Cum am invatat sa vand clatite- Anda

Aventura unui om de la Resurse Umane alaturi de colegii din Vanzari

In urma cu aproape un an, compania in care lucrez a organizat un training pentru colegii din vanzari, pe care i-am insotit in calitate de reprezentant al Diviziei de Resurse Umane. Trainingul a implicat un concurs in care fiecare sa isi imbuntateasca abilitatile de vanzare. 20 de oameni, organizati in trei echipe, urmau sa se confrunte pentru a scoate profit din nimic, doar gatind si vanzand produse de patiserie cu buget initial 0. Echipa care facea cel mai mare profit, castiga – simplu. La bataie nu era vreun premiu, ci experienta si satisfactie si posibilitatea de a dona banii catre anumite cauze sociale

Se preupunea ca eu sa stau pe margine si sa asist la intregul concurs, eventual sa le ofer colegilor suport. Dar nu stiam mai exact ce inseamna asta – sa ii incurajez? Sa le spun cat timp mai au? Sa ma fatai de colo colo pe langa ei? Dupa ce cateva minute am tatonat atmosfera, am decis sa ma alatur si eu uneia dintre echipe in calitate de participant la concurs. Rolul de judecator al calitatilor si defectelor celorlalti mi-l asumam in fiecare zi, asa ca era un prilej numai bun sa mai aflu ceva despre mine si despre colegii mei.

Mai intai, ne-am adunat sa ne stabilim strategia. Adica am inceput sa ne certam. Sau mai exact, ceilalti sapte oameni se certau, eu inca fiind in expectativa – desi fusesem invitata sa fac parte din echipa, nu eram sigura inca de rolul meu, nu imi dadeam seama daca ma acceptau sau ma priveau circumspect pentru ca eram omul de la HR, care, in opinia lor, probabil a venit sa ii supravegheze, sa isi ia notite mentale si sa critice. Sau, mai rau, eram psihologul care le citeste gandurile si atunci cu siguranta nu ma prea voiau atat de aproape de ei!

Una dintre colege, Carmen, in viata reala un vanzator despre care stiam ca are rezultate foarte bune, si-a asumat inca de la inceput rolul de leader informal si a inceput sa traseze directii. Timp de cateva minute bune, s-a contrat cu Maria, o colega nou venita in companie, si nimeni nu a prea avut loc sa intevina, atat de vehement zburau argumentele de la una la cealalata. Totusi, presati de timp si de autoritatea colegei cu mai multa experienta, dupa aproape 30 de minute am reusit sa incropim ceva care semana a plan. Am decis sa vindem clatite pentru ca implica putine ingrediente, timp mediu de preparare si indemanare redusa. Bun, dar cum, cand nu aveam absolut nici un ban? Fiind in Bran, o statiune cu multe pensiuni si hoteluri, urma sa mergem la unul dintre complexurile turistice de acolo, la restaurant si sa obtinem ingredintele pentru clatite si un colt de aragaz sa gatim, apoi sa platim cumva, inca nu ne gandiseram atat de departe.

Pentru ca vremea nu se anunta a fi de partea noastra, ne-am echipat cu pelerine verzi de ploaie si ne-am indreptat spre mai sus pomenitul restaurant. Eram opt aparitii probabil tare ciudate la ora aceea matinala. Cu mult aplomb si ochi de caprioara, Carmen l-a abordat pe chelnerul care se afla in trecere pe acolo:

– Buna ziua, suntem intr-un concurs si avem nevoie de ajutorul dvs.

– Aaaa….da?

– Stiti, trebuie sa facem clatite si sa le vindem, dar nu avem bani…a mai completat Maria. Ii dadeam omului informatia cu picatura, sa nu se inece de la prea multa.

– Aaa…Aaaa…

– Si ne gandeam sa folosim bucataria dvs. Noi facem clatitele daca ne lasati sa umblam la aragaze, la tigai si la ingrediente, i-a dat inainte Maria.

Chelnerul era absolut contrariat, nu mai auzise de asa ceva in viata lui. Dupa ce s-a holbat cateva secunde la noi, nestiind daca sa ne dea afara sau nu, a chemat-o pe sefa de sala. Am reluat discursul pe mai multe voci:

– Buna ziua, am venit la dvs pentru ca am facut un teambuilding mai demult aici, aveti niste conditii extraordinare si credem ca ne-ati putea ajuta foarte mult, si-a inceput Carmen pledoaria.

– Ne dorim foaaarte mult sa castigam, sa stiti! flutura din gene o colega blonda.

– Si sa stiti ca banii castigati vor fi donati catre copii fara posibilitati, a adus argumentul suprem Claudiu, un baiat cu aer macho, pe care nu l-ai fi banuit atat de sensibil.

Doamna se uita lung fara sa spuna nimic. Totusi nu ne-a dat afara – semn bun.

– Si de ce v-am ajuta?

– Suntem dispusi ca in schimbul ajutorului dvs, sa ne oferim serviciile, poate aveti nevoie sa stergem praful pe undeva sau servim pe la mese…? a raspuns Andrei, un baiat foarte muncitor de fel.

Sefa de sala s-a intors pe calcaie, a disparut in bucatarie, unde a stat cateva minute bune, timp in care noi fierbeam la foc mocnit, pentru ca proba era contra cronomertru. Aveam timp pana la ora 16,00 sa gatim, sa vindem si sa ne intoarcem inapoi la hotel cu banii stransi. Era deja ora 11,00… Intr-un final, sefa de sala ne-a spus ca nu ne pot lasa in bucatarie, dar ca ne pot face ei 100 de clatite, care vor fi gata pana la ora 13,30. Ne-am facut repede socoteala – eram cam stransi cu timpul, ne-ar mai fi ramas doar 2 ore si putin sa le si vindem. Totusi asa propunere nu era de lepadat!

– Dar ce trebuie sa facem in schimb? a intrebat Claudiu suspicios.

– Doar va duceti cu colega mea care va va prezenta complexul pana cand sunt gata clatitele.

Eram cam neincrezatori. Atata generozitate mai rar intalnesti… Nimic pe lumea asta nu este gratis, ce voiau sa obtina? Ne-am linistit totusi cu ideea ca vor sa le promovam serviciile apoi – ne plimbam si apoi le povesteam si altora ce frumos e si asa le facem reclama pe gratis. Asa ca mult mai increzatori am urmat-o pe fata in rosu care s-a prezentat a face parte din echipa de animatie, adica tine turistii ocupati in caz ca au venit la munte si se plictisesc de atata relaxare. Pe masura ce descopeream noi colturi interesante ale complexului am inceput incet incet sa ne relaxam si sa ne bucuram de ceea ce vedeam in jur si am intrat in modul de excursie cu clasa. Fata ne-a plimbat timp de aproape doua ore prin mai multe spatii de joaca, terase, am vazut chiar si o mica gradina zoologica, o stana si o casa a lui Mos Craciun care coboara pe horn. Ne-am pierdut printr-un parc tematic, cu statui ale unor personalitati din istoria romanilor, am cascat ochii la muntii care se vedeau pe fundal si am respirat aer proaspat deodata cu voia buna.

Pe la ora 13,00 abia am ajuns la o sala mare de jocuri si ne-am gandit ca acesta a fost punctul final al incursiunii noastre si ca vom putea merge la restaurant sa verificam stadiul clatitelor. Dar acolo ne-a intampinat o alta angajata, care ne-a masurat sever din cap pana in picioare si in fata careia ne-a cam pierit aerul detasat.

– Acum, o sa va impartiti in doua echipe si o sa veniti dupa mine, ne-a zis fara sa zambeasca.

Ne uitam unul la celalalt si nu prea intelegeam – ne duce la clatite? Nu e nevoie, ca am retinut drumul…

– O echipa mergeti sa stergeti geamurile acestea (si ne arata ditamai sandramaua cu pe putin 50 de ferestre mari cat zidul). Si cealalta echipa o sa curete cele 2 piscine exterioare pe langa care ati trecut mai devreme, ne mitraliaza ea.

Deci banuiala noastra initiala era corecta: totul in viata se plateste. Cu varf si indesat, asa cum speram sa fie si teancul de clatite de la final totusi… OK, what’s fair is fair, trebuia sa platim, eram tineri si in forta si convinsi ca vom termina in 2 timpi si 3 miscari.

Numai ca piscinele pe care am ajuns sa le curat impreuna cu Andrei s-au dovedit a fi munca de Sisif. Plouase de curand si erau pline de frunze jilave, apa incepuse sa dea pe rascoale si trebuia sa o facem sa se scurga pe undeva. Ne-am luat avant sa terminam cat de repede, dar pe masura ce maturam si dadeam la o parte apa, observam ca vantul scutura alte frunze si apa continua sa rasara. Ce mai, munca in zadar! Eram cam deznadajduita si cu mainile pline de bataturi, exasperata de slagarele interminabile ale Laurei Stoica ce se auzeau din boxe, care in loc sa imi dea avant parca ma indemnau sa ma duc intr-un colt si sa plang. Nu mai speram sa termin vreodata. Insa colegul meu a fost foarte perseverent si a ramas calm in lupta cu matura si incet, dar sigur, mormanul de frunze a inceput sa dispara. Nu puteam sa il las balta,deja simteam ca m-am atasat de echipa si as fi facut orice ca sa castigam…

Asa ca, dupa aproape o ora jumate de asudat, injurat si bagat la cap lectia despre cum sa nu te increzi in promisiuni ademenitoare, am reusit sa dam o fata cat de cat curata piscinelor, sa ne luam maturile la spinare si sa ne taram cu greu spre colegii nostri, care terminasera si ei de putin timp curatenia imenselor geamuri si care aratau ca si cum alergasera la maraton…

Era aproape ora 14,00. Ne-am dus cu incredere la bucatarie, ne asteptam sa ni se livreze mult ravnitele clatite, dar, surpriza! Nu erau gata. Panicati, morti de foame si cu nervii tandari, ne-am hotarat sa mancam ceva si sa asteptam pe cat puteam de rabdatori facerea prea-minunatelor clatite, care aveau sa ne asigure victoria. Nu se poate, ne ziceam noi, ca dupa toata munca asta silnica sa nu castigam!

In sfarsit, uneva la ora 14,30 am reusit sa intram in posesia comorii si atunci ne-am dat seama ca am uitat sa negociem un punct foarte important din intelegere – gemul! Clatitele erau umplute cu aer. Din bunavointa celor de la restaurant, am capatat totusi doua borcanele cu dulceata si doua linguri de plastic. Am vrut sa ne apucam de treaba, insa am fost goniti din restaurant, sa ne gasim un alt loc in care sa nu incomodam.

***

15 minute mai tarziu, in parcarea de la Mega Image, pe capota masinii colegilor, am inceput sa impaturim, sa ungem cu un firicel de gem si sa punem pe o bucata de servetel pretioasele clatite. Toti incercam sa facem cate ceva, – in timp ce efectivul de asamblare compus din mine si alte patru fete opera la turatie maxima, doi colegi au intrat in Mega Image sa cerseasca niste gem si s-au intors victoriosi cu un borcan mic de Finetti, in timp ce alti doi abordau putinii trecatori pentru a-i convinge sa cumpere clatitele.

Deodata, a inceput sa ploua cu picaturi mari care se infiltrau in dulceata. Macar de-ar fi inmultit-o!

– Repede, sa mergem spre centru! a inceput Carmen sa organizeze trupele.

Ne-am strans calabalacul, am intrat in masina si am pornit in tromba spre centrul orasului in timp ce ne uitam ingroziti ba la ceas, ba la ploaia nemiloasa. Era ora 15,00 aproape si noi mai aveam doar 60 de minute sa gasim cumparatori pentru marfa noastra si sa nu ne intoarcem cu buzunarele goale.

Rezultat scontat: 100 de clatite vandute, cel putin 500 RON in buzunare (ca ne propuseseram sa nu dam clatita cu mai putin de 5 RON) si glorie eterna, plus evidenta satisfactie de a ne flutura victoria pe la nasul colegilor invinsi.

Rezultat actual: sperante si o tava de clatite umplute mai mult cu aer.

In centru ploua in continuare cu clabuci cat oul de gaina si noi nu stiam de unde sa incepem, cum sa facem sa mergem la oameni pe strada si sa nu ne alunge ca pe ultimii nebuni. Ne-am incurajat reciproc si am sarit din masina direct pe niste bieti turisti asiatici:

– Hello, we are in a contest, we sell pancakes, it’s a Romanian traditional dessert, please have one!

S-au uitat cu groaza la noi si au fugit mancand pamantul.

– Trebuie sa ne impartim in doua, ne urla atunci Maria care, la cei 1,60 metri ai sai, mai avea putin si era luata de apa.

Ne-am intors in masina, unde am reusit sa transferam o parte din clatite pe o folie de aluminiu si am decis ca patru dintre noi sa mearga pe la pensiunile din zona si patru sa abordeze turistii de pe strada. Nu stiu cine si de ce a decis sa facem asta, a fost una dintre multele decizii luate sub presiunea incredibila a cronometrului. Asa ca eu impreuna cu Andrei, Maria si Ileana ne-am indreptat vertiginos prima data catre un grup de taximetristi, la care depistaseram o sclipire de foame in ochi. Am reusit sa vindem trei clatite cu cinsprezece lei! Alergam disperati de colo colo, eu tinand bine de tava sa nu o ude ploaia – doar in cateva ore reusisem sa cresc in rang si sa primesc acest rol important in echipa! Treaba incepea sa mearga si banii sa curga.

Am intrat in toate pub-urile, restaurantele si terasele pe care le-am vazut cu ochii, insa vremea rea alungase cele mai multe suflete omenesti spre pensiuni si hoteluri, asa ca din disperare am intrat chiar si in muzeul de istorie, intr-un atelier de croitorie si intr-o dugheana dubioasa, unde se vindeau pufuleti si apa distilata. Zambind, implorand si facand reduceri considerabile, am reusit sa dam aici una, dincolo doua clatite, astfel incat la 15:50 mai aveam de vandut cam 30. Darunde sa le dam pe toate in 10 minute? Ca o luminita de la capatul tunelului, ni s-au infatisat dinaintea ochilor doua autocare pline cu adolecenti, care se pregateau de plecare. Asta era sansa noastra! Am alergat spre ei ca intr-un film dat cu incetinitorul, caci mainile imi tremurau, privirea incepuse sa imi joace feste, vedeam peste tot zeci de puncte si pete negre, auzeam incontinuu in urechi un vajait, iar picioarele imi tremurau ca piftia, de simteam ca la fiecare pas o sa ma prabusesc gramada. Tineam insa bine de tava si o duceam ca pe flacara olimpica.

Carmen si Claudiu au luat tava si s-au suit fara sa stea pe ganduri intr-unul din autocare si de jos ii auzeam strigand:

– Avem clatite proaspete, clatite cu gem, clatite cu dulceata, 5 lei bucata, cine mai doreste, cine mai pofteste?

Pret de cateva clipe, o liniste socata s-a asternut in autocarul plin de tineri, pana ce unul, mai infometat, a indraznit sa ceara prima clatita! Si apoi s-a dezlantuit haosul, cateva maini s-au intins la unison spre tava, zeci de glasuri s-au amestecat cu rasete de mirare si foame si banii curgeau si clatitele umplute cu intuneric, dupa cum a remarcat unul dintre clienti, au inceput sa ia calea mainilor, pana nu a mai ramas nici macar una in tava.

Era ora 15:58 si noi vanduseram toate cele 100 de clatite, in mai putin de o ora. Eram atat de socati de aceasta reusita, incat am ramas in ploaie privindu-ne, razand si chiunind de bucurie! Nu reusiseram sa pastram standardul de 5 RON pe bucata, de disperare am dat si cu 1 RON, dar acum tava eram goala si noi eram in masina, in drum spre hotel. Trebuia sa ne intoarcem pentru dezbaterile finale. Ce a mers bine, ce decizii gresite am luat, ce am invatat si, mai presus de toate, cine a castigat!

