Scene observate de Ioana Minikin

La birou
Ajungând în parcarea de la birou, observ plăcut surprinsă mașina unui coleg aflat de două săptămâni în concediu medical, pe motiv de picior luxat.
În birou întreb dacă a revenit Gigel din concediu
Mi se răspunde unanim că nu
-Păi..continuu eu nedumerită și intrigată, dar i-am văzut mașina în parcare
-Poate a venit, îmi răspunde o colegă, dar aici încă n-a ajuns..s-o fi rătăcit pe traseu, de la parcare până aici
-Sau..poate a venit ALTCINEVA cu mașina lui, speculez eu, făcând o aluzie subtilă.
Hm..tăcere..toată lumea se întreba care e misterul cu mașina lui Gigel
Apoi, crezând că am exagerat, tot eu încerc să o dreg:
-Eh..de fapt, poate o are în parcare dinainte să pățească necazul cu piciorul și poate n-am văzut noi până acum…
Dar o altă colegă mă contrazice:
-Ca să pun paie pe foc, azi dimineață, când am ajuns eu, la 8, NU era în parcare mașina lui Gigel..
..Toată lumea pufnește cu subînțeles..cu toții suspectăm că are o idilă cu cineva de la serviciu.
Într-un final, șefa noastră, ca să scormonească și mai tare, îi întinde o capcană și îl întreabă pe Gigel pe chat-ul intern:
– Gigele, ce faci, cum ți-e piciorul? Mai bine? Când revii printre noi? Ne-ai speriat puțin, că ți s-a văzut mașina în parcare și ne-am gândit că te-ai întors..
– Sunt mai bine, revin săptămâna viitoare, mulțumesc, răspunde Gigel, laconic, dar cu un smiley face la sfârșit, lăsându-ne pe toți cu ochii în soare…

***

În mașină
După o zi frustrantă și obositoare pentru toți trei, ne întorceam în tăcere spre București, cu escală la Oltenița, să-l lăsăm pe nea Vasile. În mașină era cald, seara era senină, din difuzor se auzea încet Peggy Lee și ne bucuram de drum.
Din senin, lui Nea Vasile îi sună telefonul, pare să dea niște instrucțiuni cuiva aflat departe, după accentul ce răsuna din telefon, pe bancheta din spate, apoi mulțumește frumos și închide, promițând că mai sună el să vadă dacă e totul în regulă cu casa rămasă pustie.
Fără să-l întrebăm noi, Nea Vasile începe să povestească:
– Mă apucă așa..fără să-mi dau seama, uite eram la muncă acum vo câteva zile și am sunat-o pe mama. Avea deja două săptămâni de la înmormântare, da’ ce să-i faci, așa mă obișnuisem, să o sun în fiecare zi.
Eu oftez empatic iar Andrei suspină un: -Ce să-i faci, bre, așa e viața…
Și nea Vasile continuă:
-Eh, și ca să nu mai fac așa, am șters numărul din memorie și telefonul i l-am dat la fata asta de m-a sunat acum. E o nepoată, din partea unui var..am rugat-o să se mai uite ea pe la casă. Și asta e vai de ea…are 25 de ani și 5 copii, oare câți face până la 40?
(Pufnim amândoi și ne uităm unul la altul ironic, dar ne bucurăm că atmosfera se destinde)
-Daaaa, continuă el, păi noi am fost mulți, suntem vreo 121 de veri primari
-Eeee, na?
-Da, pai alde verii mei au fost 28!..
-28 ce, bre?
– 28 de copii, Andrei, în total! Dar mulți au murit de tineri, pe la 65-70 de ani..
-Nu te cred, nea Vasile..
-Ba să crezi, Andrei..noi am fost putini, numai 4
-Nu..păi nu înțeleg, cum…?!?
– Păi era anu și cârlanu’, și-apoi numai dacă iți zic că au fost 3 fătări a câte 3
Deja râdeam în hohote amândoi și eram unul mai sceptic decât celălalt și eu nu m-am putut abține:
-Prolific neam..
-Păi daaaaaa..zice el, dar ce crezi că era ca acum și mergea vreuna la dispensar? Năstea acasă, moșea mama și după trei zile, la muncă..
-Dar ce bine era la ei, n-aveau masă..era o scândură de vreo 4 metri, înfiptă în 4 pari și se-adunau cu toții acolo. Fiecare avea castronul lui din aluminiu, cu lingură și furculiță. Se făcea mămăligă în ceaun de 4 vedre, și când o răsturnau 4 inși pe masă, și-o tăiau cu sfoară..off..ce bine mâncam la ei. Și beau…și femeile și bărbații, ba parcă femeile mai tare, beau alea până le stă limba plută…
Când l-am lăsat pe Nea Vasile în fața porții nici nu mai conta ce era adevărat din povestea lui și ce nu, și care era numărul real al verilor, cert e că noi am plecat mai departe cu tabloul idilic foarte clar desenat în minte și cu vocabularul ceva mai bogat…

