Camera copilariei- Gabriela Enescu

Desi din camera in care mi-am petrecut anii copilariei nu a ramas decat o amprenta pe sol din casa bunicilor daramata acum cativa ani, mi-o aduc aminte de parca ieri i-am trecut pragul. Avea o forma neobisnuita, oarecum hexagonala, parte din proiectul original al casei facut de bunicu’. El si bunica-mea construisera casa cu multi ani in urma, din materialele si resturile ramase de la casa mare daramata de comunisti.

Camera asta avea doua ferestre – una mare, care dadea spre drum, si una ingusta, subtire dar, totusi, destul de mare sa il incapa pe unchiu-meu in cel mai scurt drum spre iesire pe care l-a gasit la cutremurul din ’84. Avea si un pat enorm – dormeza, cum ii zicea bunica-mea – care ocupa mai mult de jumatate de spatiu si a carui saltea mai purta urmele vremurilor cand eram mici si inca nu aparusera scutecele Pampers.

Sunetul care imi revine cel mai pregnant in minte este cel al radio-ului pe frecventa “pe unde lungi” a Romaniei Actualitati si vocea bunicilor tainuind. Ce-mi placea cel mai mult insa era mirosul din diminetile de iarna. E o aroma dulce a caldurii pe care o lasa focul din lemne in soba de teracota pe care n-o mai aflu azi nicaieri. In cuptor se cocea intotdeauna o paine, sau mere, sau dovleac iar pe plita puneam seara vin la fiert.

Era camera mare, de la drum, ultima din sir, pastrata de bunica-mea ca loc in care sa-si creasca copiii si, mai tarziu, nepoatele.

Advertisements

Poienița de fotbal – Cristi I.

Locul în care mergeam cu prietenii la fotbal în copilărie era un unul atipic pentru practicarea sportului recunoscut de prea multă lume ca fiind „Rege”. Era mai mult o poieniță tristă și pustie. Buturile, știute numai de noi, erau asigurate de copaci aflați la doi metri distanță unul de celălalt. Erau atât de mulți copaci în jur, încât mai mult ne încurcau. „Gazonul” mai mare de 20 cm avea rolul de a ne pune piedici și mai mari.

Toata ziua cât băteam mingea pe acolo nu trecea absolut nimeni, însă pe noi tocmai această lipsă acută de spectatori ne făcea să revenim etapă de etapă în „poienița de fotbal”.

Mansarda- Mădălin Timiş

O casă veche pe o străduţă liniştită aproape de clopotele bisericii Sfinţii Constantin şi Elena. O mansardă împărţită în trei cu o bucătărioară cochetă. Prima cameră, de joacă. Avioane asamblate şi lipite agăţate în aer fluturându-se cu putere în curentul dintre camere, un geamantan maro maro pătrăţos plin cu Pifuri si Rahane ascuns sub un pat fără arcuri. Camera din mijloc, de trecere si alergat printre camere, cu o carafă de apă rece pe masă în zilele călduroase şi un televizor care mergea doar seara. Dormitorul cu pat moale, îmbracat în pături colorate şi încadrat de două boxe mari legate la singurul CD player pe o rază de câteva oraşe. Din spatele boxelor, Jim Morrison îmi recita aproape în fiecare zi trăirile lui. Urechile-mi mângâiau inima cu înalta fidelitate a muzicii de compact disc, o adevărată minune a tehnicii într-o perioadă plină de casete şi creioane folosite la derulat banda.

Casa mătuşii- George Stancov

Grădina mătuşii mele din Blaj era o formă mai mult sau mai puţin potrivită de scăpare din aerul aglomerat al capitalei. Găinile erau risipite într-un țarc mic, improvizat, mai mult un cub de plasă decât o împrejmuire protectoare. Piatra de pe jos era permanent umedă, firicele de pământ reavăn o străpungeau ușor, alături de câteva fire verzui care se legănau adormite. Spatele casei mă ducea mereu cu gândul la o fortificaţie făcută în grabă, însă bancă micuţă, deși vopsită cu zeci de ani în urmă, făcea ca întreg locul să capete o sclipire familiară, comodă, în special seara, când lumina roşiatică se agăţa de el.

Camera de la capătul tunelului- Roxana

Mirosul de fum de ţigară, împletit cu cel al parfumului strident de lăcrămioare era impregnat în tapetul maro. Iar de fiecare dată când deschideam uşa, îmi înţepa nările. Însă nu-mi era frică de holul lung, întunecat, care mi se părea ca un tunel fără sfârşit, pentru că mă ducea de fiecare dată către camera veselă a celui mai bun prieten. Mirosul m-a deranjat mulţi ani la rând, până a început să-mi lipsească.