Am asteptat cu sufletul la gura sa aflam rezultatele. Trainerul numara de zor profitul fiecarei echipe. Noi: putin sub 400 de RON. Eram nauciti, cine ar fi crezut asa ceva, ca intr-o ora putem sa scoatem asa de mult, cu atat de putin? Pai de ce nu ne deschidem atunci un business cu clatite?! Fericiti, ne-am strans in brate si am celebrat sfarsitul unei zile grele, dar fructuoase. Ca prin vis am auzit apoi si rezultatele celorlalte 2 echipe – unii au vandut tot clatite si au strans cam 600 de RON, ceilalti, mai indrazneti, si-au diversificat oferta, punand la bataie si clatite si gogosi, reusind sa stranga cat celelalte 2 echipe la un loc.

Deci am iesit pe locul trei.

Colegilor mei le-au cam pierit atunci zambetele, dincolo de euforia momentului zacea latent orgoliul de oameni de vanzari, fiecare dintre ei bataios, in jobul de zi cu zi obisnuit sa fie primul sau macar aspirand la acest loc… Eu – in continuare plina de adrenalina.

Imi plac concursurile, imi place sa castig, dar chiar si cnd pierd ma gandesc cu ce am ramas.

Nu stiu altii ce au invatat din aceasta experienta, dar pentru mine a fost un fel de testare a limitelor, ca intr-o poveste cu Harap Alb care are de trecut macar 3 probe pentru a ajunge mai puternic la finalul calatoriei. Am plecat la drum stresata de necunoscut – o data, pentru ca era primul teambulinding adevarat la care participam, alaturi de oameni in proportie de 80% necunoscuti; apoi, pentru ca nu mai vandusem nimic in viata mea.

Daca ar fi sa trag linie, am ramas evident cu ineditul situatiei, cu distractia, cu apropierea de unii colegi cu care am descoperit unele afinitati, dar si cu mai multa incredere in mine, cu sentimentul ca daca este nevoie pot sa fac fata oricarei provocari. Prima mea experienta de vanzare, prima data cand am alergat prin ploaie sa conving lumea sa cumpere ceva de la mine, chiar daca acel ceva era o clatita plouata umpluta cu un firicel de gem. Bucuria imensa ca cineva chiar a platit bani adevarati, palpabili, numarabili pentru asta! Bani pe care stiam ca i-am strans de dragul concursului, dar si de dragul de a-i dona ulterior unor copii fara posibilitati. Bani castigati de mine si altfel decat facand ceea ce fac zi de zi.

Un an dormit- Marilena

„Cu ce te imbraci in seara asta?”

„O sa-mi iau rochia de dantela Cavalli si cu pantofii ăştia roşii”

„Sunt de la Alain?”

„Nu. I-am cumparat din primii mei bani de la campania vodca Absolut”

Incurcandu-ni-se pasii in rochiile lungi, coboram in graba cu prietena mea in timp ce un taxi ne astepta la scara blocului. La muzeul de arta, designeri romani isi prezentau colectiile pentru noul sezon.Prietena mea primise o invitatie si ma alesese pe mine partenera la acel eveniment pentru care ma pregatisem cu o saptamana inainte.Invitatia a coincis cu a doua zi de cura de slabire in care nu mancam mai nimic asa ca am rezistat demna tentatiei bufetului sperand ca peste numai doua zile castingul la Mondselect sa imi schimbe cursul vietii.Nu apucasem sa am nicio prezentare de anvergura in afara de mici contracte de hostess sau promoter la diferite evenimente. Chiar si asa, venitul lunar era net superior comparativ cu anul lucrat la o fundatie sau postul de secretara de la Domotec.

Ma lasasem de facultate din primul semestru pentru ca mi se parea ca absolvirea limbilor straine nu-mi va garanata nicio perspectiva de succes. Voiam sa ma reorientez catre comunicare si PR insa admiterea mai putea astepta inca un an. Voiam sa dau curs eventualelor oportunitati in urma concursului Miss Preuniversitaria la care ocupasem un loc doi. Cu acel prilej il cunoscusem pe Alain-un francez de care ma indragostisem si care reprezenta una dintre companiile care sponsorizau concursul. Tot acest loc doim-a lansat stangaci in lumea modelingului la fel de stangaci in anii 97-98.

A doua zi dupa evenimentul de la Muzeul de Arta, acul cantarului imi arata tot 58. Intepenise pe acea cifra asa că fără să mai stau pe ganduri mi-am aruncat echipamenul de sala in rucsac cu gandul sa ard surplusul de calorii pe banda de alergat. In drum spre sala, am oprit la un plafar sa-mi fac plinul de Biomed-un sirop pentru slabit care imi tăia pofta de mancare şi-mi dădea o senzatie de euforie.

Tot ce-mi mai amintesc din ziua aceea era ca pana la orele 15 nu mancasem nimic si ca ametisem in tramvaiul 36 care ducea la Pantelimon unde era sala de sport.M-am trezit seara, intr-un salon de spital pe care il imparteam cu inca doua femei. Leşinasem- aveam sa aflu de la o asistentă care-mi administra un pumn de pastille.“O,maica ce tanară si frumoasă eşti, şi ai şi ajuns aici printre noi care ne aşteptam sfarşitul in orice clipită”… s-a bagat in vorba o tăntică de vreo 65 de ani imbrobodită cu o basma cu trandafiri roşii rărită de atata purtat si cu un cameşoi care-i acoperea o burtă imensă. Pe noptiera de la cap avea o sticlă de pepsi baută pe jumate iar mancarea era neatinsă. Salonul era invadat de ţanţari si muşte gălagioase. Cladirea era in renovare iar perdelele ingălbenite de finet acopereau doua gauri care ţineau loc de geamuri pana la montarea termopanelor. Cred ca erau 40 de grade iar picamerul care sfredelea placa de ciment de la etajul superior facea imposibilă orice tip de comunicare.

“E lasa ca ea e tanară- are organismul tare. Nu mai cobi matale ca sperii biata fată. Caţi ani ai maică?”, m-a intrebat curioasă vecina de pat. Un 20 mi-a ieşit pe gura amărată de cocteilul medicamentos iar pleopele ingreunate m-au proiectat intr-un hău adanc .

***

Mă trezisem buimacă aveam nevoie de aer asa că am decis sa ies in curtea spitalului.Nu mi-a trebuit mult să intuiesc că grupul numeros din curtea pavilionului B instalat cu cort si caruţă erau susţinătorii colegei de salon cu cameşoi si cercei cu banuţi de argint. Era ora pranzului iar o fiertura mocnea intr-un tuci innegrit pe pirostriul improvizat. Copiii galagioşi ai familiei numeroase se fugăreau desculţi in jurul bucătariei ambulante iar simfonia violentă in sol minor acompaniată de picamer, ciocan si betonieră imi inceţosau raţiunea. Plăcuţa pe care scria Pavilionul B- boli hepatice cronice m-a trezit instant, ca din somnul ghemuit la clasa a doua. Simteam ca-mi scrasnesc şinele in creier. Eram in trenul vietii mele oprit in halta Colentina si incercam sa desluşesc care din acele indicatoare si plăcuţe spre alte pavilioane erau mai grave: boli infectioase, digestive, hepatice cronice sau morgă.

„E inchis! E ora de vizită, nu va putem primi!”, l-am auzit pe paznicul spitalului incercand sa convinga o familie insistentă .Ora de vizita a doctorilor- mi-am zis, de vreme ce accesul vizitatorilor era interzis. Am alergat spre salon cu speranţa sa aflu la intalnirea cu medicul ce boala aveam si cat de grava era.

Cinci doctori evaluau colegele mele de suferinţă. Era o doamna doctor care examina si oferea indicaţii iar alţi 4 medici rezidenţi işi luau notiţe la indicaţiile acesteia. Aşezată pe marginea patului, trăgeam cu ochiul la teancul de dosare din braţele unui medic pe care trona fişa cu numele meu. Nu apucasem sa-mi deslusesc diagnosticul cand grupul cu halate albe s-a indreptat catre mine:

„Ai fost adusă ieri la urgenţă de familia Iordache dar din câte am inţeles nu iţi sunt nici rude si nici prieteni. Eu zic sa-i anunţi pe parinţi pentru ca o sa avem nevoie de o adeverinţă de salariat sau student. Esti studentă?” Mă intrebă direct doctoriţa autoritară.

„Nu. M-am lasat.” Raspund incurcată la gandul că trebuia sa-mi anunţ parintii.Ce treaba aveau parintii,eram adultă si ma intreţineam singura de mai bine de trei ani.E drept ca nu beneficiam nici de statutul de salariat si nici de cel de student, dar ştiam cum functionau spitalele de stat si m-am calmat la gandul ca cei 300 de dolari pentru chirie imi vor fi suficienti sa ies din acea intamplare.

„Ti-au iesit transaminazele foarte mari dar nu ma pot pronunta pana nu efectuam o punctie hepatică” mi-a explicat d-na doctor in timp ce-mi palpa abdomenul inferior si superior.

„Puncţie? ma scuzaţi nu inteleg,vă rog sa-mi daţi mai multe detalii,e grav?”

„Este vorba de o biopsie adică avem nevoie sa extragem o bucatica din ficat ca sa ne ajute sa identificam daca virusul s-a cronicizat sau daca…. e mai grav”

„Mai grav?? despre ce virus e vorba?şi cum l-am luat?” am intrebat izbucnind in plans.

„Nu plange că nu-ţi face bine. Stresul şi oboseala sunt inamicii cei mai de temut ai unui ficat bolnav. Incearcă sa te calmezi iar maine dimineata vom face interventia. Va dura putin si o să salvam timp cu investigatiile”. „Da-i si xanax de o suta „ i-a ordonat unui insoţitor chiar in momentul cand acesta isi inchisese mapa cu notite.

N-am apucat sa mai intreb şi altceva că doctoriţa s-a şi indrepatat spre uşă urmată de convoiul mut.Sute de intrebari ramasesera fara raspuns.Nu aveam decat sa astept pana a doua zi si sa ma rog ca totul sa fie bine.Plangeam ghemuita in pat acoperita cu cearceaful gaurit cand o asistenta m-a dezvelit>

„Draga mamei ai anuntat pe cineva? Parintii tai sunt in Botosani? Da-mi un numar de telefon si o sa-i anunt eu”.

„Nu am parinti…adica… am dar….” O durere ca de cutit in partea dreapta sub piept m-a amuţit iar asistenta mi-a intins cana cu apa si m-a privit cu ochii mari.Am stat probabil 10-15 minute chircita cu pumnalul care-mi strapungea toracele iar spasmele de plans erau precum aşchii de lemn care se infingeau si mai tare la fiecare respiratie.

Dupa o saptamana de investigatii in spital stiam ca aveam un virus B cronicizat si eram suspecta de ciroza sau cancer hepatic. Reusisem sa achit acea saptamana cu banii de chirie urmand sa ma intorc cu o adeverinta ca sa mi se deconteze cazarea de 5 stele de la Colentina. Am sunat toate cunostintele si prietenii sa le cer un imprumut pana aveam sa ma pun pe picioare insa toti erau ocupati si cu probleme. La Alain nu vroiam sa apelez pentru ca in relatia noastra de aproape un an omisese sa-mi dezvaluie un mic-mare detaliu.Ii cunoscusem prietenii si parintii la Paris, insa eram prea orbita sa vad dunga nebronzata de pe degetul inelar. Nu mai vorbeam cu el de 10 zile. Eram trista bolnava si inselata. Cu Bogdan-fratele meu mai mare/mai mic nu eram in relatii bune, iar parintii erau despartiti. De mama mea nu mai stiam nimic de mai bine de cinci ani. Si ea si tata erau alcoolici si rataciti.De x ani de cand murise bunica care m-a crescut, ramasesem singura.

„Analizele nu sunt bine deloc.Trebuie sa intri pe interferon dar daca nu-mi aduci o adeverinta de salariat sau student va trebui sa-l cumperi singura. Tratamentul trebuie tinut minim un an de zile dar costa peste 15 000 de dolari pentru un an.” mi-a explicat D-na doctor in timp ce –m-a inmanat biletul de externare.

„Degeaba!” Se băgă in vorba o doamna care tocmai se internase si urma sa fie cazata in patul meu.

„Da fettita, eu mi-am vandut apartamentul ca sa-mi cumpar medicamente.Statul mi-a asigurat doar pe 6 luni.Acum, dupa un an s-au terminat si banii si nici nu m-am vindecat.O sa iesim cu totii in cosciug de aici!” „Ar mai fi o posibilitate”… Continua doamna doctor oftand.”Am inteles ca parintii nu lucreaza, nu sunt pensionari si nici someri. Ai putea intra pe un program de ajutor social dar asta ar presupune un dosar, o audienta la minister, o ancheta sociala la Botosani care sa dovedeasca ca provii dintr-o familie dezorganizata si fara venituri. Nu stiu ce sa zic. Mai mult nu te pot ajuta”

Dadeam din cap afirmativ sughitand in lacrimi. Slabisem 5 kg iar ochii imi erau inconjurati de cearcane cat banutii de argint din parul femeii cu camesoi. Se externase iar locul carutelor din curte a fost inlocuit de un buldozer. Imi ghicise intr-o zi in palma ca o sa trec peste un punct care putea insemna o saptamana, o luna sau un an. Că acel punct era o cumpana insemnata pe linia vietii. Pentru un moment, mi-am amintit de previziunile ei. Nu avea sa fie nici o saptamana si nici o luna, ma indreptam spre iesire fara un plan B. Nu luasem niciodata in calcul varianta imbolnavirii. Pana atunci,reusisem sa ies din orice situatie. Eram increzatoare in viitor si in perspectivele care se anuntau promitatoare insa in acel moment totul era incert. Castingul il ratasem, contactele le piedusem odata cu telefonul Erikson cu clapeta. Imi cazuse sau mi-l furase cineva in ziua cu lesinul. In timp ce-mi faceam inventarul bunurilor din rucsac, am gasit o bancnota. Era destinata asistentei binevoitoare insa in acea zi avea garda de noapte asa ca am hotarat sa-i dau pe taxi pana in Vitan.

***

„Unde va las domnisoara ?” m-a intrebat soferul de taxi in timp ce cauta numarul strazii. Ma uitam in gol si-l lasam sa caute fara sa-i ofer niciun indiciu.

„Stop Stop!!! opriti aici!!” Am strigat disperata vazand niste bulendre calcate in picioare pe trotuarul de langa scara mea. Rochia Cavalli, un prosop murdar si o conserva goala de peste zaceau insirate pe trotuar. Erau ale mele.Dar cum ajunsesera acolo? Ce se intamplase intr-o saptamana de cand eram in spital? Confuza si speriata am coborat alergand spre scara blocului. In fata, insirate pe jos, erau biroul meu negru,cartile si revistele ,o galeata rosie si niste saci de gunoi plini cu hainele mele. Doua doamne in varsta asezate pe bancuta din fata blocului asistau la balciul de la apartamentul 78.

„Noi le-am pazit cat am putut, dar noaptea au mai furat din ele” s-au scuzat pensionarele in timp ce mi-am adunat lucrurile plangand.

„Dar ce s-a intamplat,cum au ajuns lucrurile mele aici?” „Le-a scos nebuna de proprietara. Cica nu i-ai platit chiria de 2 luni. A zis ca ai disparut. Ca te-a sunat dar nu vrei sa-i raspunzi la telefon. A schimbat yala si a bagat alt chirias. Astea le-a coborat Raducu de la doi ca altfel….”

„Care Raducu? instalatorul???”

”Da mămică du-te la el că e acasă, poate ştie mai multe că aseară am auzit-o pe nebună ca se certa cu el”.