***

Scenă la mall
Doi puberini la masă în zona de fast-food, maxim 15 ani, un el și o ea, excesiv și enervant de drăgălași, suferind de sindrom de afișare semne de afecțiune în public, formă avansată.
La 5 minute distanță apar alte două puberine. Vin alergând, gălăgioase, entuziaste, efervescente. Una dintre ele alergând mai tare, mai galagioasă, mai entuziastă, mai efervescentă decât cealaltă, mai frumușică, mai blondă, cu părul mai lung și bucle arcuite ca un cârcel de viță de vie și țipând de drag când îl vede pe puberinul inițial. I se atârnă teatral de gât, aproape să-l dărâme, îl imbratiseaza, îl smotocește, îl ciufulește și strigă cât poate:
– Mvaaaai, ce dor mi-a fost de tine!!!!.
Vădit emoționat și ușor încurcat, puștiul inițial îngaimă o serie de englezisme, dintre care de la masa noastră răzbate doar un “whatta fuck”, și apoi le face cunoștință nou-venitelor cu prietena lui. Ea, fără să se ridice de pe scaun, întinde măna către avalanșa blondă și creață, încercand să zâmbească, în timp ce el se îmbrățișa mult mai rezervat cu cea de-a doua nou-venită:
– Alexandra, îmi pare bine
– Maria, veni sec și dezinteresat răspunsul blondinei, întinzând firav mâna, mai mult pe lângă mâna Alexandrei, fiind ațintită cu ochii în telefonul aflat în cealaltă mână.
După protocolul inițial, cele două au pornit să-și comande ceva de la Mc, urmând să revină în scurt timp.
Timp în care, cei doi au rămas din nou singuri, dar cu armonia perturbată.
Fără să scoată vreun cuvant, Alexandra și-a tras scaunul mai la distanță de ingrat, aruncând ostentativ cu un pachet de tigari pe masă, el a încercat s-o ia în brațe, ea l-a împins…era clar, seara le fusese compromisă.

Monumentul- Ioana

Monumentul de la Piaţa Scânteii (cum se numea ea în anii comunismului, devenită ulterior a Presei Libere-poate prea…) a fost un reper în traseele mele către centrul Bucureştiului . în diferite etape ale vieţii.
Nu îmi amintesc , dar mi s-a povestit că, în copilărie, mă interesam insistent : ,,-De ce stă nenea ăla acolo sus ?”Soclul de marmură îmi atrăgea atenţia , probabil pentru că , în mintea mea de copil al unui univers mic, era o încercare ciudată de expansiune. ,,Nenea” era nimeni altul decât Lenin, impunător, cu o privire hotărâtă, ţinându-şi cu una din mâini haina, într-un gest demn. Am înţeles că interesul meu repetat, de câte ori treceam cu autobuzul prin dreptul domnului necunoscut , îi trezea mamei o spaimă pe care cei de azi ar înţelege-o cu greu, aşa cum nici eu nu aveam algoritmul să o interpretez. Aşa că nu ştia cum să mă facă să nu mai tot întreb.
De câte ori trec şi acum prin Piaţa Presei Libere (cum se numea ea cândva ,,a Scânteii”, fără să înţeleg atunci ce este ,,scânteia” asta), văd tot felul de ciudăţenii care i-au luat locul domnului căzut între timp în dizgraţie: o maşină de care sunt prinse în zbor câteva baloane, o talpă orientată în sus, cu degetele în semn de ,,victorie”, un troler din care iese un covrig…Ce să spun? Parcă era mai interesant Lenin!
Nu pot să nu zâmbesc, citind acum în autobuz, simpatica poveste scrisă de un rus refugiat în Canada :,,Cum i-am spart nasul lui Lenin”. Cum se ţes uneori şi la ce distanţe, întâmplările !

