Masina de Gunoi-Violeta

Azi am călătorit in timp. Nu ştiu exact de ce şi cum, dintre toate amintirile cu bunicul, am aterizat pe tomberonul pe care îl duceam vara, aproape in fiecare zi, la groapa de gunoi de la marginea oraşului. Aş fi putut să povestesc despre cum îl trezem în toiul nopţii să-mi spună poveşti sau despre cum a păcălit oamenii din sat că in Japonia peronul pleacă odată cu trenul. M-am blocat, în schimb, în acest moment.
Pe strada bunicilor mei, maşina de gunoi trecea doar odată pe săptămană: marţea, pe la ora 11. În restul zilelor, bunicul punea tomberonul într-un cărucior, îl lega cu o sârmă şi îl ducea la groapa de gunoi de la marginea oraşului. Eu, care aveam vreo cinci sau şase ani, mă învârteam vioaie pe lângă el, ajutându-l. Îi aduceam salopeta şi cizmele de cauciuc, insistam să trag de tomberon şi azvârleam un preş peste coş pentru ca bunicul să mă poată urca deasupra lui. Aşa, cocoţată ca o găină în mijlocul grămezii de gunoi, porneam la drum.
Drumul de întoarcere era cel mai frumos. Nu mergeam direct acasă, ci treceam mai întâi pe la carciuma cartierului. Lăsam tomberonul gol în faţa crâşmei şi urcam pe terasa. Comandam o bere cu multă spumă pe care o împărţeam: eu gustam spuma, bunicul bea restul.
„Tătăiţă, sa nu-i spui lu’ mă-ta mare că am băut o bere împreună că iar face scandal!” mă avertiza bunicul.
„Nu, nuu!” ziceam eu lingându-mi mustăţile ca o pisicuţă şi zâmbindu-i alintat.
Seara, când ne adunam în faţa televizorului şi simţeam că atmosfera e relaxată, îl luam pe bunicul în braţe, il pupam pe obrazul aspru, nebărbierit şi întrebam cu voce tare cât să mă audă şi bunica.
„Tătăiţă, nu-i aşa că nu te superi dacă-i spun lu’ mămăiţa că am baut o bere împreuna?”
Râdea. Ştia de la bun început că urma să-l dau de gol şi, cu toate astea, mă lua în de fiecare dată cu el. Îşi aminteşte şi acum cum, cu inocenţă copilărească, îl pâram seară de seară, după care, vazându-i binedispuşi, începeam să le cânt cap-coadă repertoriul Mădălinei Manole.
Maşina de gunoi trece, în continuare, doar odată pe săptămână pe strada bunicilor. Tomberonul vechi şi gri a fost înlocuit cu unul mai mare şi mai încăpător. Bunicul nu mai duce gunoiul la groapă, nu mai are cu cine şi nici nu mai are chef. Mă suna uneori să mă întrebe când mai bem o bere împreună.

Guma- Gabriela Anton

Sunt sătulă. Trebuie să fii sătul când mesteci gumă. Pentru că guma nu e de mâncare şi nu se înghite, de-aia trebuie să ai stomacul plin, că nu ţine de foame. Mi-a spus mie bunica.

– Vezi să n-o înghiţi că ţi se lipeşte de stomac, mi-a mai zis ea şi a ieşit din cameră, după care frate-meu a sărit şi el:

– Dacă o-nghiţi mori.

De crezut îl cred pe frate-meu. Ştie mai bine ca bunica şi mai bine ca oricine, că e mai mare decât mine cu un an şi e foarte deştept. E deştept de se miră toată lumea, e aşa de deştept copilul ăsta că îi vorbeşte şi fundul, aşa a zis cineva. Iar acum bunica l-a pus să mă păzească să nu înghit guma. Între două curse cu o maşinuţă, frate-meu Iuli îşi face timp şi dă pe la mine cu nişte prieteni de-ai lui, o gaşcă de indieni din plastic roz. Eu casc gura şi ei se holbează lung, iar apoi se cară cu toţii, liniştiţi că guma e acolo unde trebuie.

