Aventura unui om de la Resurse Umane alaturi de colegii din Vanzari
In urma cu aproape un an, compania in care lucrez a organizat un training pentru colegii din vanzari, pe care i-am insotit in calitate de reprezentant al Diviziei de Resurse Umane. Trainingul a implicat un concurs in care fiecare sa isi imbuntateasca abilitatile de vanzare. 20 de oameni, organizati in trei echipe, urmau sa se confrunte pentru a scoate profit din nimic, doar gatind si vanzand produse de patiserie cu buget initial 0. Echipa care facea cel mai mare profit, castiga – simplu. La bataie nu era vreun premiu, ci experienta si satisfactie si posibilitatea de a dona banii catre anumite cauze sociale
Se preupunea ca eu sa stau pe margine si sa asist la intregul concurs, eventual sa le ofer colegilor suport. Dar nu stiam mai exact ce inseamna asta – sa ii incurajez? Sa le spun cat timp mai au? Sa ma fatai de colo colo pe langa ei? Dupa ce cateva minute am tatonat atmosfera, am decis sa ma alatur si eu uneia dintre echipe in calitate de participant la concurs. Rolul de judecator al calitatilor si defectelor celorlalti mi-l asumam in fiecare zi, asa ca era un prilej numai bun sa mai aflu ceva despre mine si despre colegii mei.
Mai intai, ne-am adunat sa ne stabilim strategia. Adica am inceput sa ne certam. Sau mai exact, ceilalti sapte oameni se certau, eu inca fiind in expectativa – desi fusesem invitata sa fac parte din echipa, nu eram sigura inca de rolul meu, nu imi dadeam seama daca ma acceptau sau ma priveau circumspect pentru ca eram omul de la HR, care, in opinia lor, probabil a venit sa ii supravegheze, sa isi ia notite mentale si sa critice. Sau, mai rau, eram psihologul care le citeste gandurile si atunci cu siguranta nu ma prea voiau atat de aproape de ei!
Una dintre colege, Carmen, in viata reala un vanzator despre care stiam ca are rezultate foarte bune, si-a asumat inca de la inceput rolul de leader informal si a inceput sa traseze directii. Timp de cateva minute bune, s-a contrat cu Maria, o colega nou venita in companie, si nimeni nu a prea avut loc sa intevina, atat de vehement zburau argumentele de la una la cealalata. Totusi, presati de timp si de autoritatea colegei cu mai multa experienta, dupa aproape 30 de minute am reusit sa incropim ceva care semana a plan. Am decis sa vindem clatite pentru ca implica putine ingrediente, timp mediu de preparare si indemanare redusa. Bun, dar cum, cand nu aveam absolut nici un ban? Fiind in Bran, o statiune cu multe pensiuni si hoteluri, urma sa mergem la unul dintre complexurile turistice de acolo, la restaurant si sa obtinem ingredintele pentru clatite si un colt de aragaz sa gatim, apoi sa platim cumva, inca nu ne gandiseram atat de departe.
Pentru ca vremea nu se anunta a fi de partea noastra, ne-am echipat cu pelerine verzi de ploaie si ne-am indreptat spre mai sus pomenitul restaurant. Eram opt aparitii probabil tare ciudate la ora aceea matinala. Cu mult aplomb si ochi de caprioara, Carmen l-a abordat pe chelnerul care se afla in trecere pe acolo:
– Buna ziua, suntem intr-un concurs si avem nevoie de ajutorul dvs.
– Aaaa….da?
– Stiti, trebuie sa facem clatite si sa le vindem, dar nu avem bani…a mai completat Maria. Ii dadeam omului informatia cu picatura, sa nu se inece de la prea multa.
– Aaa…Aaaa…
– Si ne gandeam sa folosim bucataria dvs. Noi facem clatitele daca ne lasati sa umblam la aragaze, la tigai si la ingrediente, i-a dat inainte Maria.
Chelnerul era absolut contrariat, nu mai auzise de asa ceva in viata lui. Dupa ce s-a holbat cateva secunde la noi, nestiind daca sa ne dea afara sau nu, a chemat-o pe sefa de sala. Am reluat discursul pe mai multe voci:
– Buna ziua, am venit la dvs pentru ca am facut un teambuilding mai demult aici, aveti niste conditii extraordinare si credem ca ne-ati putea ajuta foarte mult, si-a inceput Carmen pledoaria.
– Ne dorim foaaarte mult sa castigam, sa stiti! flutura din gene o colega blonda.
– Si sa stiti ca banii castigati vor fi donati catre copii fara posibilitati, a adus argumentul suprem Claudiu, un baiat cu aer macho, pe care nu l-ai fi banuit atat de sensibil.