Pe luna-Ioana Popa

Mama, viitoare somera, vorbeste cu tatal la telefon (tatal in alta tara) despre bugetul familial. Unul din baieti in camera cu mama, unul in alta camera:

Mama catre Tata: “- Ti-am trimis calculele, te-ai uitat pe ele? cu tot cu taxa scolara ajungem la o cheltuiala de 5.000ron. Tu ce crezi, ne ajung banii astia pe luna?”

Baiatul din camera cu mama, aude conversatia si striga la fratele lui:  “-Rares, auzi mama, mergem pe Luna!!”.

5 minute la Scoala de Vara de Pictura – Divina

Ana deschide usa si noi ne strecuram usurel inauntru, incercand sa nu deranjam.

Am intrat intr-o explozie de culoare!  Se lucreaza Gustav Klimt la Scoala de Pictura.

“Mie pana azi nu mi-a placut. M-a facut Teo sa-mi placa de el” marturiseste o cursanta.

Ochii-mi fac zoom-in si apoi zoom-out. Nu poti privi atata Gustav Klimt in detaliu:”Sunt atat de frumosi serpisorii astia…Fa-le puncte!”

Paletele cu culori se plimba prin sala; negrul e cel mai cerut catre final. E un zumzet de fond peste care rasuna vocea guturala a lui Teo: “aici e parghia unde totul poate fi colosal sau sa-l strici”. Pe fiecare sevalet stau panze explodand de detalii si cate o foaie A4, sursa de inspiratie, din care lipseste aleatoriu cate o bucata. Explicatia vine curand in glumele despre femeia cu profil frumos care a cazut la montaj.

“Ieri a fost anarhie”, mai aflam. S-a pictat pe jos, “ active painting”, s-a lucrat Jack Pollock. Sub masa plina de tuburi de vopsele si cani cu pensule stau marturie un teanc de cartoane mari si mai pline de culoare.

5 minute la scoala de actorie- Catalina

Pătrundem uşor într-o cameră mică şi aerisită cu un covor care domină întreaga încăpere şi ţine loc de scenă ; aici se desfăşoară cursurile de actorie pentru amatori.Pe fundal se aude o muzică dramatică de pian , iar în colţul camerei tronează o femeie cu o voce puternică şi plăcută auzului , cu părul roşcat deschis prins într-un coc voluminos în creştetul capului—actriţa Smaranda Caragea.

La jumătate de metru de scaunul roşu pe care stau , două adolescente cu părul şaten buclat până la lungimea umerilor pun în scenă un scurt moment artistic. Smaranda le priveşte cu cu ochii albaştri ca două mici fulgere din partea opusă a camerei.  “Trebuie să fiţi încrezătoare!” , le spune tare.

5 minute la Scoala de Vara de actorie- Dana Amancei

 –        Ascultam ploaia!

–         Dar nu ploua!

–         Nu ploua ?

–         Nu cred!

–         E usor de ascultat ploaia?

Nu, nu ploua, ci este un dialog intre doi  din cei zece  participanti la Scoala de vara de actorie din cadrul Fundatiei Calea Victoriei.