– Guma e acolo unde trebuie, confirmă frate-meu cu indienii. Şi îşi văd de treaba lor.

Şi îmi văd şi eu de treaba mea. Mniam-mniam-mniam, mniam-mniam-mniam, ce bună e guma Mestec la ea şi mă iau cu joaca, cu nişte animale de pluş. Le povestesc de una, de alta. Ele nu-mi răspund niciodată deşi eu ştiu sigur că şi ele vorbesc. Uneori ies din cameră şi stau afară o vreme, le las să se convingă că am plecat. Apoi deschid uşa brusc, doar-doar le-oi auzi spunând ceva, dar se feresc grozav de bine. Frate-meu, care e foarte deştept, i-a prins o dată pe indienii lui când discutau între ei. Aşa că indienii n-au mai avut încotro şi acum îi vorbesc deschis, dar asta e normal, doar frate-meu Iuli e grozav de deştept.

Când mă trezesc din vraja jocului îmi dau seama că nu mai am ce  mesteca. Am scăpat guma pe gât. Frate-meu îşi vede în continuare de-ale lui. Pun pariu că la cât e de liniştit, habar n-are ce s-a întâmplat cu mine. Mă prefac că mă joc în continuare, poate nu-şi dă seama c-am murit.

Azi suntem doar cu bunica şi am avut la prânz cartofi prăjiţi şi pui. Un pui comunist se mănâncă aşa: pieptul întotdeauna eu. Frate-meu Iuli, un copan. Şi când suntem cu părinţii la masă, cu restul de pui se întâmplă mereu acelaşi lucru. La început, tata se alege şi el cu un copan în farfurie. Mama îşi pune aripi sau gât, târtiţă sau coşul pieptului. Tata, nervos, se răsteşte la ea că iar umblă cu tâmpenii. Mama, cu tupeu, începe imediat să se laude că ce are ea în farfurie e minunat, mai ales gâtul, care e carnea cea mai bună de pe tot puiul. Aşa că tata  încearcă plin de ciudă să o păcălească şi să-i paseze copanul lui, dar degeaba, că ea e destul de şmecheră şi nu se lasă. Se tot ceartă aşa o vreme. La un moment dat mama îi face un semn de-ăla discret de-al ei, de îl vede toată lumea: se strâmbă şi arată din scurt cu capul spre mine şi spre Iuli. După care bagă formula ei magică „termină că te-aud copiii ăştia”, iar tata se potoleşte ca prin minune. Întotdeauna iese numai cum vrea ea. Îmi e şi milă de bietul tata, poate-ar gusta şi el din carnea aia bună, şi uite că mama nu i-ar da nici măcar o bucăţică. Azi m-am lămurit şi cu cine seamănă mama: cu bunică-mea, că şi ea şi-a pus în farfurie taman gâtul. Dar lasă, că şi eu ştiu exact ce e bun: bun e ceva care crănţăne-ntre dinţi, adică pielea bine prăjită, sau cartilajul. Şi cartofii, dar să fie puţintel arşi.  Şi mai ştiu şi ce e rău: rău la gust e laptele.

Azi la masă am început cu ce e mai bun, am înghiţit rapid pielea prăjită de pe pieptul de pui şi am sfâşiat carnea, să ajung la cartilaj, pe care l-am ros în doi timpi şi trei mişcări. Am mai ciugulit câte ceva pe lângă. Nu mult. M-am săturat repede şi am anunţat:

–          Bunico, nu mai pot.

–          Cum nu mai poţi? Dar n-ai mâncat mai nimic!

–          Dar nu mai încape.

–          Vino-ncoace.

M-am ridicat de la masă şi m-am dus la ea. Mi-a încercat burta cu degetul de câteva ori.

–          Ba mai încape, uite cât loc e acolo. Ai stomacul gol.