La ce apartament stă?”

„La 68 sub tine!”

Raducu era un soi de „meşterică” al blocului iar doamnele pensionare nu ezitau să-l solicite de cate ori li se infunda o conductă sau li se strica o priză. Ma ajutase chiar şi pe mine intr-o dimineaţă cand mă blocasem in lift. Lucrasem in acea noapte pentru o campanie in cluburile din regie. Bătusem in uşa liftului ore intregi insă nu ma auzise nimeni. Adormisem intr-un tarziu cu rucsacul sub cap şi cu colanţii argintii de la Vogue Slim pe cap ca sa nu ma tragă curentul. Printr-o minune, pe la ora 5 dimineaţa,Raducu ma salvase din liftul blocat intre etaje.De atunci il mai vazusem poate o data. Arăta tot timpul la fel: cu o salopeta murdara de var si cu o şapcă cu cozorocul intors la spate şmechereşte. Aveam sa aflu ulterior ca interventia „liftul” a fost infima in comparatie cu misiunile in Somalia sau Angola unde a fost detasat de armata romana.Cu banii stranşi din misiunile internationale Raducu işi mai achizitiona cate o garsoniera in bloc pe care o renova in regie proprie.

„ Poti să stai in garsoniera de la 2 pană iţi gasesti altceva”.s-a oferit Răducu in timp ce incercam să-i redau un fir al intamplărilor şi să-i mulţumesc pentru intervenţie.

”Chiar azi vreau sa montez o toaletă dar din păcate o sa intrerup lucrarile pentru că o sa plec din ţară.Aş fi vrut sa termin si sa inchiriez…. insă in conditiile astea garsoniera va sta goala pe perioada cat voi fi plecat”.Imi explica Raducu implicat.

„Da… poate 2-3 zile mi-ar fi de folos pana voi gasi altceva”. am multumit ruşinată.

In prima zi am dat zeci de telefoane incercand sa ataşez documente doveditoare in dosarul pentru ajutoru social. Scenariul „ancheta socială” nu-l vedeam realizabil mai ales că prezentarea părinţilor alcoolici fără venituri ma răscolea foarte mult.Toate „prietenele” de la agenţiile de modeling cu care am lucrat la targuri sau cu care m-am distrat prin cluburi au arătat dezinteres si neimplicare. Nimeni nu intelegea gravitatea situaţiei. Am sunat chiar si la firmele unde lucrasem cu contract de munca pe perioade mai lungi in speranta sa gasesc un artificiu pentru intocmirea unui dosar pentru anii in care cotizasem la sanatate. Contabila de la Domotec a fost singura care a incercat sa ma descoase si să inteleagă situaţia in care mă aflam dandu-mi impresia ca are soluţii.

„ O sa vorbesc cu Domnul Boris, trebuie sa existe o posibilitate nu promit …să vedem…”

Replicile venite de la prietenii sau cunostintele carora le ceream ajutorul se derulau repetitiv si previzibil in forma: „O să văd”,” nu promit”imi pare rău” nu pot”.Durerile in partea dreapta erau din ce in ce mai acute iar eu eram din ce in ce mai lipsita de puteri.

Raducu trebuia sa plece in misiune in mai putin de o saptamana insa inainte de plecare,mi-a dat de inteles ca puteam locui gratis in garsoniera neterminata chiar si un an .Reusise chiar in putinul timp sa-mi aranjeze si un consult la spitalul militar.Dupa mai multe investigatii la spitalul Militar si Colentina s-au incercat diferite scenarii ajutatoare in vederea procurarii tratamentului: ba in baza unui dosar de ajutor social, ba a unei programari pentru o audienta la Ministerul Sanatatii. Dupa toate incercarile,reusisem in cele din urma sa obtin 6 luni de tratament cu Lamivudina.Un medicament experimental studiat pe un esantion de 1173 de subiecti diagnosticati cu VHB. Dosarul voluntarilor „cobai” viza sexul feminin cu niveluri reduse ale AG HBE initial si varsta tanara. Probabilitatea de a raspunde la terapie depindea de cuantificarea nivelului ADN VHB si AG HBE la inceperea si in timpul terapiei.

***
Ajunsesem din nou la Colentina pentru investigatii mai amanuntite.De data asta stateam intr-un un salon cu termopane si baie renovata.Erau primele zile cu tratamentul experimental iar pielea imi devenise stravezie si ochii retrasi in orbite.Cand m-am uitat in oglinda aproape ca nu m-am recunoscut.Din cauza calmantelor ajunsesem sa nu mai stiu in ce zi a saptamanii eram.Intr-una din zile,pe la pranz mi-a sunat pentru prima oara telefonul pe care-l imprumutasem de la Raducu.Era contabila de la Domotec.

„Te rog sa cobori repede la poarta ca nu pot parca si e politie!”

Coboram incet scarile care parca-mi fugeau de sub picioare.Nu aveam idee de ce venise iar drumul pana la poarta mi s-a parut ca cel spre Golgota. Parterul arata ca dupa razboi.Muncitorii tencuiau peretii, bolnavi in pijama stateau la o tigara,vizitatori cu sacosele doldora se vanzoleau pe transeele eliberate,asistente care transportau bolnavi in scaune cu rotile sau pe targa. La poarta spitalului era o Dacia Nova cu luminile de avarii clipind intermitent.

„Uite ia asta! Ai grija sa nu vada cineva!”Mi-a sugerat contabila complice in timp ce mi-a indesat in buzunarul de la bluza pijamalei un sul de bancnote.”Nu am timp. Trebuie sa fug!Semneaza repede asta ca trebuie sa-l inregistrez la ITM ca altfel o incurc cu Domnul Boris…stii cum e el…” Fara sa inteleg mare lucru i-am urmat indicatiile contabilei si am iesit in mai putin de un minut din masina.

Strangeam in pumn un teanc de bancnote stranse intr-un elastic. Erau banii stransi de foştii mei colegi de la Domotec. Sub braţ, ţineam o copie a unui contract de munca pe care l-am semnat la poarta spitalului si care urma sa fie inregistrat la ITM . Cu cat strangeam mai tare comoara din buzunarul pijamalei indreptandu-ma spre salon, aveam sa stiu ca lupta cu boala incepuse iar eu nu puteam iesi decat invingatoare din acel ring. Mi-am chibzuit averea legata in elastic pentru toate zilele de neputinta care au urmat dupa externare.Am adunat, calculat si impartit toate ratiile de mancare si orele de somn care trebuiau sa primeze in perioada de tratament-adica pentru minim un an. Somnul-asa cum spunea Doamna doctor Rputea sa ma salveze.Ma legasem de singura indicatie din sirul termenilor medicali complicati.

Doza de calmante si somnifere prescrise de D-na doctor s-a dublat si triplat pe masura ce a trecut timpul.Valoarea transaminazelor scadea la fiecare control iar medicii erau satisfacuti.

Conventia pe care o semnasem odata cu acceptul meu in rol de „cobai” prevedea supunerea la schema de tratament experimental si angajamentul ca nu suplimentez cu niciun alt medicament sau terapie alternativa. Cu toate astea, ajunsesem sa inger de la gandaci uscati si venin de albine la penis de cerb macerat in alcool.Incercasem tot!Un vraci din Moldova imi facuse o incizie sub limba iar altul chinez imi infingea ace in cap si betisoare aprinse in urechi.

In garsoniera cu pereti netencuiti cu doar un fotoliu extensibil, un aragaz si un frigider de camping am dormit un an. Ore,zile, saptamani treceau dormite. O singura zi din luna era importanta- aceea cand trebuia sa ajung la control. Nu stiu nici acum care din terapii a functionat: tratamentul experimental, suplimentarea cu leacuri babesti sau legamintele facute cu Dumnezeu in zilele de chin insa dupa exact un an de dormit minunea s-a realizat!

Epilog

Virusul hepatitei B afecteaza mai mult de 350 milioane de oameni din intreaga lume si in fiecare an mor mai mult de un milion urmare a cirozei si cancerului hepatocelular. Acest virus este de 100 de ori mai infectios decat HIV.

Lamivudina a fost aprobata in tratamentul infectiei cu VHB in 1998
Am reusit sa depasesc riscul de a dezvolta rezistenta dupa primele 6 luni de tratament cu Lamivudina iar virusul s-a negativat la un an de la inceperea terapiei. Cazul a fost monitorizat in cadrul experimentului fiind printre putinele cu succes.

Masina de Gunoi-Violeta

Azi am călătorit in timp. Nu ştiu exact de ce şi cum, dintre toate amintirile cu bunicul, am aterizat pe tomberonul pe care îl duceam vara, aproape in fiecare zi, la groapa de gunoi de la marginea oraşului. Aş fi putut să povestesc despre cum îl trezem în toiul nopţii să-mi spună poveşti sau despre cum a păcălit oamenii din sat că in Japonia peronul pleacă odată cu trenul. M-am blocat, în schimb, în acest moment.
Pe strada bunicilor mei, maşina de gunoi trecea doar odată pe săptămană: marţea, pe la ora 11. În restul zilelor, bunicul punea tomberonul într-un cărucior, îl lega cu o sârmă şi îl ducea la groapa de gunoi de la marginea oraşului. Eu, care aveam vreo cinci sau şase ani, mă învârteam vioaie pe lângă el, ajutându-l. Îi aduceam salopeta şi cizmele de cauciuc, insistam să trag de tomberon şi azvârleam un preş peste coş pentru ca bunicul să mă poată urca deasupra lui. Aşa, cocoţată ca o găină în mijlocul grămezii de gunoi, porneam la drum.
Drumul de întoarcere era cel mai frumos. Nu mergeam direct acasă, ci treceam mai întâi pe la carciuma cartierului. Lăsam tomberonul gol în faţa crâşmei şi urcam pe terasa. Comandam o bere cu multă spumă pe care o împărţeam: eu gustam spuma, bunicul bea restul.
„Tătăiţă, sa nu-i spui lu’ mă-ta mare că am băut o bere împreună că iar face scandal!” mă avertiza bunicul.
„Nu, nuu!” ziceam eu lingându-mi mustăţile ca o pisicuţă şi zâmbindu-i alintat.
Seara, când ne adunam în faţa televizorului şi simţeam că atmosfera e relaxată, îl luam pe bunicul în braţe, il pupam pe obrazul aspru, nebărbierit şi întrebam cu voce tare cât să mă audă şi bunica.
„Tătăiţă, nu-i aşa că nu te superi dacă-i spun lu’ mămăiţa că am baut o bere împreuna?”
Râdea. Ştia de la bun început că urma să-l dau de gol şi, cu toate astea, mă lua în de fiecare dată cu el. Îşi aminteşte şi acum cum, cu inocenţă copilărească, îl pâram seară de seară, după care, vazându-i binedispuşi, începeam să le cânt cap-coadă repertoriul Mădălinei Manole.
Maşina de gunoi trece, în continuare, doar odată pe săptămână pe strada bunicilor. Tomberonul vechi şi gri a fost înlocuit cu unul mai mare şi mai încăpător. Bunicul nu mai duce gunoiul la groapă, nu mai are cu cine şi nici nu mai are chef. Mă suna uneori să mă întrebe când mai bem o bere împreună.

Surori de ocazie- Daniela Bratu

Pe Adina am cunoscut-o în vacanţa de iarnă din clasa a III-a. Era început de ianuarie şi îmi serbam ziua de naştere, la fel ca în fiecare an, cu multă mâncare şi puţini invitaţi. Imediat după Crăciun şi Anul Nou e greu să strângi oamenii la un loc pentru a sărbători încă o dată. Reuşeam să conving câteva fete de la bloc, mai vorbea şi mama cu doi – trei vecini şi adunam astfel un număr decent de invitaţi. Masa din sufragerie era plină de platouri cu pizza făcută în casă, şniţele de pui şi prăjituri. După toate astea, urma să apară kadayif-ul turcesc cu care mama înlocuia tradiţionalul tort însiropat, cu cremă de ciocolată şi ornat cu frişcă. Toate făceau parte dintr-un scenariu prestabilit, care a continuat să fie pus în scenă până am împlinit 14 ani: aceiaşi copii de la bloc, aceleaşi pulovere groase şi cutii muzicale cu Für Elise primite cadou, aceleaşi platouri pline cu mâncare şi niciodată tort însiropat.

Chiar în ziua aniversării mele, sora mea mai mare cu 8 ani decât mine mi-a spus că S., iubitul ei, o va aduce şi pe Adina, sora lui mai mică, la petrecere. Adina a ajuns mai târziu decât ceilalţi copii, când deja era agitaţie şi deschisem toate cadourile. Aproape că nici nu aş fi auzit-o venind dacă nu îmi spunea sora mea să mă duc să facemcunoştinţă.” M-am îndreptat spre uşa de la intrare mai mult târându-mă pe pereţi, stânjenită de toate normele de politeţe de care trebuia să ţin cont. Adina era înfofolită din cap până în picioare, lucru ce mă încurca şi mai tare, fiindcă nu îmi puteam da seama dacă îmi plăcea sau nu de ea. M-am apropiat şi am văzut pentru prima oară un copil pistruiat. Am plăcut-o instantaneu şi am chemat-o în sufragerie, lăsându-i în spate pe cei mari.

De atunci, Adina a venit în fiecare an la ziua mea. De fapt, am început să ne vedem frecvent. Iniţial, mă vizita duminica. Venea pe la prânz, când eu mă apucam de obicei de teme şi vizita ei era mai mult decât bine primită. În clasa a V-a, moda dormitului pe la prieteni ne-a prins şi pe noi, mai ales vineri seara, pentru că a doua zi nu aveam şcoală. Astfel că după ce ieşeam pe afară, mergeam la una dintre noi să mâncăm şi apoi, inevitabil, rămâneam şi peste noapte împreună. Ne împrumutam pijamale şi când venea vremea somnului ne cedam una celeilalte locul de la perete. Camera ei era îngustă, dar primitoare şi plină de cărţi şi de jucării de pluş. Dormeam într-un pat înalt, cu o saltea destul de rigidă, ceea ce îmi îngreuna somnul. De altfel, Adina adormea mereu înaintea mea, lăsându-mă să vorbesc singură pentru ceva vreme. Când liniştea era evidentă, îmi întrerupeam povestea cu un şovăielnic „Dormi?”, pentru care răspunsul rareori apărea. Mă resemnam apoi, mă întorceam cu faţa la perete şi închideam ochii.

Din 2008 încoace, de când sora mea şi fratele ei s-au căsătorit, ne întâlnim doar la nunţi, botezuri şi sărbători. Acum o lună, ne-am revăzut pentru că T., ale cărei mătuşi suntem, împlineşte 2 ani. Şi la serbarea zilei de naştere a T. se resimte vechiul obicei de familie de a sărbători cu mese copiose, dar de această dată cu mulţi invitaţi.

***

Perechi de ghete şi cizme de toate mărimile par să se înmulţească din oră în oră în faţa uşii de la intrare. Casa e plină de copii ce mişună dintr-o cameră în alta, iar din bucătărie se aud părinţii ciocnind pahare şi povestind. Sunt slabe şansele să rămân pentru mult timp singură cu Adina şi asta mă bucură, deşi acum câţiva ani n-aş fi crezut că aş putea să simt vreodată asta. Când se întâmplă totuşi să fim doar noi două, lansăm cu greu un schimb de replici despre te miri ce, doar ca să umplem tăcerea din camera. Îi spun că T. a învăţat să zică „mov”, chiar dacă adesea pronunţă „mof”, îmi spune de o melodie nouă pe care a descoperit-o, îi spun că Bucureştiul mi se pare din ce în ce mai aglomerat, îmi spune că nu mai ştie nimic de-o veche prietenă comună şi tot aşa. Prefer de obicei să vorbim despre tot felul de subiecte neinteresante, pe care le lansăm şi le epuizăm rapid, mai ceva ca rezumatul buletinelor de ştiri. Nu risc să intru în subiecte personale, care iau mai degrabă forma unui interogatoriu atunci când Adina le aduce în discuţie:

„Tu ce faci propriu zis la serviciu?”