O camera de 4/4 m, frumos colorata prin scaunele de plastic rosii pe care stateau participantii reprezenta sala de teatru. Pe o latura a peretului, trei scaune rosii pe care se sprijinea cate o perna mare roz, cu un diametru de 50 cm reprezentau scena.

Smaranda Caragea, o actrita cu parul roscat prins intr-un coc cu o agrafa groasa argintie, cu ochi vioi albastri, dadea indicatii cu vocea ei sexy , ragusita, sigura pe ea.

Cele doua fete  care jucau secventa pareau la prima vedere surori. Ambele cu parul pana la umeri si putin ondulat catre varfuri, erau foarte concentrate si implicate in ceea ce faceau.

Trei participanti isi sprijineau capul pe palma si se uitau cu interes la cele doua fete, un barbat isi butona telefonul, iar o alta fata isi pierduse privirea pe tavan.

Picior peste picior în gunoi- Alexandra Stoica

Miercuri dimineață ne-am trezim amândoi. Afară soarele intră zgribulit în cameră, de parcă și lui i-ar fi frică să mai stea afară. Ceasul arata ora 7.38 și aveam timp destul să mâncăm de dimineață, să ne uităm la știri și să ne luăm toate rândurile de haine pe noi.

Mă duc la bucătărie să pregătesc și pachetul Lui. Pe hol, casca de la motocicletă conspirase cu soarele. Bineînțeles că mi-am dat seama de intențiile ei. I-am citit gândurile, care erau și ale mele: păcat de vremea asta, ca să nu profităm! Am aruncat 2 șnițele în casoletă și am învelit-o într-o pungă de plastic. Traversez holul cu numai 2 pași îndreptându-mă din băcătărie spre cameră fără să mai închid ușile, îmi aleg mecanic niște haine groase, pe care le arunc pe pat și în același timp îmi impachetez rimelul și un creion de ochi, ca să le arunc peste exact 3 secunde în geantă.

– Ce faci? Nu te machiezi aici?

– Păi nu, că sigur o să-mi curgă lacrimi de la vânt.

Zâmbetul de copil ștrengar prins la furat de cireșe îmi dă de gol intenția de a merge și eu cu motocicleta la serviciu.

– Ce tare! Vii cu mine?

El coboară înainte cele 3 etaje ca să încălzească motorul, timp în care eu bag geanta în ghiozdanul lui, verific prizele (nu pot scăpa nicidecum de obsesia asta), mai sorb ultima gură din ceaiul lui și încui ușa. Casca! Descui ușa de 3 ori sus și de tot atâtea ori jos, mă duc spășită spre cască cerându-mi scuze din priviri. Ea mă aștepta totuși acolo, deși sigur îi fusese teamă că m-am răzgândit în ultimul moment. O iau pe brațul stâng și încui din nou ușa, de 3 ori sus și de tot atâtea jos.

Motorul era deja încălzit, roua nu se dusese toată de pe șa. Pe măsură ce mă apropiam de ea mirosea a benzină încinsă, de parcă o parcare întreagă fusese ambalată, nu numai 600 de cai. Mă urc în spatele Lui și îl cuprind cu mâinile amândouă. Șaua era rece ca o bucată de carne proaspăt scoasă de la congelator. Vibrațiile motorului încă pe șoc se simțeau ca bătăile neregulate ale unei inimi aritmice, conectată la un amplificator de chitară electrică.

Am pornit cu gândul să alegem cel mai lung traseu. Am ajuns prin Bucureștii Noi, unde în spatele parcului Bazilescu, este o apă. Ne oprim romantici cu nasurile reci și obrajii umezi aprinși la marginea lacului. Lăsăm motocicleta pe cric și pornim să traversăm terenul de fotbal pe jos. Urmează treptele și coborâm micul dig. Alegem un loc mai plan să privim apa liniștită, apoi ne felicităm din priviri pentru alegerea făcută. După ce peisajul s-a consumat în ochii noștri, ne îndurăm să plecăm. La 5 pași lângă noi prindea contur un morman de plastice topite și resturi de gunoaie arse. După încă doi pași vedem și un colț strâmb de pătură care ieșea chinuit în afară. Când trecem pe lângă morman, pregătiți să ne ținem respirația, vedem 2 bocanci stângul peste dreptul ieșind de sub pătură. Am tras aer în piept atât de tare, încât pe loc a început să mă și usture în gât.