Aşa că n-am mai avut încotro, chiar am mâncat tot pieptul şi toţi cartofii numai ca să-mi dea şi mie să văd cum se mestecă gumă.  În sfârşit,  ştiu şi eu cum e.  Frate-meu Iuli  ştie însă şi mai bine şi acum mă mai controlează o dată, el şi indienii lui, cât clefăi de regulamentar. Casc gura. În gură nimic.  Indienii sunt muţi de groază. Noroc cu frate-meu Iuli, care nu se pierde cu firea şi strigă:

–          Bunicooo! Gabi a înghiţit guma!

Bunica se repede la noi în cameră.

–          Fugi şi adu-i lapte în paharul ăsta, spune ea, iar frate-meu probabil că zboară până la frigider, că se întoarce cu laptele înainte să-şi termine bunica vorba.

–          Bunico, nu mai încape, încerc eu să-mi dau burtica din nou la control. Şi ştiu sigur că de data asta chiar aşa e, prea am mâncat mult la prânz.

–          Bea-l să nu ţi se lipească de stomac, îmi zice bunica.

N-am timp s-o conving că nu mi s-a lipit nimic de niciun stomac şi că doar am murit puţintel. Bunica începe să toarne lapte-n mine. Când laptele îmi ajunge în gură simt gustul de care îmi e aproape frică şi atunci nu mai dau drumul la pahar, îl strâng în dinţi, cât pot eu de tare. L-o fraieri mama pe tata la faza cu copanul, dar uite că mare dreptate mai are şi tata câteodată: am dinţii foarte buni. De fapt, am cei mai buni dinţi din lume. Pot să muşc din orice. Aşa ajung să împart paharul cu bunica: eu o bucată micuţă, care mi s-a spart între dinţi. Bunica restul, care i-a rămas în mână.

–          Of, zice bunica plângând, în timp ce mă spală  pe la gură, de ce ţi-oi fi dat eu din paharul ăla, că doar îl văzusem că era crăpat…

Nu mă doare deloc, deşi bunica zice că m-am tăiat puţin. Dar o cred, că la fel mi-a zis şi frate-meu Iuli.

Flori pentru bunica- Alina Iamandi

Am intarziat cu aproape 3 saptamani fata de data la care ar fi trebuit sa o vizitez, conform etichetei. Am ajuns precipitata in fata portilor, dar inainte sa intru, am facut un mic ocol pe la dugheana de flori a unui vaduv, imi povestise mama. Vanzator e baiatul luide 12-13 ani, care s-a inaltat cu cel putin un cap de cand l-am vazut prima data acum 4 ani. Am luat doar 3 buchetele firave de flori de toamna, legate bine cu ata de cusut gri, cu miros de iarba uscata si foarte colorate. De regula ii fac vanzare mai mare, dar acum venisem pregatita cu de toate. In dreapta portilor late verzi, portarul, asezat pe un scaun fara spatar, privea in gol cand am trecut pe langa el. Am de strabatut aleea principala, apoi sa fac dreapta pe a treia poteca din celalalt capat, un rand dupa cismeaua pe care o gasesc picurand de cate ori trec pe acolo.

Azi e la fel de cald si frumos ca atunci cand am vazut-o ultima data. Soarele imi arde fata si sunt usor transpirata. Grabesc inconstient pasul si imi propun ca de data asta sa nu mai casc gura la vecini, desi imi trezesc curiozitati.

Imi repet in gand ce as dori sa ii spun si imi propun sa nu stau mult pentru ca trebuie sa ajung si la cealalta mamaie care, desi nu stie ca vin, se va bucura sa ma vada.