„Şi câte ore lucrezi?”

„Lucrezi şi sâmbăta?”

„Când ai concediu?”

Fiecare nouă întrebare mă pune în dificultate prin tonul poliţienesc cu care îmi e adresată şi după fiecare răspuns am un nod în gât, aşteptându-mă la noi curiozităţi din partea Adinei. Dacă povestesc cu drag şi entuziasm cu ce mă ocup, se pare că dau răspunsul greşit şi întrebările continuă. Dacă mă vaiet, mă priveşte de sus, ceea ce, la fel, nu mă încântă prea tare. Aşa că prefer să rememorez cele mai neînsemnate lucruri întâlnite în ultima vreme. Şi scormonesc prin minte după emisiuni văzute la televizor, fotografii găsite pe Facebook, reţete de prăjituri, veşti despre prieteni comuni, accidente rutiere şi nu în ultimul rând, prognoze meteorologice. Orice scârţâit de uşă sau orice pas auzit din hol anunţă salvarea situaţiei, prin apariţia unei noi persoane care să lanseze o altă discuţie.

Într-a VI-a am făcut cu Adina un legământ prin care am devenit surori de cruce. Auzisem că dacă ne tăiem pe mână în formă de cruce, iar apoi ne unim crucile şi implicit sângele, atunci se cheamă că am devenit surori de cruce. Numai că odată ce i-am povestit mamei isprava pe care o plănuiam, am fost descurajată să-mi duc planul la bun sfârşit. Am cedat la sugestiile mamei şi la gândul ca acest act al înfrăţirii mele cu Adina ar putea fi, în fond, dureros. Am decis astfel că cea mai eficientă soluţie ar fi aceea de a ne desena pe încheietura mâinii câte o cruce şi ca apoi să unim desenele. Aşa că am luat un pix cu albastru şi unul cu roşu şi ne-am mâzgălit, cât ne-am priceput noi de bine, câte o cruce. Ritualul nostru mistic n-a durat prea mult, mai ales că ambele cruci au început să-şi piardă din culoare odată ce ne-am spălat pe mâine. Rămăsesem mai curând doar cu urmele acestui gest simbolic, câteva picăţele suprapuse de pastă albastră şi roşie. Ne-am jurat atunci că vom rămâne prietene, orice s-ar întampla. Curios e faptul că pactul nostru a dat roade şase ani mai târziu, în 2008, când ne-am „înfrăţit” vrând nevrând prin căsătoria fraţilor noştri şi am devenit ceea ce în engleză se cheamă sisters in law sau, altfel spus, cumnate.

Lucrurile s-au schimbat treptat mai ales de-a lungul celor patru ani de liceu. După examenul de capacitate şi admiterea la liceu, Adina a intrat la clasa de filologie, iar eu am rămas la ştiinţe sociale. Fiecare dintre noi ne-am făcut un grup diferit de prieteni, alcătuit în mare parte din colegii de clasă. Ne vedeam prin pauze, dar nu apucam să schimbăm prea multe cuvinte. Adina începuse să-şi petreacă mare parte a timpului într-un cerc de fete deloc pe gustul meu, care nu ratau nicio ocazie de a se face remarcate într-un fel sau altul. Obişnuiau să-şi declare făţis senzualitatea, ceea ce pe mine mă stânjenea până la ridicol atunci când mă aflam în preajma lor. În timp ce eu mă acomodam cu greu cu purtatul fustelor şi îmi strângeam bani pentru nişte sneakers DC, ele veneau la şcoală atent machiate de acasă, cu pleoapele fardate şi fondul de ten bine aplicat pe pomeţi. În pauze băteam în retragere şi preferam să rămân în clasă şi să stau de vorbă cu 2-3 colege sau să-mi scot de sub bancă şi să mai citesc din cartea răsfoită în timpul orei precedente.

Am început să citim cărţi diferite şi să ne formăm idei şi păreri cu atât mai divergente unele faţă de altele. Eu mă dădeam în vânt după Emil Cioran şi Jean Paul Sartre, pe când Adina savura romanele lui Jane Austen şi scrierile surorilor Brontë. Când nu citeam, ascultam Veritasaga şi hip hop românesc, timp în care Adina descoperea muzica anilor 80. Ne îndepărtasem cu mult de preferinţele muzicale comune pe care le aveam pe la 12 ani, din care indubitabil făceau parte trupe ca Holograf sau Direcţia 5 şi care stau scrise cu carioca pe o hârtie de matematică, rămasă încă într-o cutie de pantofi pe care o ţin deasupra unui raft cu cărţi. În cutia asta zac o mulţime de obiecte strânse de-a lungul timpului împreună. Aici ţin fotografia cu Adina aflată la serbarea din grupa mare, îmbrăcată în rochia albă cu flori roşii, purtând sandale albe şi şosete cu dantelă. Aici sunt şi colajele pe care le-am făcut împreună decupând din reviste personaje celebre cărora le-am atribuit numele noastre, închipuindu-ne că aşa vom arăta la 20 sau la 30 de ani. Cutia e plină de scrisori şi vederi, de pagini de jurnale sau de oracole şi desene ce ilustrează o lume pe care am pitit-o în cutia cocoţată pe raft. Să revăd cutia cu amintiri, să redeschid discuţia cu Adina, asta ar însemna să mă reîntâlnesc cu o parte din mine pe care am lăsat-o bine mersi acasă odată ce-am plecat la Bucureşti. Când am închis dialogul cu Adina am rupt totodată orice legătură cu cea care eram atunci. Am încetat să mai vorbesc cu Adina pentru că am devenit alt om sau am devenit alt om pentru că am lăsat în urmă prietenia noastră şi această etapă din viaţa mea?

Acum suntem amândouă la masă şi mâncăm tort însiropat. Adina ia ultimele înghiţituri şi bea sucul de portocale rămas în pahar. O pupă pe T. înainte de a pleca şi mă roagă să îi aduc haina din dormitor. Se încalţă şi apoi îşi ia treptat paltonul, fularul, căciula şi mănuşile. E la fel de înfofolită ca în ziua aceea geroasă în care ne-am cunoscut. Iar eu sunt parcă mai stânjenită ca în prima zi, pentru că, după ce ne-am spus totul, am ajuns să nu ne mai spunem nimic.

 

Viata inainte si dupa 13- Gabriela Lucan

13… Un numar sec la prima vedere. Ma uit la el si parca mi se intipareste pe retina simetria lui. Daca te uiti la el cu capul plecat intr-o parte arata ca o inima culcata. O cifra care face sa vibreze neuronii de frica celui care se aseaza in avion pe locul cu numarul 13. O cifra care la multe hoteluri nici nu exista scrisa pe usile camerelor. O cifra din fata careia cred ca si pisicile fug oripilate. Bunica zicea: vineri 13 e zi in care toate merg prost. Mie nu, nici nu sesizam ca e data de 13 in calendar pana seara cand imi dadeam seama ca nu s-a intamplat de fapt nimic rau. Asa a fost toata viata pana la 41 de ani…

 

Am dus tot timpul o viata agitata: mult stres la serviciu, mereu pe fuga, cu nenumarati sefi care se ocupau foarte profesionist de a-mi face viata un iad, prieteni care erau si mai profesionisti in a ma parasi si multe datorii la banca.. Visasem din copilarie sa devin medic, sa-i ajut pe altii, insa tatal meu a murit cand aveam x ani, iar mama incerca sa duca greul casei asa cum putea, deci de bani de meditatii nici nu mai putea fi vorba. Mi-am ingropat visul si am plecat mai departe. Lucram cu cifre de peste zece ani, desi de formatie eram inginer si nu-mi placea prea mult pentru ca nu semana deloc cu visele copilariei.Facea, tabele, comenzi , toata ziua lucram cu robineti, valve, debitmetre si alte obiecte din acestea care pentru mine parca veneau de pe alta planeta Cum o nenorocire nu vine niciodata singura, peste toti robinetii si valvele astea, mai era si o sefa care imi manca zilele asa simplu, la micul dejun, cu multa paine, caci erau greu de digerat…Au trecut ani asa in stress si nemulumire, iar in toata aceasta perioada, facand abstractie de extra socurile emotionale cu asa zisii “prieteni” care veneau si plecau dupa bunul plac, sau mai bine zis, cand mi se terminau mie banii si rabdarea, erau zile in care pur si simplu uitam sa mananc, sau mancam numai covrigi cu iaurt, gogosi, chipsuri sau cate o supa amarata la plic, plina de E-uri. Trebuia sa umplu stomacul cu ceva, desi nu aveam nici un chef, iar mintea mea nu era acolo oricum, ea traia ceva ce as numi cosmar pe roti

Dupa ce am implinit 37 de ani, parca au inceput sa iasa si primele raze de soare. S-au mai limpezit apele intunecate de probleme la locul de munca, pentru ca ma transferasem la alta firma si incet incet mi-am mai revenit si financiar. Parea ca se contureaza o noua relatie, mult mai serioasa si asezata, si am inceput impreuna sa calatorim prin lume, mai ales pentru faptul ca ambilor ne placea acest lucru. Plecam des. O data pe luna sau la doua luni eram in cate un alt colt al Europei. Incepusem sa ma bucur si eu putin de viata care devenise incet incet mai interesanta si frumoasa. Seara, de multe ori ma gandeam cu frica sa nu fie cumva linistea dinaintea furtunii. Ma gandeam la trecut, la toate prin care am trecut, si la momentele prezente pline de bucurie, incat fara sa vreau imi patina mintea spunand ca parca acum era prea frumos ca sa fie adevarat .. Asta era un semn de intrebare pentru mine, de parca cineva in mintea mea imi spunea ca va urma ceva urat, o furtuna care imi va schimba din nou toata viata ,totul, si care ma va speria ingrozitor. Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat incepea sa mi se para de-a dreptul uragan, si nu intelegeam de ce gandesc asa.

Acum patru ani strangeam de cateva luni bune bani pentru o excursie mareata, undeva in Mexic sau in niste insule indepartate. Visam deja un fel de cai verzi pe pereti, insa caii pareau foarte reali si usor de convins sa mearga in Mexic, pana cand s-au transformat in niste magari foarte incapatanati.

O zi de 13 m-a adus la realitate, printre magari, iar realitatea era foarte cruda de data asta, nimic comparabil cu ce a fost si as fi considerat ca a fost urat… Data de 13 mi-a adus oribila veste ca am CANCER!. Ma uitam la hartia cat o palma si ingalbenita de vreme, de parca venea din secolul trecut, pe care abia o primisem si parca nu intelegeam aglomerarea de litere scrise grabit si dezlanat de mana unui om care isi alesese fatidica profesie de MEDIC si care din pacate a trebuit sa imi dea aceasta veste. Pentru el era ceva normal, de fapt era meseria lui.. Cine stie cate astfel de hartii scria pe zi? Asa cum scriu eu cifrele in tabele , asa scria el diagnostic de cancer pe hartii format A5, galbene si roase pe la colturi.

M-am asezat pe jos pe marginea drumului ca sa ma gandesc. In dreapta mea era o mica bisericuta din curtea spitalului, unde intrasem inainte de a merge si a lua faimoasa hartie. Ma rugasem sa fie bine, sa nu fie nimic grav, si sa imi continui viata la fel ca inainte. Dar nu, cineva acolo sus hotarase ca trebuie sa schimbam foaia. Sa facem altceva, sa o luam pe alt drum eu si cu mine…

Fortam creierul sa gandeasca.. La ce sa ma gandesc intai oare? De ce eu? De ce acum? Cu ce am gresit? Ce pacate oi avea? De ce acum? De ce , de ce, de ce???? Toti neuronii mei s-au unit si au format in capul meu un semn de intrebare imens care pulsa de nervi! Nu accept asta, nu accept acest destin, nu poate sa mi se intample mie asa ceva! Am plecat in final spre casa incarcata cu un amalgam de sentimente: ura, ciuda, frica, vinovatie, si cu o durere ascutita in oase de la statul pe bordura prafuita, de parca luasem forma asfaltului..

***

Aceleasi ganduri ma abordeaza si acum cateodata seara, despre ce am realizat in ultimii patru ani, cat de variata si frumoasa sau urata a fost viata mea si ce am facut cu ea. Paradoxal, acum insa am mai multe lucruri frumoase la care ma sa ma gandesc decat atunci, inainte de acel fatidic 13. Desi pare imposibil de crezut, cancerul a devenit pentru o perioada de timp cel mai bun prieten al meu. Era ca intr-o casatorie de multi ani. Trebuia sa gasesc o cale sa traiesc cu el, sa il accept, sa-i gasesc partileca sa il pot suporta mai departe, pentru ca el nu avea de gand sa plece nicaieri. Divortul nu intra in discutieL-am acceptat in spatiul meu vital, zambindu-i in fata si tinand toporul la spate, pregatita pentru lovitura de gratie.

Socul pe care l-am simtit in acea zi de 13 a trecut de mult. Am facut terapii peste terapii, am citit o gramada de carti medicale ca sa inteleg de ce se intampla si cum se intampla toate acestea si am cautat zeci de informatii pe internet care sa imi deschida calea si sa inteleg cum pot lupta cu acest dusman cu care de fapt trebuia sa traiesc pana in momentul in care il voi nimici. Sunt hotarata sa fiu la fel de parsiva ca si el. Cum spuneam, tin toporul la spate, chiar daca uneori e deghizat chiar si intr-un mic sapun

Imediat dupa diagnostic, mi-am luat concediu medical. Imi iau repede hotararile, probabil deformatie profesionala, si nu aveam timp de pierdut, asa ca am plecat voioasa acasa, unde nu mai erau rapoarte de facut sau sedinte plictisitoare.Nnu mai erau termene de predare sau alte conflicte de rezolvat. Eram eu cu mine si cu pisica. Decorul mi s-a parut cam gol, dar starea de incertitudine a durat o zi. A doua zi am intrat pe net si m-am inscris la toate cursurile posibile. Acum era MOMENTUL! Acum aveam TIMP sa fac tot ce as fi vrut, in limita in care coabitantul din trupul meu imi lasa vreun dram de putere. Au urmat cursuri de pictura, de pian, de canto, de handmade, etc etc. Totul mi se parea frumos, nu stiam ce sa aleg din toate asa ca o perioada le-am facut pe toate. Dupa cateva luni, au inceput sa se contureze mai bine anumite preferinte, si anume pictura si confectionarea de obiecte handmade. Uneori, dupa ce terminam un tablou, sau vreun obiect, il priveam si ma gandeam ca daca mi le-ar fi aratat cineva cu un an in urma si mi-ar fi spus ca voi fi in stare sa realizez asa ceva, nu as fi crezut.

O noua viata se contura, o noua personalitate lua nastere, chiar daca pe frontul medical duceam lupte grele. Schimbarea era profunda si placuta. De la mometul in care am renuntat a mai manca produse din carne si pana la ultima creatie artistica sau nota cantata la pian, totul era o experienta luminoasa, atragatoare si niciodata plictisitoare. Timpul incepuse sa se ocupe cu activitati de tot felul, unele mai interesante ca altele: vernisaje de pictura, prelegeri pe teme de nutritive, cursuri , intalniri cu tot felul de prieteni noi care imi cereau ajutorul si care treceau prin acelasi uragan ca si mine. Am ajuns sa tin o agenda ca sa pot face fata la toate aceste noi provocari placute ale vietii de zi cu zi de stat acasa. Cineva initial imi spusese ca ma voi plictisi acasa, si ca dupa trei luni ma vede inapoi la birou. A, ha. I-am spus de atunci ca imi pare rau dar nu ma cunoaste indeajuns de bine. Nu ma plictisesc niciodata de mine si intotdeauna gasesc ceva interesant cu care sa imi umplu timpul. Iar acum este TIMPUL MEU, doar al meu! Lumea din jurul meu era deja cu ochii pe mine, de parca se uitau la un film SF. Mereu primeam intrebari de genul: « si ce ai mai facut nou, ca stiu ca trebuie sa fie ceva? » Ma amuzau aceste intrebari de fiecare data pentru ca vedeam curiozitatea din ochii interlocutorului, in asteptarea raspunsului.