– Șsssst! Nu mai face așa!

Am rămas pe loc, cu pleoapele lipite de sprâncene, în timp ce El s-a apucat să cerceteze perechea de bocanci. Dacă era un corp – adormit sau cealaltă variantă –, trebuie că era ascuns sub mormanul de gunoi. Puteau fi numai niște bocanci pe care cineva i-a ars odată cu plasticele dimprejur.

– Dar de ce ar așeza cineva niște bocanci arși picior peste picior și apoi i-ar înveli în pătură?

Era clar cine a văzut toate sezoanele din CSI.

Apoi bocancii s-au mișcat. Am înlemnit amândoi și ne-am gândit că dacă tot am rămas înțepeniți acolo, măcar să ne ținem și respirația. Am început totuși să expirăm imediat ce ne-am dat seama că dacă s-a mișcat, e în viață. Am pornit spre motocicletă ca și cum cineva ne salvase din smoala în care ne înțepenisem, dar totuși tălpile rămăseseră îmbibate în continuare în substanța care de câte ori se întâlnea cu pământul, încerca și mai mult să nu se mai despartă de el.

 

La prânz, primesc un telefon:

– Știi, nu ai pus capacul la casoleta cu șnițele.

Amanet- Oana Vetrici

Ce ciudat! Un câine care stă în fund. Dar parcă nu e un câine.

Strâng ochii să văd mai bine. Mașina se oprește la semafor și acum înțeleg: e o maimuță în mărime naturală. Doar că e o maimuță de pluș. Stă docilă lângă un cerșetor care își ia doza zilnică de Cola. Amândoi par la fel de resemnați pe treptele unei agenții amanet. S-a făcut verde. Mașina pornește la fel de brusc cum a oprit. Ce bine, o să reușesc să ajung la timp la curs. Acum că m-am liniștit am început să zâmbesc din nou. Nu-mi puteam lua gândul de la cerșetorul cu maimuța din fața amanetului. Cu siguranță, ei nu se grăbeau nicăieri. Dintr-o anumită privință erau mai fericiți decât restul oamenilor care își amanetează timpul unor slujbe doar de dragul unor beneficii materiale iluzorii sau unor relații nefuncționale doar din teama de a-și înfrunta singurătatea. Deși împreună, cerșetorul și maimuța erau fiecare singuri cu lumea lor și aveau timp. Mult timp.

În tabără la Năvodari- Dragos Serban

După două ore de mers voiniceşte, ajung pe plajă. Trec pe lângă o şalupă învelită cu o pânză gri, peticită, şi urc duna de nisip care mărginea plaja. Câţiva pescăruşi îşi iau zborul surprinşi de apariţia mea.

E soare şi suficient de cald încât să cred că e încă vară, nu ultima zi din noiembrie. Pun geanta jos şi văd că nisipul s-a lipit peste noroiul galben de pe pantofii mei. Ca să ajung aici, am mers treizeci de minute prin pământul lutos dintre ţărm şi canalul Poarta Albă – Midia Năvodari.

Mă îndrept spre apă şi îmi aduc aminte că în tătăreşte se spune „topra cisari”, pământ galben. Îmi clătesc pantofii în valurile care vin unul după altul, parcă din ce în ce mai mari şi mai agitate. Aseară a fost furtună.

Pământul de pe încălţăminte dispare val cu val, iar pantofii se afundă în nisipul ud. În curând, apa îmi trece de glezne şi îmi simt tălpile inundate de apa îngheţată. Mă gândesc în câte zile apa m-ar înfunda în nisip, dacă aş rămâne neclintit, la fel ca Făt Frumos pe zmeul din poveste. Mai întâi până la glezne, apoi până la piept, apoi până la gât.