***

Imi facusem obiceiul ca in fiecare seara, cand ma intorceam acasa, sa ma opresc cu geanta pe umar si sa ii deschid usa. O tinea inchisa ca sa nu deranjeze pentru ca dadea sonorul televizorului la maxim, iar aparatul auditiv nu il purta decat de forma pentru ca spunea ca ii bazaie in urechi. Cand ma ruga, il mai reglam , dar daca dupa mai multe incercari tot nu mergea cum trebuie, imi spunea ca aude bine si schimba vorba. Se intrista daca nu intram macar cateva minute, cat sa ma intrebe ce am facut la serviciu, iar eu ma puneam pe coltul patului, cumva la picioarele ei, pentru ca nu imi place sa ma asez pe asternuturi cu hainele purtate peste zi. Am capatat acest obicei de la ea, numai ca bunica ridica si cearsaful sau patura si se aseza direct pe saltea.

A fost dintotdeauna o femeie harnica si curata, care mereu isi gasea cate ceva de dereticat prin casa. Ne povestea ca atunci cad era mica si mama ei inca traia, o ajuta la spalatul rufelor in copaie. Isi amintea cu lacrimi in ochi cum ii spunea ca e un copil bun, cum o atingea pe crestet si se stia iubita. Toate mangaierile pierdute ni le-a dat verisoarei mele mai mici si mie, odrasle unice ale celor doua fiice ale sale. A avut si un baiat, Nicusor, care ar fi fost cel mai mare dintre copii, dar le-a murit cand avea in jur de 2 ani si ceva, in urma unei raceli puternice. Nu l-am vazut decat intr-o poza si vorbea rar de el, dar cand isi amintea cum a fugit din doctor in doctor sa il salveze, o luminita i se aprindea in ochi, apoi se stingea cand spunea ca s-a dus. La vreo sase luni dupa asta s-a nascut mama mea, iar dupa alti doi, matusa mea.

Pana sa fie mutati la bloc, in 1977, a ridicat impreuna cu bunicul o casa din paianta, pe care au darmat-o apoi si au construit alta din caramida rosie, cu flori multe si curte in care au avut intotdeauna  caine si pisica. Comunistii le-au pus-o la pamant si le-au dat pe ea doua apartamente confort II in zona Luica. Intr-unul din ele m-au adus acasa de la maternitate, iar dupa un an s-au mutat in apartamentul de doua camere din Dealu Tugulea, unde am crescut alaturi de verisoara mea. Parintii ne lasau aici in timpul saptamanii si ne luau acasa doar sambata seara.

Ultima vacanta am petrecut-o aici cand am intrat la liceu, iar cand eram anul doi la facultate, la vreo 6 ani dupa ce bunicul murise, ai mei, unchii mei si bunica au decis sa ne mutam cu totii intr-o casa noua pe care sa o ridice din temelii. Bunica a fost prima care si-a vandut apartamentul, dar inima i-a ramas in acea casa si, ani mai tarziu, lacrima de fiecare data cand se mai certa cu mama sau matusa, spunand ca nu ar fi trebuit sa plece pentru ca acolo nu incurca pe nimeni.

Cand s-a mutat cu noi, si-a luat cu ea doar masina de cusut, pe care a asezat-o chiar langa patul din camera care ii era destinata (avea  doua incaperi, una pe partea in care stateau ai mei si cu mine, si alta, pe partea matusii, unde dormea doar cand se mai certa cu mama sau voia sa mai schimbe peisajul de la geam), o oglinda inalta cu rama din lemn de nuc,  demontata din setul de toaleta din vechiul dormitor (in care nu au dormit niciodata pentru ca devenise camera noastra, a nepoatelor), o icoana a Maicii Domnului si o candela de lemn pe care o tinea in bucatarie. Era fericita ca suntem cu totii sub acelasi acoperis.

****

Uneori, cand poposeam la dansa in camera, intindea mainele firave acum, ma tragea spre ea, ma pupa pe frunte si alteori ma lua in brate cu atata forta ca ii simteam oasele aproape intrandu-mi in piele. Odata prinsa in stransoare, ii simteam caldura si ma linisteam, ca atunci cand eram mica. Durerile care se instalasera definitiv, care ii dadeau insomnii si o faceau se incerce orice, chiar sa se biciuiasca cu urzici ca sa le distraga atentia, erau in solduri si picioare. Ma ruga sa o dau cu unguent pe spate, pe care il intindeam apasat, apoi o masam cu pumnii, si imi spunea ca, la cat de slabanoaga sunt, am maini puternice.