Doamna se uita lung fara sa spuna nimic. Totusi nu ne-a dat afara – semn bun.
– Si de ce v-am ajuta?
– Suntem dispusi ca in schimbul ajutorului dvs, sa ne oferim serviciile, poate aveti nevoie sa stergem praful pe undeva sau servim pe la mese…? a raspuns Andrei, un baiat foarte muncitor de fel.
Sefa de sala s-a intors pe calcaie, a disparut in bucatarie, unde a stat cateva minute bune, timp in care noi fierbeam la foc mocnit, pentru ca proba era contra cronomertru. Aveam timp pana la ora 16,00 sa gatim, sa vindem si sa ne intoarcem inapoi la hotel cu banii stransi. Era deja ora 11,00… Intr-un final, sefa de sala ne-a spus ca nu ne pot lasa in bucatarie, dar ca ne pot face ei 100 de clatite, care vor fi gata pana la ora 13,30. Ne-am facut repede socoteala – eram cam stransi cu timpul, ne-ar mai fi ramas doar 2 ore si putin sa le si vindem. Totusi asa propunere nu era de lepadat!
– Dar ce trebuie sa facem in schimb? a intrebat Claudiu suspicios.
– Doar va duceti cu colega mea care va va prezenta complexul pana cand sunt gata clatitele.
Eram cam neincrezatori. Atata generozitate mai rar intalnesti… Nimic pe lumea asta nu este gratis, ce voiau sa obtina? Ne-am linistit totusi cu ideea ca vor sa le promovam serviciile apoi – ne plimbam si apoi le povesteam si altora ce frumos e si asa le facem reclama pe gratis. Asa ca mult mai increzatori am urmat-o pe fata in rosu care s-a prezentat a face parte din echipa de animatie, adica tine turistii ocupati in caz ca au venit la munte si se plictisesc de atata relaxare. Pe masura ce descopeream noi colturi interesante ale complexului am inceput incet incet sa ne relaxam si sa ne bucuram de ceea ce vedeam in jur si am intrat in modul de excursie cu clasa. Fata ne-a plimbat timp de aproape doua ore prin mai multe spatii de joaca, terase, am vazut chiar si o mica gradina zoologica, o stana si o casa a lui Mos Craciun care coboara pe horn. Ne-am pierdut printr-un parc tematic, cu statui ale unor personalitati din istoria romanilor, am cascat ochii la muntii care se vedeau pe fundal si am respirat aer proaspat deodata cu voia buna.
Pe la ora 13,00 abia am ajuns la o sala mare de jocuri si ne-am gandit ca acesta a fost punctul final al incursiunii noastre si ca vom putea merge la restaurant sa verificam stadiul clatitelor. Dar acolo ne-a intampinat o alta angajata, care ne-a masurat sever din cap pana in picioare si in fata careia ne-a cam pierit aerul detasat.
– Acum, o sa va impartiti in doua echipe si o sa veniti dupa mine, ne-a zis fara sa zambeasca.
Ne uitam unul la celalalt si nu prea intelegeam – ne duce la clatite? Nu e nevoie, ca am retinut drumul…
– O echipa mergeti sa stergeti geamurile acestea (si ne arata ditamai sandramaua cu pe putin 50 de ferestre mari cat zidul). Si cealalta echipa o sa curete cele 2 piscine exterioare pe langa care ati trecut mai devreme, ne mitraliaza ea.
Deci banuiala noastra initiala era corecta: totul in viata se plateste. Cu varf si indesat, asa cum speram sa fie si teancul de clatite de la final totusi… OK, what’s fair is fair, trebuia sa platim, eram tineri si in forta si convinsi ca vom termina in 2 timpi si 3 miscari.
Numai ca piscinele pe care am ajuns sa le curat impreuna cu Andrei s-au dovedit a fi munca de Sisif. Plouase de curand si erau pline de frunze jilave, apa incepuse sa dea pe rascoale si trebuia sa o facem sa se scurga pe undeva. Ne-am luat avant sa terminam cat de repede, dar pe masura ce maturam si dadeam la o parte apa, observam ca vantul scutura alte frunze si apa continua sa rasara. Ce mai, munca in zadar! Eram cam deznadajduita si cu mainile pline de bataturi, exasperata de slagarele interminabile ale Laurei Stoica ce se auzeau din boxe, care in loc sa imi dea avant parca ma indemnau sa ma duc intr-un colt si sa plang. Nu mai speram sa termin vreodata. Insa colegul meu a fost foarte perseverent si a ramas calm in lupta cu matura si incet, dar sigur, mormanul de frunze a inceput sa dispara. Nu puteam sa il las balta,deja simteam ca m-am atasat de echipa si as fi facut orice ca sa castigam…
Asa ca, dupa aproape o ora jumate de asudat, injurat si bagat la cap lectia despre cum sa nu te increzi in promisiuni ademenitoare, am reusit sa dam o fata cat de cat curata piscinelor, sa ne luam maturile la spinare si sa ne taram cu greu spre colegii nostri, care terminasera si ei de putin timp curatenia imenselor geamuri si care aratau ca si cum alergasera la maraton…
Era aproape ora 14,00. Ne-am dus cu incredere la bucatarie, ne asteptam sa ni se livreze mult ravnitele clatite, dar, surpriza! Nu erau gata. Panicati, morti de foame si cu nervii tandari, ne-am hotarat sa mancam ceva si sa asteptam pe cat puteam de rabdatori facerea prea-minunatelor clatite, care aveau sa ne asigure victoria. Nu se poate, ne ziceam noi, ca dupa toata munca asta silnica sa nu castigam!