Niciodata nu lasam sa se vada ca sunt obosita. Evident oboseam de la atatea activitati, dar nu in halul in care ma obosea dusul la serviciu. Oboseala de acum era placuta, pentru ca faceam lucuri care intr-adevar erau placute si erau pentru mine si sufletul meu. Incepusem sa ma uit curios la oamenii care erau extrem de stresati, agitati si care mereu spuneau : “nu am timp”. Mi se parea ca nu mai sunt pe aceeasi frecventa cu ei, iar a sta langa asemenea oameni nu imi crea deloc o stare de confort, asa ca am inceut sa triez peroanele langa care ma simt confortabil de peroanele care pentru mine erau pur si simplu toxice. Nu mai vorbim de prietenii care s-au triat si ei de la sine la auzul acelui diagnostic. M-am bucurat de cei care au ramas pentru ca stiu bine ca pot conta pe ei in fiecare moment.

 

***

Acum cateva seri ma gandeam:ce lucruri urate sau frumoase mi-a adus acest diagnostic? Am luat o foaie de hartie, de data asta alba si mare, cu patratele si am inceput sa scriu pe ea lucruri sub plus si sub minus. Scriam si scriam, iar in final am realizat imaginea si mesajul ascuns printre randuri. Cancerul mi-a dat in dar TIMPUL… Timp sa petrec cu mine insami si sa ajung sa ma cunosc mai bine. Timp sa pot face tot ce mi-am dorit in trecut si niciodata nu am gasit minutele necesare in programul meu incarcat… Timp sa pictez, sa scriu, sa invat sa cant la pian, sau sa merg la lectii de canto. Timp sa ma duc in parc si sa ma uit cum zboara o pasare sau cum se misca norii pe cer. Timp sa ma gandesc la ce rost am eu pe lumea asta si ce trebuie sa infaptuiesc in aceasta viata. Timp sa imi fac prieteni noi. Sa descopar nenumaratele cai prin care imi pot ajuta aceasta masinarie complexa numita corp sa functioneze cum trebuie. Timp ca sa invat despre nutritie si despre cum sa traiesti sanatos.

Am facut abstractie de durere si disperare, de ace si perfuzii si de tot ceea ce inseamna a te lupta cu acest parsiv inamic. Pe lista mea toate astea erau cuprinse intr-un singur cuvant sec: tratament.

Am mers pe ideea de a-mi tine prietenii aproape, dar dusmanii si mai aproape, si desi el mi-a fost prieten intr-un fel pentru o perioada de timp, perioada schimbarii, de fapt in acelasi moment este cel mai mare dusman al fiecarei celule din corpul meu. O entitate cu personalitate duplicitara, pe care trebuie tot timpul sa o ai sub observatie si care pe de alta parte a sosit in viata mea parca special ca sa ma faca sa evoluez. Si a reusit… Acum a sosit insa si vremea lui sa plece. Si-a facut misiunea, deci: time to go!

 

Singurul meu gand de acum este sa traiesc in continuare cat pot de mult, incat sa ma bucur de toata aceasta schimbare, de acest nou EU, de tot ce am realizat pentru sufletul meu si pentru toti cei din jurul meu care au intrat in acelasi joc cu mine, foarte asemenator de altfel cu ruleta ruseasca.

 

Ce va fi nu stie nimeni, dar speranta moare ultima.

Regăsire- Cristina Opran

Când încerci să amenajezi un apartament, eşti limitat de o serie de lucruri: de bugetul care nu se împacă cu criteriile apartamentului ideal, de stilul casei pe care ai cumpărat-o, în cazul în care n-ai vrut să-ţi baţi capul spărgând gresia şi faianţa gata puse, de felul în care se prezintă piaţa de materiale la momentul respectiv etc. Cu alte cuvinte, unele lucruri sunt date şi poţi face prea puţin sau nimic pentru a le schimba, altele sunt variabile cu care te poţi juca. Oricum ar fi, elementele fixe şi cele variabile trebuie să se îmbine atât de armonios încât rezultatul final să te reprezinte. Cam aşa stau cele mai multe lucruri lucruri în viaţă, sunt lucruri care ne preced, ca familia, locul sau momentul în care ne-am născut, unele calităţi şi unele defecte şi sunt altele pe care le alegem sau le creăm noi, iar ceea ce suntem este o împăcare a felului în care ştim să ne exploatăm libertatea şi a felului în care acceptăm şi folosim ceea ce ne-a fost dat.

Casa pe care mi-am cumpărat-o este într-un bloc situat chiar lângă parc şi asta a contat foarte mult. Deşi mi-ar fi plăcut o compartimentare puţin altfel, are totuşi o structură interesantă, cele două camere iniţiale fiind transformate în trei. Pe lângă un dormitor şi un living, mai am o cameră perfectă pentru retragere, meditaţie şi lectură. Şi asta a influenţat foarte mult alegerea mea. Este o casă echilibrată, elegantă şi amenajată cu gust, dar nu neapărat cu gustul meu. Aşa că, de îndată ce m-am mutat, am conceput o întreagă strategie pentru a o transforma dintr-o locuinţă un pic prea sobră pentru mine şi cam monotonă din punct de vedere cromatic, într-o casă veselă, modernă şi surpinzătoare. Neputând schimba finisajele, puteam să obţin acest efect cu ajutorul culorii pereţilor, a textilelor şi al obiectelor decorative.

Mai întâi am revăruit pereţii în verde şi galben. Nici n-am vrut să aud de clasicele alb sau bej sau cel mult galben-pal în care erau vopsiţi toţi pereţii copilăriei mele. În casa în care am crescut sau acasă la vecini, monotonia era nesfârşită. Bucătăria era mereu albă, sufrageria era bej, iar în hol întâlneai de foarte multe ori acel calciu smuls gălbui. Desigur, oferta de culori pentru vopseluri era foarte limitată în acea vreme, dar casa alor mei nu s-a schimbat prea mult nici după intrarea noastră în capitalism. Deşi mama s-a ocupat acum câţiva ani de renovarea apartamentului şi a schimbat cam tot, de la gresie, faianţă şi uşi până la perdele şi draperii, când am intrat în „noua casă”, am avut sentimentul că este aceeaşi dinainte. Totul fusese ales în aceleaşi culori pământii sau foarte pale, cu mare grijă de a evita orice mică explozie de culoare. Pentru că mama este o clasică în cel mai puternic sens al cuvântului.

Mama are în general păreri ferme şi rar face distincţie între a fi frumos şi a-i plăcea ei. De fapt, cred că niciodată. Am încercat să îi explic că opiniile se introduc prin formule relativizante ca „mi se pare că…”, „parcă totuşi…”, „nu crezi că ar fi mai bine dacă…”. Nu am avut succes. Mama a continuat să îşi exprime dezacordul faţă de alegerile mele de natură estetică în maniera „este oribiiiiil…”, „cum o fi putând să-ţi placă chestia aia, nu ştiu…”, „n-ai decât, dar eu îţi zic că o să iasă foarte urât” şi rarul acord: „în sfârşit ai nimerit-o şi tu” sau „vezi, tot cum ţi-am zis eu e mai bine”, în rarele ocazii în care, conform legii probabilităţii care acordă o şansă cât de mică oricărei posibilităţi, gusturile noastre coincid.

Este foarte greu să o nimereşti pe mama când îi cumperi un cadou, cu această posibilitate, legea de care pomeneam a fost chiar mai zgârcită. Dacă îi place modelul, dar asta este cel mai dificil, nu-i place culoarea. Dacă îi place culoarea, nu-i place cum cade mâneca, iar dacă mâneca e ok, ea nu poartă totuşi en-coeur. Şi dacă decolteul e rotund, nu e fix la baza gâtului cum îi place ei, e cu doi-trei centimetri mai adânc. Preferă să poarte aceeaşi fustă pe care o are de ani de zile decât panatalonii pe care i i-am luat şi care nu sunt fix până în talie aşa cum i se pare normal. Când eram mică, îmi doream ca părinţii mei să arate şi să se poarte mai modern, ca alţi părinţi şi îi comparam în special cu părinţii prietenei mele celei mai bune, Cristina. Voiam ca mama să fie şi ea mereu vopsită şi coafată şi să îşi cumpere haine frumoase. Voiam ca tata să iasă şi el la biliard, cum făcea tatăl Cristinei. Pentru că îmi doream de fapt să fie mai la curent cu ce se poartă şi să-mi cumpere şi mie lucruri cool, de care aveau toţi copiii în pas cu moda. Şi îmi imaginam probabil că, dacă tata ar ieşi la biliard, m-ar lăsa şi pe mine, copil de clasa a şasea, la discotecă. Dar ai mei îmi spuneau că, dacă vreau să dansez, pot să o fac în sufragerie, iar uneori, când ceream voie să ies afară, îmi spuneau că, dacă am nevoie de aer, pot să stau puţin pe balcon. Şi, departe de a socializa prin ieşiri la cafele şi biliard, îşi petreceau mai tot timpul la ţară, lucrând grădina. Când nu făceau asta, tata citea şi filosofa despre sensul vieţii, ceea ce mă scotea din sărite, pentru că mi se părea că îl face să pară inadaptat, iar mama făcea goblenuri.

Sigur că mama a încercat să îşi dea cu părerea şi în privinţa reinventării casei mele. Sobră şi polarizată în bej şi maro cum era, o găsea perfectă, iar eu o eram o mofturoasă care mai târziu avea să regrete schimbările făcute.

I-am cerut totuşi părerea când a fost să amplasez patul în dormitor, pentru că mama este o expertă auto-formată în Feng-Shui. Cu toate că eram de acord, în sensul în care cea mai bună soluţie Feng-Shui era şi cea pe care aş fi ales-o fără să am în vedere astfel de considerente, am ajuns să ne certăm la telefon pentru că ori eu n-am reuşit să îi explic care ar fi poziţia patului în raport cu punctele cardinale şi celelalte încăperi, ori ea a înţeles altceva decât i-am explicat eu. Aşa că am pus patul cum mi se părea cel mai firesc, iar când mama a venit în vizită nu a putut decât să constate că tot ea a avut dreptate şi tot ca ea era cel mai bine. De fapt, mama crede mai mereu că are dreptate, iar eu poate că uneori nu sunt de acord cu ea tocmai pentru că mereu consideră că are dreptate.

Deşi are o dioptrie destul de mare, este totuşi dotată cu o vedere excepţională care depistează instantaneu orice mică iregularitate sau deviere cu unul sau doi milimetri. Orice are nevoie de un mic retuş pentru a fi îndreptat intră în aria de competenţă a mamei. Ca să fiu sinceră, cred că are mai degrabă un fel de simţ neobişnuit care o ajută să sesizeze ceea ce numai aparaturile de mare precizie pot depista şi, dacă nu şi-ar fi dedicat viaţa creşterii a patru copii, cred că ar fi putut face o carieră de succes la NASA. Deşi îi lipseşte aproape complet simţul aventurii, iar pasiunile ei nu prea depăşesc perimetrul domestic, în speţă casa şi grădina. Până ca dioptria ei să avanseze prea mult ca să mai facă asta, a lucrat cu migală goblenuri, folosind nu doar ochelarii pe care îi purta deja, ci şi o lupă şi lumina puternică a unei lămpi pe care o ţinea aproape de pânza pe care cosea. A făcut o icoană şi încă patru tablouri, reprezentând cele patru anotimpuri, pe care le-a păstrat ca să ne dea fiecăruia dintre noi câte unul atunci când vom fi la casele noastre.

Aşa că, după cincisprezece ani, când m-am mutat la casa mea, mama şi-a amintit de goblenurile promise şi mi-a zis să-mi aleg unul. Niciunul nu era genul meu de obiect decorativ, dar mi-am ales „Vara” pentru că sunt născută vara, gândindu-mă că nu se potriveşte cu casa mea nici aşa cum arată ea acum, darămite în varianta ei mult mai modernă şi funky în care plănuiam să o transform. I-am mulţumit întrebându-mă în ce loc să agăţ tabloul ca să nu se vadă şi să nu strice tot efectul pe care încerc să îl obţin. Poate după uşa montată în peretele pe care l-am ridicat ca să închid livingul şi am să justific că era deja un cui bătut acolo şi n-am vrut să mai găuresc pereţii. O să-i spun că îl pot admira totuşi dacă închid uşa.

Mi-a zis că mi-l trimite prin fratele meu mai mare care tocmai fusese în vizită pe la ei şi eu i-am mulţumit din nou, încercând să par entuziasmată. Dar a trecut o lună, au trecut două, iar fratele meu uita să mi-l aducă şi nici eu nu îi aduceam vreodată aminte, pentru că uitasem complet de el. Făcusem o alegere foarte importantă în viaţa mea şi părăsisem, odată cu un loc de muncă şi un domeniu de activitate, un mod de viaţă care îmi asigurase până atunci întreg echilibrul emoţional. Printr-un concurs de împrejurări nefast, nu reuşeam să mă adaptez noului mod de viaţă şi să ţin pasul cu schimbările. Nu mă mai regăseam în nimic, mă simţeam pierdută şi vulnerabilă.

Era spre sfârşitul verii şi plecasem pentru o săptămână la mare împreună cu Cristina, prietena mea cea mai bună din copilărie, pe care o regăsisem de ceva vreme, după o pauză de cinci ani în care nu mai ştiusem una de alta. Vacanţa nu reuşise să îmi readucă liniştea, deşi am încercat să mă detaşez şi mă gândeam cu încordare la viitor, în timp ce ne îndreptam înapoi spre Bucureşti.

Ne-am hotărât să le facem o vizită părinţilor noştri, fiind în drumul nostru de întoarcere. Pe ai mei aveam, desigur, să îi găsim la grădină unde se bucurau de ultimele zile frumoase de vară ca să mai lucreze în aer liber. Era o abatere de vreo şapte kilometri şi avea să fie interesant pentru că părinţii fiecăreia nu o mai văzuseră pe cealaltă cam de zece ani. Ca să fiu sinceră, eram puţin emoţionată la gândul că tata s-ar putea să nu o recunoască pe Cristina, el le încurca mereu pe prietenele mele şi de cele mai multe ori nici nu le vedea pe stradă dacă nu erau cu mine. M-am simţit uşurată când au pupat-o şi i-au zis că a crescut, dar că arată foarte bine. Erau într-o formă grozavă, tata era glumeţ cum ştia el să fie, iar mama era veselă şi avea cel mai frumos zâmbet pe care i-l văzusem vreodată. Grădina era în sărbătoare, plină de un verde care îţi liniştea deopotrivă ochii şi sufletul şi de flori bogate. Cristina era fascinată, iar eu eram impresionată de ordinea pe care reuşiseră să o facă după atâţia ani în care îşi propuseseră asta. Aproape fiecare lucru era la locul lui, iar în casa răcoroasă regăseai ordinea simplă a unei case de ţară. Am plecat de la ei cu lădiţe de fructe pe care ai mei ni le-au dat amândurora şi am umplut portbagajul Cristinei cu cărţi de la tata, dintre care multe de filosofie şi de spiritualitate, care speram să mă ajute să îmi regăsesc echilibrul. Dar mai ales, am plecat de acolo mândră de ei, pentru că erau frumoşi şi sănătoşi, pentru că iubeau cu pasiune grădinăritul şi transformaseră acel loc într-un colţ de rai unde puteai să îţi aduci la adăpost sufletul, pentru că îi simţeam vii la fel ca pe natura pe care o îngrijeau cu atâta dragoste.