Ale ei erau pricepute. In noua casa isi petrecea cea mai mare parte a timpului gatind intr-una din cele doua bucatarii – ca moldoveanca, asa cum s-a considerat mereu, de pe langa Ramnicu Sarat, avea acest dar. Facea chec, cozonaci si sarmale grase – dar cand ajungeau acasa tata si unchiu, se furisa pe scari in sus si inchidea usa ca sa nu deranjeze.

Se apuca de peticit cate ceva – ii placuse croitoria, iar cand o ruda mai indepartata o adusese la Bucuresti cand avea doar 16 ani ca sa aiba grija de copilul acesteia, sperase in secret ca o va ajuta sa intre la scoala de meserii, dar ajutorul nu a mers pana intr-acolo. A mai furat meserie de la un frate care ramasese in satul natal si era croitor, dar mai mult a invatat singura. A lucrat intr-o fabrica de conserve, apoi una de textile, la Tanara Garda, apoi, dupa ce si-a scos fierea, la un muzeu, ca supraveghetoare. S-a pensionat inainte sa-si faca vechimea ca sa poata avea grija de mine. Dar nu a lucrat niciodata ca croitoreasa. Ne scurta pantolonii noi, ne stramta fustele, dar mie imi placeau cel mai mult puloverele tricotate de ea. Am si acum unul alb, dintr-un fir de matase, pe care l-am tinut “de bun” si care, pentru mine, arata ca cele din reviste. E un pic ingalbenit la substiori de la deodorant si nu il mai port de ani buni, dar nu ma indur sa il dau. De cate ori ii spuneam ca imi place, imi zicea “sa mai gaseasca mama-ta fir din-ala si iti mai fac cate vrei.” Dar nu a mai gasit.

Ne facea si ciorapi din lana, pe care ii tricota mecanic, ca sa nu isi piarda indemanarea. La fel de bine imi impletea si coada spic. Trecusem de 20 de ani si tot o mai rugam sa-mi domoleasca parulcret intr-o coada. Tinea in sertarul masinii de cusut un pieptene special pentru asta cu care imi separa cozile, ma punea sa ma asez pe un scaun fara spatar pe care il culca si punea peste o perna, lua apa in gura si isi stropea mainile apoi tragea tare de suvite pana il disciplina intr-o coada care arata impecabil mai multe zile la rand.

Era cocheta si devenise foarte trista pentru ca ii albise tot parul, pe care i-l tundea matusa si pe care si-l punea din cand in cand pe bigudiuri pe care si le acoperea cu un batic inflorat. In tinerete, ne povestea ca nu iesea la plimbare in parc fara manusi si palarie, dar dupa ce s-a casatorit nu a mai avut timp sa se ingrijeasca. Avea de construit o casa, de ingrijit copiii. Si-a pastrat insa mereu spatele drept si, chiar cand piciorele o lasasera si calca sovaielnic, refuza sa foloseasca un baston.

Avea seri cand imi spunea ca cea mai mare spaima a ei e sa cada la pat si ca nu vrea sa ne chinuim cu ea, ca stie ca e o povara, ca s-a plictisit si ca ar vrea sa moara repede. De fiecare data cand incepea timid discutia asta, cand nu mai putea si simtea nevoia sa se elibereze, incepeam sa plang si ii spuneam ca nu vreau sa aud de asa ceva. Ca e egoista, ca nu se gandeste la cum ma simt cand vorbim despre moarte. Intorcea vorba si privirea oftand, doar ca sa ma potolesc.