In sfarsit, uneva la ora 14,30 am reusit sa intram in posesia comorii si atunci ne-am dat seama ca am uitat sa negociem un punct foarte important din intelegere – gemul! Clatitele erau umplute cu aer. Din bunavointa celor de la restaurant, am capatat totusi doua borcanele cu dulceata si doua linguri de plastic. Am vrut sa ne apucam de treaba, insa am fost goniti din restaurant, sa ne gasim un alt loc in care sa nu incomodam.
***
15 minute mai tarziu, in parcarea de la Mega Image, pe capota masinii colegilor, am inceput sa impaturim, sa ungem cu un firicel de gem si sa punem pe o bucata de servetel pretioasele clatite. Toti incercam sa facem cate ceva, – in timp ce efectivul de asamblare compus din mine si alte patru fete opera la turatie maxima, doi colegi au intrat in Mega Image sa cerseasca niste gem si s-au intors victoriosi cu un borcan mic de Finetti, in timp ce alti doi abordau putinii trecatori pentru a-i convinge sa cumpere clatitele.
Deodata, a inceput sa ploua cu picaturi mari care se infiltrau in dulceata. Macar de-ar fi inmultit-o!
– Repede, sa mergem spre centru! a inceput Carmen sa organizeze trupele.
Ne-am strans calabalacul, am intrat in masina si am pornit in tromba spre centrul orasului in timp ce ne uitam ingroziti ba la ceas, ba la ploaia nemiloasa. Era ora 15,00 aproape si noi mai aveam doar 60 de minute sa gasim cumparatori pentru marfa noastra si sa nu ne intoarcem cu buzunarele goale.
Rezultat scontat: 100 de clatite vandute, cel putin 500 RON in buzunare (ca ne propuseseram sa nu dam clatita cu mai putin de 5 RON) si glorie eterna, plus evidenta satisfactie de a ne flutura victoria pe la nasul colegilor invinsi.
Rezultat actual: sperante si o tava de clatite umplute mai mult cu aer.
In centru ploua in continuare cu clabuci cat oul de gaina si noi nu stiam de unde sa incepem, cum sa facem sa mergem la oameni pe strada si sa nu ne alunge ca pe ultimii nebuni. Ne-am incurajat reciproc si am sarit din masina direct pe niste bieti turisti asiatici:
– Hello, we are in a contest, we sell pancakes, it’s a Romanian traditional dessert, please have one!
S-au uitat cu groaza la noi si au fugit mancand pamantul.
– Trebuie sa ne impartim in doua, ne urla atunci Maria care, la cei 1,60 metri ai sai, mai avea putin si era luata de apa.
Ne-am intors in masina, unde am reusit sa transferam o parte din clatite pe o folie de aluminiu si am decis ca patru dintre noi sa mearga pe la pensiunile din zona si patru sa abordeze turistii de pe strada. Nu stiu cine si de ce a decis sa facem asta, a fost una dintre multele decizii luate sub presiunea incredibila a cronometrului. Asa ca eu impreuna cu Andrei, Maria si Ileana ne-am indreptat vertiginos prima data catre un grup de taximetristi, la care depistaseram o sclipire de foame in ochi. Am reusit sa vindem trei clatite cu cinsprezece lei! Alergam disperati de colo colo, eu tinand bine de tava sa nu o ude ploaia – doar in cateva ore reusisem sa cresc in rang si sa primesc acest rol important in echipa! Treaba incepea sa mearga si banii sa curga.
