Pe camera mea a chemat-o Maria- Emil

Camera copilăriei mele era o bătrână ramolită – peticită, surdă, oarbă, dar plină de povești. Nu știu ce și cum ar trebui să vorbesc despre ea, dar m-am gândit s-o numesc simplu: Maria.

 

Maria avea pereții văruiți cu albastru și acoperiți de calciu dat cu bidineaua de mortar chiar de tata care era, printre altele, zidar.  În partea de sus, de jur-împrejur aveam ceea ce ai mei numeau scafă – o bandă lată cu țurțuri mici și mulți, văruiți cu un albastru mai deschis. Fruntea Mariei – tavanul alb – avea două riduri mici la care mă uitam mereu deranjat de lipsa de simetrie.

Ușa nu se putea deschide complet căci în dreapta se izbea de o sobă de teracotă care se continua în camera alăturată. În timpul iernii, uneori, fumul ieșea dintre plăcile de teracotă acolo unde chitul căzuse, iar Maria mirosea ca o femeie de la țară.

 

În stânga ușii, Maria avea o „măsuță de toaletă” pe care stătea casetofonul Fisher. Cutia mea de casete era dominată de albumele „La Familia” peste care mai pusesem în timp vreo două albume Paraziții, Pacha Man („Drumul către Rastafari”), Sotto Inteso, Bomfunk Mcs, o casetă cu Genius peste care înregistrasem Savage Garden, Direcția 5 și alte câteva. Vecinii mei mă vizitau ocazional cu rugăminți de oprit muzica așa cum am ajuns eu să fac acum la maturitate. „Karma’s a bitch!”.

Lipit de perete Maria avea un șifonier ceva mai bătrân decât mine care avea trei uși. Bara de plastic pe care stăteau umerașele era atât de îndoită încât trebuia așezată cu atenție pe marginile clemelor care o susțineau. Uneori trebuia să adunăm umerașele căzute grămadă și să reparăm „ecosistemul”. Ușa din dreapta stătea închisă doar dacă țineam un obiect mai greu pe șifonier în dreptul ei. Mama alesese cutia de „remi” care părăsea locul doar de sărbători când revenit acasă, în vizită, ne adunam la un joc și un vin fiert.

 

În continuarea șifonierului, Maria avea un fel de masă de scris improvizată. Aceasta fusese de fapt o piesă de mobilier care se ținea deasupra altui șifonier și la care tata, care se credea, printre altele, tâmplar, improvizase niște picioare de lemn sculptate cu flori și modele kitschoase. Masa era prea joasă ca să poți ține picioarele dedesubt ca la un birou normal, așa că toată copilăria am stat pe scaun cu piciorul sub fund, în lateralul mesei, răsucit și cocoșat.

 

Maria avea un pat care fusese odinioară tânăr. În scândura lui fină, lăcuită care încet, încet se dezmembra tata bătuse mai multe cuie. La capătul patului era așa numita „ladă studio” după care mama îl ascundea pe frate-meu când tata, care era printre altele, mare amator de rachiu și vodcă Săniuța, îl căuta pentru o porție de educație cu capul de pereții Mariei așa cum făcuse cu alte ocazii. Pe „lada studio” se afla „mileul de macramé” la care mama și cred că și surorile mele pierduseră ceva timp când eu eram încă în stadiul evolutiv de țânc. În mod inevitabil, de pe mileu nu putea lipsi grădina zoologică de porțelan – bibelourile comuniste pe care trebuia să le șterg de praf în fiecare sâmbătă.

 

Acum patru luni mama a vândut apartamentul. Mi-am revăzut camera goală pentru ultima oară înainte să merg spre o casă ce nu va mai fi vreodată acasă. Copilăria mea era în pereții Mariei, în pereții pe care acum cineva îi răzuiește de varul albastru și de calciu dat cu bidineaua de mortar chiar de tata care este, printre altele, stins. Aveam trei ani când m-am mutat în casa aceea și cel care s-a mutat are o fetiță care are aproape trei ani. Poate Maria va fi camera ei, poate așa lumea se va îmbogăți cu încă o poveste ciudată în care un copil adoptă o bătrână sau poate, ca în povești, Maria se va da de trei ori peste cap și va deveni din nou tânără.

Advertisements

Dormitorul copilariei- Roxana Donosa

Dormitorul pe care-l împărțeam cu fratele meu a fost special dintotdeauna, așa ziceam eu. Nu pentru că-l împărțeam cu frate-meu, ci pentru că avea cinci pereți în loc de patru. Mă simțeam specială că locuiam într-un pentagon și nu un cub ca restul lumii. Plus că era și camera cu televizorul – deja avantajele se țin lanț, ați prins idea.

O perioadă am avut tapet pe pereți – un tapet cu niște flori maro – iubeam tapetul ăla mai mult decât pe frate-meu. Și totuși am acceptat bucuroasă într-o zi să-l umplem cu postere din Bravo și să-l maltratăm cu scotch. Faza e că noi nici n-aveam voie să ne punem postere pe pereți, așa că, după-amiază când s-a întors, mama aproape a leșinat. Le-a smuls de pe pereți și mi-a ciopârțit și tapetul. Am suferit, dar la scurt timp după, am renovat și-am intrat și noi în rând cu lumea care avea pereți albi și doar atât. Asta până am strâns eu 100 de melci în cutii de margarină și i-am ascuns sub pat într-o noapte.