Supermarket- Adriana Georgescu

Dimineață, după ce am alergat prin parc, mă duc la Nic să-mi fac plinul. Nic este supermarketul nostru de cartier, căruia mama îi spune cu tandrețe „Nick” cu „ck” (dar nu m-aș fi prins niciodată de asta dacă nu m-ar fi întrebat într-o zi pe mail dacă vreau şi eu ceva de la „Nick” ). Mi-e poftă de cașcaval. E zece dimineața și te aștepți să fie plin de moșuleți și băbuțe, dar nu e așa. Sunt o grămadă de oameni tineri (poate corporatiști care lucrează în birourile din Opera Center?) care își fac plinul ca și mine. Intru și arunc o privire către case. Da, azi e ziua când lucrează tura cea mai simpatică de casierițe. Înșfac un coș plin de firimituri și mă enervez. Cine a ronțăit pâine aici? Sunt echipată de jogging și deocamdată nu-mi dau nici gluga jos,  sunt foarte hip-hop. Deși de dimineață, maică-mea, când m-a văzut îmbrăcată în pantalonii de trening cu dungi, polar, hanoracul anti-vânt și adidașii Nike portocaliu-cu-alb,  m-a întrebat senină: „Te duci la facultate?” Mă îndrept glonț spre raionul de brânzeturi. Uite roțile de cașcaval. Ia să vedem. Dorna, Rarăul, Dalia, Napolact, cașcaval bio, dar e mai scump… Off, ce complicat! Din difuzoare se aude Freddie Mercury cântând „We are the champions” și eu mă uit la iaurturile sănătoase care se înșiruie cu mândrie pe rafturi. Așa că până la urmă iau un iaurt de capră, dar și două rotițe mici de cașcaval.

Mă îndrept apoi către legume, de unde iau o legătură de pătrunjel pentru Gru. Gru e porcușorul meu de Guineea, căruia i se spunea Negruț înainte să văd eu desenele animate cu „Despicable me”. Bag pătrunjelul într-o pungă de celofan și când mă întorc, ia coșul meu de unde nu e! Un moșulică se depărtează tacticos cu iaurtul, cașcavalul și portofelul meu. E îmbrăcat cu pantaloni gălbui de stofă, ghete sport din piele maro și o jachetă de lână bej – un moșulică care se ține încă bine, care nu face notă discordantă cu tinerii din magazin. Mă reped după el și zic „Știți, ăsta e coșul meu”, la care moşuleţul se întoarce și se uită întâi la mine, apoi la coș. Îmi dau seama că îl cunosc, e vecinul meu, cel care  insistă mereu să ne tutuim. Spune că asta-l face să se simtă mai tânăr. „Iar te ții de glume?”, îi fac eu pe plac. Moşuleţul se mândreşte mereu cu glumele grozave pe care le face şi vreau să-i ofer o ieşire elegantă dintr-o situaţie în care clar de vină a fost doar zăpăceala lui. „Te rog să mă scuzi”, spune el încurcat și trebuie să-i iau eu coșul din mână.

La casă, unui alt moșulică i se face rău și se agață de brațul unui bărbat mai tânăr care îi spune: „Hai, încetișor, tata, o să-ți revii, uite, mergem să stăm jos”. Una din casierițe îi dă scaunul ei rulant de la casă și moșulică se prăvălește pe scaun într-o rână. Strânge în mâna dreaptă un baston solid din lemn și e încălțat cu galoși gri. E bătrân-bătrân și are mâinile foarte albe, foarte zbârcite, cu vene albastre și proeminente. Probabil că bate spre nouăzeci de ani. În comparație cu el, moșulică al meu e un tinerel.

Mă uit la moșulețul de pe scaun și el privește în direcția mea în gol fără să mă vadă, un iepure bătrân și temător, cu ochii roșii și umezi.  Ne contemplăm amândoi viitorul de care ne temem. E doar o chestiune de timp.