Cu părinţii Cristinei am băut o cafea în casa în care ea a copilărit. În zece ani de zile, îi mai văzusem scurt o dată, cu toate astea simţeam că adevărata regăsire era a părinţilor mei. Pe ei simţeam că îi văd pentru prima dată nu în zece ani, ci în treizeci. Da, părinţii mei nu erau în pas cu vremurile, dar păreau fără vârstă. Părinţii mei nu aveau preocupări moderne, aveau pasiuni şi pasiunile lor creau ceva prin care sufletul îşi putea aminti de ceea ce e dincolo de lucrurile trecătoare. Da, părinţii mei nu se distrau ca alţi părinţi, ei munceau şi munceau neobosiţi pentru că o făceau cu tot sufletul. Şi da, era minunat să fi crescut într-o casă în care am auzit de timpuriu reflecţii filosofice, care mi-au sădit în suflet sentimentul că există ceva mai mult dincolo de lumea aparentă şi tulburătoare.

A doua zi am primit goblenul de la mama. Trecuseră trei luni de când fratele meu îl ţinea la el şi nimeni nu îi adusese aminte să mi-l aducă. L-am înrămat şi l-am pus pe peretele principal din living, cel care este cel mai expus privirii, cu sentimentul că toate se întâmplă cu un rost şi la momentul potrivit.

Mama spune, de fiecare dată când îl vede, că ar trebui pus cu câţiva centimetri mai jos, iar mie mi se pare că e perfect centrat. S-ar putea să aibă dreptate.

 

Cum am renunțat să înroșesc stegulețe- Andreea Didita

Ultima verificare: periuță de dinți, bani, abonamente, haine de schimb, un prosop, încărcător pentru telefon, cadoul pentru Bogdan, o carte pentru drum. Sper că n-am uitat nimic. Ah, harta!

M-am îndreptat spre sutele de volume de carţi inghesuite în biblioteca ce părea că nu le mai poate adăposti, am deschis romanul „Trestia revoltată” şi am despăturit harta României în format A4. Am privit-o cu entuziasm si timiditate în același timp. Această imagine alb-negru atât de fadă părea să-mi cunoască sufletul mai bine decât cea mai buna prietenă. În timp ce priveam stegulețe pe care le-am inroșit cu Bogdan în dreptul oraselor prin care calatorisem, simțeam că distanța nu mai era deloc o piedică. Din contră: fiecare steguleț desenat în dreptul orașelor Vama Veche, București, Sinaia, Băile Olănești și Râmnicu Vâlcea crea o conexiune care părea să transceadă sutele de kilometri care existau între noi. Nu exista teamă, îndoială sau neîncredere. Harta asta îmi dădea putere.

De mai bine de trei luni aveam o relatie la distanta şi acum, la Braşov, urma să ne întalnim pentru a şasea oara. Aveam 22 de ani, tocmai terminasem Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice şi eram Consultant de Vânzari într-o firma de pietre semipreţioase. Slujba îmi permitea să călătoresc destul de mult, iar eu şi prietenul meu profitam de acest avantaj pentru a ne întretine relaţia.

După ce am împăturit bine harta, am pornit spre tren pentru  revederea cu Bogdan.

*

Pentru că nu cred în coincidențe, nu am considerat nicio clipă că l-am cunoscut întâmplător pe Bogdan in noaptea aceea de 12 august la Vama Veche. Era prima dată pentru amandoi când ajungeam în Vama, iar miturile legate de ,,iubirile mării” aveau să se adeverească şi în cazul nostru.

Dansam la Stuff cu prietena mea, Raluca, dar amandoua “stiam” ca ne aflam in vizorul cuiva. După un schimb exagerat de priviri care păreau să capete glas, Bogdan şi prietenul său şi-au făcut curaj  pentru a ne aborda.

,,-De unde eşti?” a întrebat-o pe Raluca un tip scund, dar foarte sigur pe sine.

În timp ce aceştia se străduiau să lege o conversaţie, Bogdan s-a întors spre mine:

,,-De unde eşti?”

Am izbucnit în râs şi i-am răspuns pe un ton superior:

,,-Doar nu-mi poţi pune aceeaşi întrebare.”

După nici cinci minute, muzica părea să cânte doar pentru noi, iar după o încercare eşuată de dans din cauza melodiei care nu era pe placul niciunuia, ne-am aşezat pe nisip unul în faţa celuilalt şi am inceput să vorbim. Mi-a spus că dansez ca o caracatiţă şi m-a privit fix în ochi. Nisipul era atât de rece încât îmi rosteam în gand lista medicamentelor pe care le voi lua atunci când voi ajunge acasa. Dar acum nu conta asta.

Ne-am povestit visele şi visurile din copilărie,  am vorbit despre literatură şi am exclamat încântaţi de fiecare dată când descopeream că şi celălalt a citit ceea ce el considera că este o raritate, mi-a descris arlechinii din poveştile scrise de el, iar eu i-am făcut cunoştinţă cu  Nebunul şi Nebunia, personajele din piesa de teatru pe care tocmai o creasem, ne-am lăudat bunicii şi ne-am privit în ochi sensibilitatea. Ştiam că era una din acele clipe pe care aş  fi dorit să le revăd înainte să mor.

La un moment dat, mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de acest necunoscut cu chip de muschetar. Şi el se îndrăgostise de mine, dar aveam o singură problemă: acum ne aflam în Vama Veche, însa el venise din Timişoara, iar eu din Bucureşti. A doua zi fiecare urma să se intoarca în oraşul său. Nu ştiam unde ne va purta aceasta legătura, însă eram pregătiţi să forţăm mâna destinului. Aşa că în dupa-amiaza plecării ne-am promis să avem o „relaţie la distanţa”.

*

În trei ore am ajuns la Braşov. În Piaţa Sfatului avea loc un târg de medicină alternativă la care participam şi eu, prin intermediul firmei la care lucram. Ritmul grăbit si ameţitor al evenimentului  m-a absorbit şi o vreme  uitasem scopul principal al venirii la Braşov şi anume reîntâlnirea cu Bogdan.

În pauza de masă, am despăturit iar harta şi am privit încă o dată toate steguleţele roşii. Mi-am amintit cu drag de momentul în care am stabilit împreuna să avem o „relaţie a călătoriilor”.  Într-una din lungile noastre discuţii la telefon, am decis ca de fiecare dată când ne vom întâlni, să avem amândoi câte o hartă pe care să bifam cu un steguleţ roşu oraşul în care ne aflam.

Mă amuza ideea că hărţile noastre aveau să arate precum doi obraji pistruiaţi. Nici nu am apucat să vizualizez câteva secunde această imagine că în dreptul harţii mele, cineva aşeză o hartă identică. În sfarsit, Bogdan ajunsese.

Mi-a dat o îmbrăţişare puternică de urs pe care numai un tată pare că o poate oferi. El însa, sfida şi această regulă. M-am ridicat pe vârfuri, mi-am împreunat mâinile în jurul gâtului său şi l-am lăsat să-mi gâdile gâtul cu barba lui aspră. I-am privit incă o dată ochii migdalati după care ne-am abandonat într-un sărut pătimaş pe care altădată aş fi crezut că-l pot vedea doar la cinema. După câteva minute, ne-am întors împreuna la târg.

Si de această dată ni se intâmplă acelaşi lucru care se repeta în toate oraşele în care fusesem până acum. Oamenii ne opreau pe stradă să ne spună cât suntem de frumoşi. Noi ne priveam aprobator, ne mai sărutam o dată în văzul celor care ne complimentau şi porneam mai departe. Eram luminoşi, iar împreuna parcă deveneam mai puri.

Chiar dacă târgul mă obosea, prezenţa lui imi dădea o vitalitate care nu-mi este deloc caracteristică. Îmi plăcea să-l ascult vorbind. De fiecare dată, îmi dădea impresia că eu sunt singurul martor al celei mai intense poveşti. Părea că fiecare cuvânt este rostit pentru a fi înghiţit de setea mea nepotolită de a pătrunde in lumea lui. Iar acest lucru nu se intampla numai atunci cand ne aflam faţa în faţă, ci şi când vorbeam la telefon.

De fiecare dată când ajungeam acasă de la serviciu, mă ghemuiam în pat şi îl sunam. Era momentul în care vieţile noastre prindeau contur. Vorbeam ore în şir după care continuam cu mesaje, timp în care ne gandeam doar la ce am face dacă am fi împreună. Acum mă întreb dacă nu cumva am consumat în imaginaţie tot ceea ce am fi putut trăi de fapt: toate dansurile în care eu stăteam pe vârfuri pe picoarele lui, ziua în care vroiam să pictăm pereţii cu sânii mei, lungile noastre discuţii prin toate barurile prin care treceam, felul în care urma să ne gândim amândoi cum îmi voi decora camera în stil indian, momentele în care ne îmbrăţişam şi ne citeam ,,Micul Prinţ”.

După ce am terminat de discutat cu un client, Bogdan a venit lânga mine şi, ca la fiecare revedere, mi-a oferit un cadou. Eram sigură că îmi va oferi o carte. De această dată, cartea era “Priveşte-i pe arlechini” de Vladimir Nabokov şi, desigur, avea scrisa şi o dedicaţie: “pentru tine în aşteptarea mea în numeroasele peroane în care ne vom întâlni”. Eu îi adusesem tot o carte, „Minunata lume nouă” de Adolous Huxley, iar dedicatia mea era: „nu-mi fac griji: sufletele noastre vor dansa întotdeauna în vânt”.

Noaptea ne-a prins povestind şi stând îmbrăţişaţi într-un restaurant chinezesc.

A doua zi, Bogdan trebuia să plece cu trenul de 12. În ultimele 15 minute înainte de plecarea sa, mi-a venit brusc ideea de a mai petrece o zi împreuna. Mă aşteptam să se bucure şi să vină cu o serie de idei despre cum ne-am putea petrece timpul, însă m-a îmbrăţişat, m-a sărutat pe frunte şi a plecat. Din acel moment nu l-am mai văzut niciodată. Din acel nesemnificativ, anost şi totodată uriaş moment, nu l-am mai văzut niciodată. Şi o să râdeţi, dar pentru o clipă am simţit că este ultima oară când ne sărutăm.

În aceeaşi seară mi-a lăsat un mesaj kilometric în care explica motivele pentru care nu a reuşit să rămână: nu mai avea bani şi nici nu vroia să împrumute de la mine. Începând cu ziua următoare, o distanţă kilometrică s-a instalat şi între sufletele noastre, stare resimţită în urma conversaţiilor telefonice, de această dată forţate şi cu multe pauze. Răceala aceasta era atât de reală încât devenea palpabilă şi era atât de dureroasă încât părea că o dăm din mână în mână de parcă jucam o leapşă a emoţiilor de care ne temeam şi pe care doream să le îndepărtăm cât mai repede.

Au existat momente în care am încercat să salvez această legătură. Eram chiar hotărâtă să pornesc spre Timişoara, însă pe zi ce trece nu reuşeam decât să mă identific cu lupta lui Don Quijote cu morile de vânt. Într-o zi, Bogdan m-a sunat şi mi-a spus că ‘’i se pare’’ că fiecare a învăţat ceea ce avea nevoie din această experienţă, că ar trebui să privim cu recunoştinţă către ceea ce am trăit împreună şi că lucrurile ar trebui să se încheie aici. Nu puteam să accept că ceva atat de frumos se poate termina pe nepusă masă, nu acum când tocmai primisem în sufletul meu acest musafir pe care nu l-aş fi dat afară prea curând.

Dacă nu aş fi găsit vreodată o semnificaţie mai mareata  a poveştilor mele de dragoste, cred că aş fi încercat să rescriu de fiecare dată finalul lor. Asta pentru că nu am reuşit niciodată să mă împac cu sfârşiturile.

*

Acum câteva luni, în timp ce făceam curat în raftul cu cărţi, am gasit harta în volumul “Trestia revoltată”. Am privit cele şase steguleţe înroşite şi într-o singură clipă, emoţiile mele erau precum un cub rubik aflat în mâinile unui copil agitat. Am încercat să definesc această stare de recunoştinţă amară precum salutul soarelui înainte de a apune, însă nu am reusit. Am simţit-o doar.

M-am gândit la oraşele noi pe care le-am vizitat de când nu l-am mai văzut pe Bogdan. Era prea frumoasă harta aceasta pentru a nu deveni o legendă. Aşa că am început să desenez steguleţe mov în dreptul oraşelor  noi în care am călătorit. De această dată cu noul meu prieten, Cezar.

Călătoria către starea WOW- Raluca Oprescu

raluca oprescu iunie 2013

Povestea Ralucăi este o îmbinare a stilului “reflexiv, cu decriptări psihologice, filosofice şi pe alocuri esoterice”  cu elemente de poveste. Ilustraţia îi aparţine şi a fost realizată în iunie anul acesta.

Trăiesc WOW.  Am ales ca tot ce fac să fie remarcabil și plin de însemnătate pentru mine. De la maniera în care îmi planific periplul zilnic, până la modul meu de lucru cu oamenii și la felul în care mă tratez pe mine însămi. Fac alegeri conștientiente dar mă las deopotrivă ghidată de inteligența puzzle-ului universal care mă fascinează și mi se dezvăluie în cele mai subtile căi. Caut și reperez potențiale indicii prețioase și le privesc ca pe niște daruri ce mi se oferă. Dar acest parteneriat cu armonia, excelența și plenitudinea vieții nu a existat mereu, ci l-am dezvoltat treptat, pe parcursului unui proces al dezvoltării pesonale profunde. Viața a avut turnuri interesante pentru mine.

 “Este o încântare să fim astăzi împreună, în acestă experiență unică și splendidă! Îmediat, vom pătrunde într-un spațiu al dezvăluirii de sine și te invit să mă însoțești activ în descoperirea propriului tău labirint. Ce se află în interiorul nostru? Cine sunt eu? Cine ești tu? Ce este aceea o resursă personală?”. Cu aceste cuvinte întâmpin astăzi oamenii minunați și plini de cutezanță ce aleg să lucreze cu mine în dezvoltare personală, ca terapeut holistic, consilier vocațional și life coach. Le propun întotdeuna o paradigmă integrativă de a se percepe pe ei înșiși, pe continuumul trup – minte – spirit indiferent de tehnica pe care o alegem. Omul este un întreg holos – plin de resurse personale ce așteaptă să fie descoperite, acceptate și utilizate. “Împreună urcăm un munte și simultan coborâm adânc în ființa noastră” continui eu cu inima deschisă, pe fundalul unei priviri calde și a unui zâmbet suportiv

    Prolog personal

 

Era o zi de mai primăvăratic când am hotărât să ies la lumina vieții pe acest pământ. Mai degrabă zis, au decis alții pentru mine întrucât m-am nascut prin cezariană. Ambii părinți mă așteptau cu bucurie și entuziasmul unei noi experiențe, în ciuda faptului că tata își dorise un băiețel. Mult mai târziu am constat că într-un fel intenția lui s-a manifestat prin caracterul meu puternic yang ce tinde să fie adesea mai pregnant decât natura mea feminină – yin. Ca în orice familie, apariția mea a reconfigurat o bună parte din perspectivele părinților mei asupra existenței și asupra lor înșuși întrucât s-au trezit plasați într-un nou rol social pe care nu-l mai experimentaseră. Era de fapt o ieșire din zona de confort. De fiecare dată când părăsim tărâmul certitudinii, al predictibilității și pășim pe cel al necunoscutului, al noului viața capătă dimensiunea unei aventuri incitante!