Am intrat in toate pub-urile, restaurantele si terasele pe care le-am vazut cu ochii, insa vremea rea alungase cele mai multe suflete omenesti spre pensiuni si hoteluri, asa ca din disperare am intrat chiar si in muzeul de istorie, intr-un atelier de croitorie si intr-o dugheana dubioasa, unde se vindeau pufuleti si apa distilata. Zambind, implorand si facand reduceri considerabile, am reusit sa dam aici una, dincolo doua clatite, astfel incat la 15:50 mai aveam de vandut cam 30. Darunde sa le dam pe toate in 10 minute? Ca o luminita de la capatul tunelului, ni s-au infatisat dinaintea ochilor doua autocare pline cu adolecenti, care se pregateau de plecare. Asta era sansa noastra! Am alergat spre ei ca intr-un film dat cu incetinitorul, caci mainile imi tremurau, privirea incepuse sa imi joace feste, vedeam peste tot zeci de puncte si pete negre, auzeam incontinuu in urechi un vajait, iar picioarele imi tremurau ca piftia, de simteam ca la fiecare pas o sa ma prabusesc gramada. Tineam insa bine de tava si o duceam ca pe flacara olimpica.
Carmen si Claudiu au luat tava si s-au suit fara sa stea pe ganduri intr-unul din autocare si de jos ii auzeam strigand:
– Avem clatite proaspete, clatite cu gem, clatite cu dulceata, 5 lei bucata, cine mai doreste, cine mai pofteste?
Pret de cateva clipe, o liniste socata s-a asternut in autocarul plin de tineri, pana ce unul, mai infometat, a indraznit sa ceara prima clatita! Si apoi s-a dezlantuit haosul, cateva maini s-au intins la unison spre tava, zeci de glasuri s-au amestecat cu rasete de mirare si foame si banii curgeau si clatitele umplute cu intuneric, dupa cum a remarcat unul dintre clienti, au inceput sa ia calea mainilor, pana nu a mai ramas nici macar una in tava.
Era ora 15:58 si noi vanduseram toate cele 100 de clatite, in mai putin de o ora. Eram atat de socati de aceasta reusita, incat am ramas in ploaie privindu-ne, razand si chiunind de bucurie! Nu reusiseram sa pastram standardul de 5 RON pe bucata, de disperare am dat si cu 1 RON, dar acum tava eram goala si noi eram in masina, in drum spre hotel. Trebuia sa ne intoarcem pentru dezbaterile finale. Ce a mers bine, ce decizii gresite am luat, ce am invatat si, mai presus de toate, cine a castigat!
Am asteptat cu sufletul la gura sa aflam rezultatele. Trainerul numara de zor profitul fiecarei echipe. Noi: putin sub 400 de RON. Eram nauciti, cine ar fi crezut asa ceva, ca intr-o ora putem sa scoatem asa de mult, cu atat de putin? Pai de ce nu ne deschidem atunci un business cu clatite?! Fericiti, ne-am strans in brate si am celebrat sfarsitul unei zile grele, dar fructuoase. Ca prin vis am auzit apoi si rezultatele celorlalte 2 echipe – unii au vandut tot clatite si au strans cam 600 de RON, ceilalti, mai indrazneti, si-au diversificat oferta, punand la bataie si clatite si gogosi, reusind sa stranga cat celelalte 2 echipe la un loc.
Deci am iesit pe locul trei.
Colegilor mei le-au cam pierit atunci zambetele, dincolo de euforia momentului zacea latent orgoliul de oameni de vanzari, fiecare dintre ei bataios, in jobul de zi cu zi obisnuit sa fie primul sau macar aspirand la acest loc… Eu – in continuare plina de adrenalina.
Imi plac concursurile, imi place sa castig, dar chiar si cnd pierd ma gandesc cu ce am ramas.
Nu stiu altii ce au invatat din aceasta experienta, dar pentru mine a fost un fel de testare a limitelor, ca intr-o poveste cu Harap Alb care are de trecut macar 3 probe pentru a ajunge mai puternic la finalul calatoriei. Am plecat la drum stresata de necunoscut – o data, pentru ca era primul teambulinding adevarat la care participam, alaturi de oameni in proportie de 80% necunoscuti; apoi, pentru ca nu mai vandusem nimic in viata mea.
Daca ar fi sa trag linie, am ramas evident cu ineditul situatiei, cu distractia, cu apropierea de unii colegi cu care am descoperit unele afinitati, dar si cu mai multa incredere in mine, cu sentimentul ca daca este nevoie pot sa fac fata oricarei provocari. Prima mea experienta de vanzare, prima data cand am alergat prin ploaie sa conving lumea sa cumpere ceva de la mine, chiar daca acel ceva era o clatita plouata umpluta cu un firicel de gem. Bucuria imensa ca cineva chiar a platit bani adevarati, palpabili, numarabili pentru asta! Bani pe care stiam ca i-am strans de dragul concursului, dar si de dragul de a-i dona ulterior unor copii fara posibilitati. Bani castigati de mine si altfel decat facand ceea ce fac zi de zi.