Ii placeau oamenii, dar prietene avea putine, iar in ultimii ani primea tot mai rar telefoane de la ele, unele de instiintare ca inca una dintre ele se dusese. Pana nu a mai primit telefoane deloc. Se aseza pe bancheta din bucatarie si cu capul in mana care i se sprijinea pe spatar, privea pe fereastra indelung la trecatori si o invidia pe o vecina care iesea zilnic sa faca piata si care, desi adunata de spate, era foarte sprintena si disparea repede din raza vizuala a oricui.

Nu a fost niciodata in strainatate, desi ar fi avut ocazia dupa Revolutie sa isi viziteze mama soacra vitrega in fosta Germanie RDG-ista, si ii placea sa merga cu trenul. Dupa ce a murit bunicul a primit tichete gratuite ca sotie de veteran de razboi si folosea cate unul-doua pe an ca sa fuga pana la Azuga unde ii placea sa stea singura cate o saptamana. Intr-una din ultimele dati cand a plecat acolo cu trenul, a luat-o in sacosa si pe Kitty, una dintre matele noastre, ca sa ii tina de urat. Isi facuse planuri ca o va lua si pe cealalta bunica si se vor plimba impreuna, mai ales ca cea din urma nu a mers niciodata cu trenul.

Mi-aduc aminte ca acum 5 ani, in perioada cumparaturilor de Craciun, i-am propus sa o duc la mall pentru ca aveam de luat cadouri, iar dansa nu fusese niciodata intr-un astfel de loc. La inceput nu a vrut sa merga, dar au insistat si mama si matusa si verisoara mea si a cedat. Desi se misca greoi, s-a asezat cuminte la o masa dintr-una dintre cafenele, am comandat o clatita pe care a mancat-o simandicos si doua sucuri. Paharul il ridica cu eleganta, tinandu-si degetul mic ridicat si usor indoit, asta si pentru ca si-l rupsese cu cativa ani in urma in casa si oasele nu i se reasezasera cum trebuie. Am lasat-o apoi singura la masa si am disparut cu lista de cumparaturi. Din cand in cand ma intorceam cu cateva sacose, o intrebam daca mai poate si imi zambea slab, semn ca incepuse sa oboseasca, dar imi spunea sa nu ma grabesc. A stat pe scaunul ala vreo 3 ore si nu s-a plans deloc, desi cand ne-am indreptat spre masina, cu mana ei agatata de a mea, abia mai putea sa paseasca. Mi-a spus ca i-a placut si ca multa lume se perinda pe acolo.

Zambesc cu gandul la aceasta amintire, desi sunt constienta ca am chinuit-o putin. Nu-i nimic. Imi voi cere scuze acum si pentru asta. Ma va ierta, ca intotdeauna. In timp ce ma apropii de ea, observ ca are un nou vecin pe cineva in varsta, desi eu sunt fascinata de fata de pe randul urmator, care sta la umbra unui copac crescut in voie si care nu e cu mult mai mare decat mine acum. Mama a auzit ca a ajuns acolo in urma unui avort facut aiurea.

Florile primite data trecuta sunt uscate in sticla de plastic taiata pe din doua si le inlocuiesc cu buchetele proaspete. Am uitat sa iau apa, dar ziceau la meteo ca va ploua in urmatoarele zile – asa imi argumentez scaparea. Mangai bucatile de lemn, a bunicului mai ponosita decat a ei, si aprind 3 lumanari pastila pe care le pun in felinarul negru. Daca as sufla in ele mi-as putea serba trist cei 4 ani de cand nu mai sunt copil in bratele ei. “Nu-ti spun ce mai e pe acasa pentru ca stiu ca stii. Sa nu uiti ca te iubesc, desi nu ti-am spus-o niciodata suficient de tare incat  sa ma auzi, si ca esti frumoasa in pozele din camera ta.”  Am ramas mai mult decat planuisem. Soarele imi batea in fata, frunzele copacului de langa ei fosneau lenes si am ascultat linistea impreuna.

Octombrie 2012, eseu scris în cadrul ediţiei I a Atelierului de jurnalism narativ şi scriitură personală