Camera noastră n-a avut niciodată un miros specific – poate doar mirosul de bătaie pentru că eu și frate-meu ne băteam aproape continuu (bine, mai mult el pe mine): de la telecomandă, de la cine duce gunoiul sau cine ia pâine azi, de la un pahar cu apă, de la melci…Dar tot timpul luam o pauză la prânz ca să mâncăm cartofi prăjiți în fața televizorului și să ne uităm la Cartoon Network.

Come in to my world- Anda Bălănescu

Intru pe usa pe care este lipita o palma de carton decupata de pe coperta unui caiet de mate, ce are inscriptionate mai multe simboluri aztece (habar nu am ce reprezinta, dar e o modalitate cool de a o tine pe mama la distanta!).

Primul lucru pe care il vad pe partea dreapta este pianina. Neagra, plina de praf, cu lemnul crapat pe alocuri, pe care stau partiturile in dezordine. Pe capac sunt asezate rame foto, cutii de bijuterii, jucarii mici de la Kinder si unele mai mari, de la Happy Meal, precum si o bucata de lemn salvata din stejarul batran din curtea scolii, pe care l-au taiat in urma cu cativa ani. Deasupra pianinei sunt rafturile cocosate de atatea carti, aranjate in ordinea emotiei. Din loc in loc, printre carti, cate un catel sau iepure de plus cu ochi de sticla. De o parte si de alta, cele doua corpuri ale dulapului, care geme de atatea haine nefolosite si pe care nu ma indur sa le arunc, pentru ca fiecare are povestea sa. Pe usile dulapurilor, multe abtibilde cu personaje din desene animate si  vederi de prin orase in care am pasit sau la care visez inca.

Langa fereastra, doua birouri dispuse in forma de T, unul pentru calculator, celalalt pentru scris. Acesta este cel mai “muncit” – patat de cerneala, acuarele si aracet, este dovada vie a multor manifestari mai mult sau mai putin creative, cateodata de-a dreptul razboaie duse cu mine insami in incercarea de a scrie, picta, olari sau fabrica margele de lut. Aproape totul s-a incrustat in lemn, ca un reminder. Sa imi amintesc sa nu renunt, oricat de caraghioase ar fi rezultatele.

In camera mai incape doar patul de o persoana, acoperit de patura galbena, mitoasa si langa pat, o noptiera unde sta la loc de cinste casetofonul, la care ascult CD-uri facute de mine sau primite cadou de la prieteni. Cateodata sunt pe faza si inregistrez melodii pe care le fredonez pana la obsesie pe casete audio, direct de la radio. Bulgaresc, ca nu prea se prinde altceva, iar Radio Romania Actualitati nu prea este o sursa buna de rock.

Din pat, admir posterele aruncate pe pereti, cu Bon Jovi, Sistemul Planetar si Ingerasii lui Michelangelo. A mai fost si unul cu Metallica, dar a fost inlocuit de un goblen de la bunica.

Ma pierd intr-o dulce visare cu Bon Jovi plutind prin Cosmos, invaluita de mirosul de caine ud care vine dinspre covor…

Camera copilariei- Gabriela Enescu

Desi din camera in care mi-am petrecut anii copilariei nu a ramas decat o amprenta pe sol din casa bunicilor daramata acum cativa ani, mi-o aduc aminte de parca ieri i-am trecut pragul. Avea o forma neobisnuita, oarecum hexagonala, parte din proiectul original al casei facut de bunicu’. El si bunica-mea construisera casa cu multi ani in urma, din materialele si resturile ramase de la casa mare daramata de comunisti.

Camera asta avea doua ferestre – una mare, care dadea spre drum, si una ingusta, subtire dar, totusi, destul de mare sa il incapa pe unchiu-meu in cel mai scurt drum spre iesire pe care l-a gasit la cutremurul din ’84. Avea si un pat enorm – dormeza, cum ii zicea bunica-mea – care ocupa mai mult de jumatate de spatiu si a carui saltea mai purta urmele vremurilor cand eram mici si inca nu aparusera scutecele Pampers.

Sunetul care imi revine cel mai pregnant in minte este cel al radio-ului pe frecventa “pe unde lungi” a Romaniei Actualitati si vocea bunicilor tainuind. Ce-mi placea cel mai mult insa era mirosul din diminetile de iarna. E o aroma dulce a caldurii pe care o lasa focul din lemne in soba de teracota pe care n-o mai aflu azi nicaieri. In cuptor se cocea intotdeauna o paine, sau mere, sau dovleac iar pe plita puneam seara vin la fiert.

Era camera mare, de la drum, ultima din sir, pastrata de bunica-mea ca loc in care sa-si creasca copiii si, mai tarziu, nepoatele.