Primii 20 de ani i-am trăit într-o semibeznă. Firește, mă refer la o beznă a necunoașterii de sine și la o dispoziție precară de a înțelege mai mult despre misteriosul periplu uman și universal deopotrivă sincronic și etapizat – ceea ce numim viață sau existență.

Nu duceam lipsă de peripeții și aventuri, căci deschiderea către a explora și absența fricii de necunoscut sunt trăsături personale manifestate din plin încă din timpuri incipiente. Erau multe lucruri care mă animau (“anima” – a da viață): călătoriile, vietățile pământului, cărție cu tâlc, ghidurile de self-help (predilecția către introspecție exista încă din adolescență, la fel și curiozitatea mea de a aplica diverse metode de îmbunătățire a vieții), muzica, persoanele și culturile străine, aerodinamica avioanelor și a monoposturilor de racing, soarele, căldura, mările de un azuriu paradisiac, dansurile zmucite și diverse părți ale științei. Unele dintre acestea ilustrau nevoia mea de a exprima creativ energia de care dispuneam și de a căuta semnificații senzațiilor, altele denotau propensitatea mea către a crea alte orizonturi din cele deja existente, de a experimenta spații și sentimente variate. Totuși, ceva în mine era încă închis și greu de găsit.

Nu știam prea bine cum să mă explorez pe mine (nu aveam exercițiu și nu cunoșteam metode la acel moment) și cu atât mai puțin pe alții care uneori păreau adevărate enigme căci nu reușeam să-i decriptez aproape deloc. De fapt, nici nu conștientizam în mod explicit nevoia și utilitatea de a face aceste lucruri. Oare nu aveam ceva mai urgent, mai important și mai accesibil de făcut?

Dar ce poate fi mai important decât existența ta, modul în care alegi să experimentezi viața, cu alte cuvinte – calitatea ei?

“Călătoria cea mai lungă începe cu un singur pas” spune un proverb chinez. În cazul meu, pasul a fost unul gigant, care m-a propusat într-o viața cu totul diferită decât cea pe care o construisem până la momentul unei decizii importante. De la o viață predictibilă, antamată în piloni adânci însă fără un farmec cu adevărat deosebit, înțesată cu alternanțe contracție – expansiune în care contracțiile dominau, am ajuns să trăiesc o viață plenară, în ce mai frumos mod cu putință. Vă întrebați poate: care a fost “rețeta magică“? V-aș răspunde scurt. Găsirea propriei esențe. Explorarea și acceptarea ei cu enorm curaj și avânt.

De-a lungul timpului mi-a devenit clar că procesul explorărilor interioare începe adesea prin oamenii din jurul nostru. Experiențele alături de alții au extraordinarul efect de declanșare a unor transformări, generează în tine lucruri surprinzătoare. Începi ezitant să te deschizi ideilor și emoțiilor reflectate, să primești în spațiul interior întrebări importante de la ei și începi să cauți propriile răspunsuri. Curând, dobândești o capacitate neașteptată de a lansa singur astfel de întrebări către tine însuți și devii tot mai captivat de mecanismul acesta. În trecut, după ani cu muncă asiduă în care mă dedicasem unei cariere în economie și afaceri internaționale, devenisem cercetător științific în cadrul unui program de doctorat. Identificarea cu acest rol mă umplea pe o parte și mă golea grozav pe o alta. În acea vreme, am întâlnit chiar în mediu academic un trăitor al vieții care mi-a insuflat în primă instanță confuzie prin întrebări de tipul “Ce este timpul?”, “Ce este spațiul?” “Ce anume face ca noi să le experimentăm?” “Cine este omul în raport cu universul?”. Poate pentru prima oară în viața deveneam realmente interesată de a înțelege mecanismele umane și chiar universale. Nici nu bănuiam că acea interacțiune va declanșa o turnură spectaculoasă și mă va propulsa într-o fabuloasă călătorie în propriile adâncimi. Germenii dezvoltării personale îi plantasem deja în cadrul unui MBA dar păreau că acum lăstarii ieșeau la suprafață și erau dornici de o nouă “hrană”. Drumul către tine trece prin ceilalți. 

       Întălnirile cu oamenii dezvoltați te schimbă. Nu a durat mult și am făcut un obicei din a mă învârti în cercuri de oameni care “vibrau a viață” și erau dispuși să-și împărtașească cu mine propriile experiențe, idei, folosofii și practică. Gândurile mele deveneau luminoase și simțeam cum mă tranform pe zi ce trece. Și chiar asta se întâmpla. Îmi croiam o nouă viziune asupra vieții. Un efect chiar mai fascinant este că nu doar pattern-urile de raționare se modifică ci spațiul sacru și luminos al inimii tale se deschide gradual ca un boboc ce devine o floare superbă. Interiorul tău se animă brusc. Pas cu pas, te apropii de tine însuți. Descoperi că înăuntru este o oază enormă de culori, forme, sunete – un cumul de energie și vibrații. care așteaptă doar să fie observate, transformate și utilizate.

Timid și copleșit la început, ajungi pe parcurs să îi primești pe ceilalți în inima ta exact așa cum ei sunt (cu timpul nu-ți mai dorești să îi modifici după cum crezi tu că “ar trebui să fie”), să îi judeci și șablonizezi din ce în ce mai puțin (până la o completă dispariție). Constați că frica de a fi rănit, de nu fi suficient sau de a nu fi iubit tind lent dar sigur să se disipe, să se dizolve.

Ce apare totuși în schimb? Există o lege universală a compensației. Ceva dispare pentru a face loc unui alt lucru. Odată ce anxietatea, nevoia de control și fricile diverse pier în neant, se crează loc suficient pentru noi elemente – de această dată, din spectrul puterii personale: încredere în tine, asertivitate, conștiență autentică, compasiune, rezonanță, empatie netulburată, reziliență, certitudinea că îți poți crea viața pe care ți-o dorești.  Frica este opusul iubirii. Le-am trăit evident pe ambele. În forma ei absolută și veritabilă, am putut cu adevărat experimenta iubirea doar atunci când meterezele imprevizibile ale fricilor au fost progresiv subduse. Fricile și rădăcinile lor otrăvitoare se usucă precum un copac neudat iar lumina clară a iubirii pulsează puternic și continuu din ce în ce mai frapant.

Odată ce ai găsit-o în tine insuți un alt fenomen se petrece: constați că o poți ca prin minune recunoaște și în ceilalți! Conștientizezi că suntem o Multitudine în Unul. Expresii diferite ale aceluiași lucru: esența divină sau iubirea. Fiecare dintre noi este o plăcuță ce face parte din mozaicul universal, spendid, stratificat și atât de vast. Cu toții suntem niște fractali colorați ce replică un același model, în moduri diferite. Prin mine și prin tine se manifestă o părticică de conștiință desprinsă din conștiința universală sau cosmică. Am sentimentul că viața mea este o clipă într-un secol. Prin noi toți curge același fluid.

Treptat, am început să comunic cu totul altfel. A comunica înseamnă a pune ceva ce ai înăuntru în comun cu altcineva, într-un spațiu extern. Eram obișnuită să ascult niște cuvinte azvârite rapid și minuțios arangajate pentru un sens logic și accesibil în mod facil. Frecvența de percepție s-a schimbat atunci când mi-am propus să ascult cu inima mea și mai puțin cu mintea mea. Iar cuvintele au plecat mai degrabă tot de acolo – din inimă și mai puțin din minte. Comunicam diferit. Observi că părăsești lent opțiunea de a trăi identificat cu gândurile (ghidat exclusiv de ele) și creezi în tine o nouă paradigmă – paradigma simțirii, a inituiției, a percepției senzoriale multiple. Găsisem aici un nou spațiu de putere și mi-am dat seama că accesasem un nivel superior al experienței umane și îmi dădeam voie să îl experimentez – liberă complet de “iluziile minții” așa cum un buddhist mi-ar spune.

     Eu, tu și ceilalți

Te-ai privit vreodată în oglindă, prin ceilalți? Te-ai întrebat cine este cel din imaginea de dincolo? Călătoria de descoperire a fascinantului și infinitului labirintului intern presupune aproape invariabil conștientizarea a acelor lucruri care ne deranjează și a celor care ne încântă, în exterior. Deodată, te plasezi pe un nou nivel al conștiinței.

Cei care ne înconjoară sunt reflexii ale noastre. Ființa este un caleidoscop rotativ, cu o multitudine de oglinzi ce se reflectă părți ale ei în învelișurile celorlalți. Exact acest lucru s-a întâmplat și cu mine. La un moment dat, am realizat că în scenele vieții mele jucau niște actori care mă deranjau teribil – iar ca răspuns generam în mine însămi anxietate, supărare și neînțelegere. Unii atingeau coarde extrem de sensibile în moduri brutale, făcându-mâ să mă închid într-o cochilie și să ridic ziduri înalte, protectoare. Alții însă aveau rolul de panaceu. Le cautam prezența și trăiam o exaltare sufletească alături de ei pentru că simțeam un flux pozitiv ce curge între noi. Toate acestea erau oglinzi ale mele. Imaginile celor din fața mea erau fațete ale mele. Realitatea exterioară era o reflexie a celei interioare: părți abrupte, obositoare ce alternau cu pete de lumină, texturi plăcute și sunete fine.

Aflat pe acest acest nivel al percepției cu pași grațioși de vals să începi să îți creezi viața pe care ți-o dorești și pentru care ai venit pe acest pământ. Cred că întrebarea “Cum mai exact?” răsună foarte tare și profund în mintea ta în acest moment. Și în mine a stagnat câțiva ani. Poate în rândurile ce vor urma vei găsi niște coordonate pe care tu să construiești propriul tău drum către o viață plenară.

Voiajul meu a continuat cu un proces de integrare a părților pe care le respingeam la mine însumi (și le blamam la ceilalți – prin mecanismul proiecției), prin vindecarea rănilor lasate de evenimente neprocesate, incomplete și pline de sensuri limitative, prin găsirea acelor activități care îmi încântă până la extaz sufletul și care dau sens vieții mele. Sună simplu? Nu tocmai. De fapt, am stăruit intens aproape un an cu 3 întrebări fundamentale:

Cine sunt eu?

De ce sunt AICI, ACUM?

Încotro mă îndrept?

….și o a patra, la fel fe importantă:  CE DĂ SENS VIEȚII MELE?

Stăruind în mintea și în inima ta cu aceste întrebări ai toate șansele să ajungi într-un loc deosebit de special din tine însuți. Dincolo de structura straturilor spiralate pe care cu toții le avem, există ceva foarte privat, greu accesibil și imposibil de delimitat sau descris în cuvinte: centrul ființei tale.

Ce se află aici? Unde să îl cauți? În spațiul sacru al inimii? În plexul nostru solar? În ajna – cel de-al treilea ochi?

CUM ajung la el?

Mă gândesc că deja simți, intuiești cum. Eu am ajuns să caut înăuntrul meu acest spațiu prin găsirea răspunsurilor la cele patru întrebări de mai sus. Drumul meu către centru a fost plin de neașteptat dar când am stabilit pentru prima oară o conexiune cu el, am amuțit. Am descoperit o lume puțin cunoscută de mine până la acel moment, o lume surprinzătoare, cu dorințe mistuitoare și incitante, încrengături și fuziuni afective și cognitive, o paletă de interese deosebit de diverse, o plenitudine de abilități latente ce așteptau să fie dezvoltate, o sumedenie de nevoi ce vroiau să fie observate, conștientizate și satisfăcute. Lucruri pe care le-am găsit aici mi-au schimbat profund tipul de existență, modul de viață și lentila ochelarilor prin care simultan priveam și cream lumea exterioară.

CE se află în el?

Natura ta autentică. Sinele tău. Cu alte cuvinte, vocația – sensul vieții tale pe acest pământ. Este punctul “cel mai spiritual” al ființei noastre. Acolo se află resursele personale – toate acele bogății pe care le deții, care îți sunt accesibile și pe care ar fi excelent să le folosești în această viață! Ele sunt acolo tocmai pentru a-ți fi de folos pentru ca tu să-ți împlinești scopul existenței.

CE SE ÎNTÂMPLĂ când l-am găsit?

Odată ce am acceptat, rezolvat și integrat lucruri ce dăinuiau în mine, am devenit tot mai centrată. A trăi mai degrabă “în centru” și mai puțin în straturile din jurul acestuia este o chestiune ce presupune noi alegeri – conștiente și flexibile. A fi centrat înseamnă ca mintea, trupul și spiritul tău să fie la unison aliniate și să comunice armonios, liber între ele. Să poți să pendulezi fin și armonios prin toată ființa ta este un exercițiu continuu perfectibil, ce se numește self-mastery.

Vibrația pe care eu trăiam s-a schimbat. De aceea, începusem să îmi canalizez atenția și să atrag în viața mea oameni, evenimente, experiențe și cărți ce aveau să mă ghideze mai mult și mai mult într-o maiestrie personală – acest self-mastery. Noi suntem niște magneți vii. Trăim alături de oameni acordați pe aceeași vibrație. Atunci când vrem să creștem, vom căuta oameni de pe frecvențe mai înalte și ne vom acorda cu ei îndată ce vom conștientiza necesitatea unor ajustări personale și purcedem cu avânt în a le face. Există o secvențialitate și sincronicitate a evenimentelor pe care o conștiință trează o percepe ușor. Așa cum vă spuneam, oamenii ca și cărțile bune, schimbă ceva în tine dacă ești realmente deschis și deplin conștient.

     Prețul schimbării

      Există un preț al oricărei transformări sau schimbări. Ia un sac de curaj și fii pregătit pentru a-l revărsa dacă îți dorești cu adevărat un shift calitativ al vieții tale. Câteodată, prețul constă în a părăsi o existență comodă și predictibilă pe care ți-o imaginai (singur sau alături de un partener), o carieră deja bătută în cuie pe care ți-o rezervasei pentru restul vieții, un stil de viață convenabil dar distructiv pe termen lung sau eliminarea unor persoane care nu funcționează pe noua frecvență deși au fost în viața ta pentru o vreme îndelungată. Alteori, prețul este cel al disciplinei personale, al scrutinizării în funcție de priorități și importanță a tuturor acțiunilor tale, al înlocuirii unor convingeri auto-limitative cu unele productive, a renunțării la idei invechite care te țin fixat într-un perete dur. Prețul adesea include și renunțarea la niște valori care nu ne mișcă în nici un fel dar ne-au fost cumva “servite”, nu le-am filtrat iar acum sunt introiectate. Momentele de decizie sunt cele care schimbă turnura vieții. De cele mai multe ori, am constatat că dacă alegi să schimbi o singură variabilă importantă, efectele vor fi oricum resimțite de toate celelate deoarece ființa noastră este construită sistemic. Orice modificare făcută asupra unui element, schimbă configurația celorlalte elemente.

Evident, și eu am plătit un preț al schimbării, în propriul meu proces al auto-cunoașterii. Dar acest preț a fost necesar pentru ca eu să trăiesc acordată cu propria esență, vocație. Cu cât te apropii mai mult de centru constați că începi să faci noi alegeri în viața ta. Renunți la unele lucruri și să faci loc pentru altele. Două săbii nu încap în aceeași teacă. Inițial nu realizam prea bine că pentru ca ceva nou să apară, altceva trebuie să sucumbe. M-am zbătut pentru o vreme între “două lumi” – a vechiului ce încă persista și a noului ce tocmai se năștea. Era cea mai chinuitoare perioadă pe care o traversasem până atunci. A fost momentul curajos în care am decis să mă arunc în necunoscut și să construiesc o altă EU – de acestă dată integrată și acordată cu esența ființei mele.

