auzeau la maxim trompetele unui rapsod bucovinean, care noaptea la 4 mă scoteau din lumea viselor şi mă aruncau în întunericul de smoală al camerei.

Atunci când sforăiturile se înteţeau întocmai ca valurile furtunoase care se sparg de diguri, preafericitul radio al moşului meu susura lin şi şoptit, parcă înadins ca nu Doamne fereşte să strice frumuseţe de sforăit. Iar eu zâmbeam cătrănit, alergând să dorm până când al meu monstruleţ pătrat şi cu lumini galbene să-şi pornească răgetul mefistotelic.

Amintiri cu radio

Pornind de la radioul albastru al lui George Hari, ne-am jucat şi noi la ultimul curs cu amintirile.

Iată şi de la mine:

În fiecare zi, când veneam de la şcoală, fugeam direct la mine în cameră să ascult 13-14 cu Andrei Gheorghe. Descoperisem emisiunea când se nimerea tata acasă la prânz (chiulea de la facultate?era în sesiune?) şi mâncam împreună cartofi prăjiţi şi râdeam când Andrei le trântea telefonul în nas ascultătorilor. În camera mea nu mai era linişte şi radioul nu se oprea niciodată, nici când îmi făceam temele. Seara, ascultam “Rondul de noapte” cu Răzvan Exarhu. Nu mai ştiu dacă înţelegeam ceva, sau doar îmi plăceau jingle-urile şi abia peste câţiva ani am ajuns să ascult pentru conţinut. Mă dădeam deşteaptă cu “haideţi să haidem” şi “băi doamnelor”. Când n-aveam somn, căutam posturi pirat sau ascultam “grohăieli”, cum le ziceau parintii- rockăreli supărate rău (continuarea).