Schimbările au fost intense. Am creionat o misiune și obiective semnificative pentru viața mea (altfel spus, i-am dat propriei existențe însemnătate autentică), mi-am reajustat toate pattern-urile de interacțiune, am trecut de la stadiul de “gânditor” la cel ce “experimentator”, am luat calea unei noi și extraordinare cariere profesionale pe care am clădit-o de la zero deopotrivă cu o imensă implicare, plăcere și eforturi de la zero, însă pe un pământ deja fertilizat (trecusem eu însumi prin experiența dezvoltării personale). Viața este în sine un ciclu de nașteri și de morți. Totul în existența noastră este dinamic – se află într-o permanentă întegrare și dezintegrare, construcție și re-ronstrucție, transformare, evoluție. Cu fiecare respirație ne creem și cu fiecare expirație transformăm ceea ce am creat inițial în ceva nou. Circuitul se reia în orice clipă a existenței, în fiecare oră, zi, lună și an. Probabil, ca și mine, voi la rândul vostru ați experimentat o succesiune de morți și un duium de renașteri chiar în această viață. Pentru ca ceva să înceapă, altceva trebuie să înceteze să mai fie.

        Devenirea sui generis

 

      Drumul către o bucurie imensă, autentică și stilul WOW de a trăi l-am creat căutând cărămizi stabile și alăturându-le una câte una, dând noi sensuri experiențelor și căutând conexiuni între acestea.

Cred că o condiție sine qua non a unei existențe plenare este atracția către necunoscut și urmarea calea minimei rezistențe la schimbare. Avem obiceiul de a pierde timp prețios ezitând să privim către ceva ce se ivește în fața noastră dar întrucât este întuneric și nu putem distinge ce este, fugim de el și ne ascundem într-un colț sigur, cunoscut. În acest tipar de comportament, creșterea și progresul se lasă așteptate. Similar, ne opunem adesea schimbărilor – din interior și exterior. Nu le dăm voie ca ele să se nască în noi înșine. Am putea să nu ne mai opunem și să găsim înțelepciunea de a avea încredere în labiritul vieții ce se țese chiar acum sub ochii noștrii. Mai este ceva la fel de important: percepția tripartită – corp, minte, spirit a propriei ființe și contactul netulburat cu propriile simțuri (a simții înseamnă decriptare senzorială) întrucăt ele te ghidează, crează o hartă a lumii pentru tine.

      Avem un sentiment puternic de poftă de viață atunci când suntem inspirați de un scop cu o profundă însemnătate pentru noi, când capacitatea de a primii în viața idei și oameni radianți s-a rafinat și când avem entuziamul de a face “in-imaginabilul”. Fiecare dintre noi resimte nevoia de progres, căci aceasta generează un sentiment puternic de implinire și o bucurie magnifică, deosebită.

Adesea, pentru a devenii ceva implică a face ceva. Ce am ales să fac?  Am ales să fiu conștientă și liberă. După mai bine de două decade în care viața mea a fost ghidonată de alegeri nefiltrate și idei preluate voit sau nu de la actorii ce se perindaseră prin scenetele vieții mele, venise momentul în care dobândisem puterea de a mânui cu maestruozitate reflectorul conștientizării. Lumina acestuia a adus multă claritate în viața mea și a generat alegeri deliberate – pentru ca eu VREAU, nu pentru că “TREBUIE” sau pentru că “ESTE BINE” să faci un anumit lucru. În stânga și în dreapta noastră se află o mare de oameni (începând cu cei mai apropiați nouă – familia) care simt nevoia să ne direcționeze viața după propriul lor plac. Adică, după propriile experiențe, percepții și reprezentări ale realității lor, după idei și convingeri la fel de diverse ca și posesorul acestora. De fapt, în ce măsură ne servesc cu adevărat aceste încercări ale șerpașilor, să străbatem munții, văile, canioanele și dolinele vieții? De câte ori nu ne-am asumat noi acest rol în viețile altora? Ce ar fi dacă exploratorul și-ar reveni în simțuri și ar porni cu aplomb și curiozitate pe calea propriei lui esențe? Ceva devine realitate pentru că eu sau tu l-am creat: prin gânduri, prin emoții și prin convingeri. Alegerile de ieri m-au determinat să fiu astăzi ceea ce sunt. Alegerile de astăzi, determină cine voi fi mâine și cum voi experimenta viața în viitor. Aleg să îmi creez viața pe care EU mi-o doresc, în fiecare zi. Tu ai această putere?

      Exist prin culoare și iubire

Mă întrebasem adesea cum arată și ce se află în interiorul meu. Spațiul acesta subtil, imens care tinde să fie delimitat de forma trupului este fabulos de abundent, variat și realmente magic. Vioiciunea cu care se modifică parametrii interni, cu care ceva devine prin metamorphosis altceva, apariția temporară a emoțiilor, senzațiile splendide de căldură și răcoare, contrastele de textură între spațiile moi, cele dure și zonele fluide – gândurile – ce par să confere ubicuitate în acest cadru, descriu un multivers intern în care eu exist. Cine sunt EU cel care experimentează viața și are la dispoziție resursele din interior? De ce le am și de unde vin ele? Ekchart Tolle spune că “viața ta începe atunci când realizezi că tu nu ești dansatorul, ci însăși dansul existenței“. Tu ce crezi?

Caleidoscopul ce sunt, este garnisit pe dinăuntru cu obiecte de diferite nuanțe, dimensiuni, care se modifică la fiecare mișcare a acestuia și conferă o infinitate de reflexii în oglinzile celorlalte caleidoscopuri din jurul meu.

Formele dinăuntrul se transformă în spații noi, interesante și neașteptate oricând acolo pătrund sunetele generate de pianul prin care mâinile mele crează fundalul și spun o poveste muzicală a momentului prezent. Tonalități înalte și ritmuri rapide alternate cu măsuri de sunete grave și lungi însoțesc experiența mea în AICI și ACUM. Dar corpul meu prinde entuziasm și o poftă nemărginită de expresie imediat ce degetele mele încep să danseze alert însă cu eleganță pe suprafața primitoare a unei seducătoare darbuka. Încrustațiile ei de sidef denotă structuri mandalare ce îmi dezvăluie parcă tot universul. Eu sunt vibrație. La fel ca și suntele ei. Ne contopim total. Devenim una. Atmosfera caldă, aproape tropicală ce dăinuiește înăuntru este acompaniată de parfurmuri proaspete de iasomie și lavandă.

În lumea consilierilor, life coach-ilor și terapeuților holistici unde eu activez, exploratorii – oamenii care aleg să facă cea mai importantă călătorie, întâlnesc alți oameni – ghizii ce îi ajută să exploreze propriul lor sistem și să-l optimizeze. Cei din urmă, au o calitate specială care susține procesul dezvoltării personale: sunt deschiși în iubire, adică își recunosc esența divină și trăiesc acordați cu ea.

Mă simt vie și plină de culori. Culorile dinăuntru sculptează viața de afară. Cromatica din interior determină coloristica, tonurile și nuanțele tabloului pe care îl privim în fața ochilor deschiși. Experimentez culorile cu toată ființa mea. Le primesc și le dăruiesc oamenilor din viața mea prin cuvinte scrise sau rostite, prin mandale, picturi, îmbrățișări și sunete. Îmi recunosc și utilizez energia creativă. Interiorul meu, ca și al tău, este zugrăvit în forme ce crează spații amorfe care se dilată și contractă continuu, în culori ce delimitează nuanțe, în sunete memorizate sau create instantaneu. Acolo în interior, există zone de lumină strălucitoare în care abundă pozitivismul, optimismului, compasiunea, recunoștința și proactivitatea, există zone nedescoperite încă (cu care de abia aștept să întru în contact), forme ce se crează în eternul PREZENT (cogniții, senzații, emoții – toate trecătoare ca norii de pe cer). Amestecul de obișnuit, cu transcendent, material și spiritual mă fascinează. Spectacolul interior este grandios. Soarele intern al fiecăruia dintre noi radiază larg către cei din jurul nostru și proiectează în exterior căldura spațiului sacru al inimii.

       Forma spiralată a existenței

Fiecare zi este o frântură ce ni se dezvăluie din spirala vieții. Putem alege să explorăm cu deschidere și încredere această bucățică prin acordarea la conștiința universală sau putem rămâne prinși într-o logică limitată a minții noastre. Viața poate fi altceva decât unii dintre noi am fost condiționați să credem că este: o înșiruire cronologică de evenimente haotice, “bune și rele” și fără prea mult sens. Pentru cineva care a ales calea dezvoltării personale, viața este un puzzle al lucrurilor care îi folosesc și îl împlinesc, pe care îl crează în fiecare zi. Puzzle-ul fiecăruia face parte dintr-un puzzle și mai mare, al întregului multivers. El însuși – omul, este un puzzle.

Există o maiestrie în a înțelege mișcările vieții. Dacă aș asocia propriului meu drum o formă, cea care îl descrie cel mai autentic este spirala. O evoluție în formă de spirală. Vă întrebați probabil oare cum am ajuns la această asociere sau dimpotrivă, vă este familiară întrucât puteți spune același lucru despre voi. Cum începe ea? Pleacă dintr-un centru și se extinde voalat spre exterior prin linii flexibile, imprevizibile, uneori groase, alteori subțiri, unește puncte apropiate și îndepărtate, generează planuri și dimensiuni care coexistă în paralel. Sau, mai degrabă sensul mișcării se derulează dinspre exterior către interior, căutând mereu drumul către centrul ființei noastre? Ne întoarcem uneori prin puncte prin care am mai trecut, însă întodeauna le experimentăm de la un alt nivel de experiență și conștiință. Sensul spiralei se modifică temporar, altenează ca și curgere: centru – exterior și  exterior – centru.

Plimbându-te activ prin nivelurile existenței și prin stadiile de dezvoltare personală începi progresiv să înveți lecții precum cea a non-intenției, a acceptării, a detașării, a înțelepciunii, a recunoștinței și a puterii personale. Cu fiecare din ele, te poziționezi pe un alt nivel al conștiinței și trăieși de acolo viața, îmbrăcată în vălul acela. Suportul major în procesul dezvoltării de sine rămâne lecția supremă a centrării.

Mai este o lecție importantă. Cea a responabilității. Noi contribuim la crearea realității. Da, suntem co-creatori ai ei. Nu mă sperie acest lucru și sper că nici pe tine. Dimpotrivă, văd în asta singura șansa de a lăsa minunea din interiorul fiecăruia să se reflecte în exterior și să creeze o lume nouă. “Fi tu schimbarea pe care ți-o dorești în lume!” erau cuvintele atât de minunate ale lui Mahatma Gandhi, care m-au inspirat adesea și continuă să mă încânte. Gândurile noastre crează realități. Emitem vibrații de energie care modelează “materia”. Materia nu este în esență diferită de eter. Ea este tot vibrație însă de o frecvență redusă. Noi suntem energie pură. Când privești viața prin această perspectivă, constați că nu te mai simți separat nici de oameni, nici de natură sau orice altceva există în jurul nostru în mediul înconjurător. Toți devin Unul. Trăiești în armonie, acordat cu ritmul universului. Postura omului ca “stăpân” suprem al pământului (pentru că posedăm o conștiință aparte) am reconsiderat-o demult. De fapt, nici nu cred ca aveam această percepție cu adevărat ci era mai degrabă o emație socială. Capeți o atitudine umilă atunci când realizezi că nu ești de fapt decât o picătură în oceanul imens, pe care unii dintre noi îl numesc conștiința universală sau Dumnezeu. Accepți că ești parte din ea și observi că deții cam aceleași calități. Mă întreb tu când te-ai gândit ultima oară la aceste lucruri?

Procesul cunoașterii de sine și apoi a lumii este unul continuu de-a lungul vieții, indiferent de nivelul unde ne aflăm momentan. Mă simt ca un puzzle încă în construcție. Mă joc cu piesele. Descopăr unele noi, le transform, le plasez creativ în locuri surprinzătoare, le șlefuiesc cu minuțiozitate, le văd în lumini colorate și scufundate în mirosul progresului, iubirii și recunoștinței. Unele apar, altele dispar într-un continuum debordant de fascinant. Trăiesc cu pasiune!

Apropo de biciclete

electric_bikes1

“Cum m-am împrietenit cu tata pe Facebook” e şapoul unui eseu personal început în cadrul acestui curs şi publicat în numărul 12 al Decât o Revistă, cu sprijinul lui Cristian Lupşa. Revista o găsiţi aici sau la lansarea de Joi, 13 iunie.

Când Oana Băcanu a propus un eseu despre biciclete şi a scris “Nu a avut cine să mă înveţe să merg pe bicicletă (…). Vreau să îmi fac un tatuaj cu o bicicletă pe coasta stângă. Ca să ştie lumea că mie îmi plac atelajele astea. Şi să ştiu pe pielea mea că e în regulă, am sperat că asta va fi propunerea pe care va alege să o dezvolte în cadrul cursului. Nu pentru că un eseu despre lene, sau despre a coase răni şi a drege firele duse ale inimilor (celelalte 2 propuneri), n-ar fi putut fi interesante, ci pentru că am rezonat imediat cu cele şase rânduri despre bicicletă, fără să ştiu cât bine îmi vor face în câteva săptămâni.

Nu era în nici un caz o poveste uşor de scris, dar spre bucuria mea Oana şi-a făcut curaj.  Pe măsură ce textul a trecut prin 2 drafturi, m-am convins încă o dată de puterea unei poveşti personale şi de importanţa ei.

La draftul 1 m-a surprins cu un titlu foarte bun- “Apropo de biciclete”, apoi cu un pasaj în care vorbea despre cum i-a lipsit imaginea de film în care tata ţine de ghidon, te împinge de la spate şi până să îţi dai seama, mergi singur. Mi s-a pus imediat un nod în gât, pentru că şi părinţii meu au divorţaţ, cu menţiunea că tata a fost acasă în anii copilăriei. Mi-am dat seama, “fulgerător ca o nevralgie” (cum ar zice Brunea Fox), că am îngropat cel puţin o amintire frumoasă şi anume aceea în care am ieşit cu toată familia în faţa curţii şi m-am urcat pentru prima oară pe un pegas roşu, iar tata a fost acolo să ţină de ghidon. Dacă n-aş fi întâlnit povestea Oanei, probabil amintirea asta ar fi rămas uitată.

A fost încă o dovadă că o poveste bună poate să-ţi dea înapoi amintiri şi încă un motiv în plus pentru a crede în puterea acestui gen de jurnalism.  Jacqui Banaszynski o spune mult mai frumos: “The best stories give birth to other stories” şi vă invit să citiţi transcrierea discursului pe care l-a ţinut anul trecut la conferinţa “The Power of Storytelling”. Iată un fragment:

“In my mother’s obituary I wrote about the Barbie doll clothes that she used to knit and sew. You guys have Barbie dolls here? My mother was a seamstress. She was a homemaker, but she could sew, she knit, she crocheted, and she made Barbie doll clothes for all of the girls in my village when we were all growing up playing with Barbie dolls. I had little ice-skating outfits and little ball gowns, all that my mother made. After our neighbors read her obituary, they suddenly went up into their attics and down into their basements, and pulled out boxes that had been stored away 50 years earlier, and brought out the Barbie doll clothes, and called their daughters and remembered the times when their daughters where 5 and 6 and 8, playing with those clothes.

One of the women, who was my mother’s age, came to the funeral home the night before the services, and brought me a box of those clothes. And her daughter showed up, and her daughter’s daughter, and we sat and told stories about what it was like to grow up during that time.”

Poveşti într-un cuvânt

În această seară, seria cu numărul VI a Atelierului de Jurnalism şi Scriitură Personală va începe să-şi spună poveştile. Până atunci, iată eseurile seriei V condensate într-un cuvânt şi foarte aproape de a ieşi în lume.

Livia: Generozitate

Anca: Decalaje

Mara: Curaj

Antonia: Linişte

Ileana Pop: Spaimă

Mădălina: Unitate

Anca: Soare