Camera copilariei- Gabriela Enescu

Desi din camera in care mi-am petrecut anii copilariei nu a ramas decat o amprenta pe sol din casa bunicilor daramata acum cativa ani, mi-o aduc aminte de parca ieri i-am trecut pragul. Avea o forma neobisnuita, oarecum hexagonala, parte din proiectul original al casei facut de bunicu’. El si bunica-mea construisera casa cu multi ani in urma, din materialele si resturile ramase de la casa mare daramata de comunisti.

Camera asta avea doua ferestre – una mare, care dadea spre drum, si una ingusta, subtire dar, totusi, destul de mare sa il incapa pe unchiu-meu in cel mai scurt drum spre iesire pe care l-a gasit la cutremurul din ’84. Avea si un pat enorm – dormeza, cum ii zicea bunica-mea – care ocupa mai mult de jumatate de spatiu si a carui saltea mai purta urmele vremurilor cand eram mici si inca nu aparusera scutecele Pampers.

Sunetul care imi revine cel mai pregnant in minte este cel al radio-ului pe frecventa “pe unde lungi” a Romaniei Actualitati si vocea bunicilor tainuind. Ce-mi placea cel mai mult insa era mirosul din diminetile de iarna. E o aroma dulce a caldurii pe care o lasa focul din lemne in soba de teracota pe care n-o mai aflu azi nicaieri. In cuptor se cocea intotdeauna o paine, sau mere, sau dovleac iar pe plita puneam seara vin la fiert.

Era camera mare, de la drum, ultima din sir, pastrata de bunica-mea ca loc in care sa-si creasca copiii si, mai tarziu, nepoatele.

Dacă e marţi, e zi metodică- Diana

Îmi acopăr nasul cu mâna. Încerc să mă conving că totuşi respir. Ochii îmi lăcrimează din cauza fumului care vine de la opt ţigări în acelaşi timp. Primele au fost suportabile, dar pe parcursul celor două ore de şedinţă, numărul lor va creşte exponenţial şi vor invada constant aerul.

Pixul este colacul meu de salvare. Mă ţin de el cu îndârjire. Îl întorc pe toate părţile, îl închid şi deschid, mâzgălesc nonsensuri pe foaia îndoită ce echivalează, la majoritatea colegelor mele, cu agende în care notează sârguincioase fiecare cuvânt al directoarei.

Întocmai ca nişte degete înfundate în urechi, privirea aruncată pe geam mă ajută să parez obişnuitele critici ce, deocamdată, vizează întreg colectivul.

Gura Dobrogei- Ileana Pop

Intotdeauna, astept cu nerabdare Duminica, cand merg la manastirea Sfantul Dionisie Exigul de la Gura Dobrogei. Manastirea este inconjurata de o mica padure in care predomina salcamul si diferite specii de arbusti: paducel, maces, soc, scumpie ,etc. In apropiere se afla si un izvor, care curge lin, cu apa cristalina, ce  ne salveaza in zilele excesiv de calduroase, band cu nesat sticle intregi si inca avem senzatia ca nu ne-am saturat. Stancile tesite, care adapostesc Pestera liliecilor, iti impun un respect deosebit. Parca vezi in fata ochilor, semetii Munti Hercinici, din maretia carora au ramas doar „umilele’’ stanci acoperite cu plante pitice, colilie, menta, salvie si diferiti arbusti. Ciripitul pasarilor, trilurile privighetorilor care concureaza cu cele ale mierlei, sunetul toacai care anunta incepera slujbei, mirosul florilor de salcam si de tamaie, imi creeaza o stare de pace launtrica, ma deconecteaza de cotidian. Psalmodierile din timpul slujbei, cantate de maici, ma transporta intr-o lume plina de armonie si iubire.

Loc frumos- Andra Zaharia

Imi este tare drag drumul catre aeroport, spre vacanta, vara, in luna lui coptor, dimineata devreme, cand abia crapa spre ziua. De obicei diminetile de vara au acel miros proaspat de pamant si flori stropite cu apa.
In acele dimineti sunt foarte obosita, pentru ca in seara dinaintea plecarii dorm foarte putin, ma culc in jur de 12 noaptea si ma trezesc la 4 dimineata. Am o stare de moleseala combinata cu o bucurie si o nerabdare care ma fac sa simt fluturi in stomac cand ies cu bagajele pe usa. Micul dejun consta de obicei intr-un ou fiert, mai zemos, astfel incat sa amestec albusul cu galbenusul si cu putina sare, o felie de paine cu seminte, rosii de gradina si branza cumparata din piata.
Ma imbrac cu hainele pregatite de seara, proaspat spalate si mirosind a levantica si, inainte sa ies pe usa, ma asigur ca mi-am strecurat in geanta ochelarii de soare.

Loc urat- Andra Zaharia

Anestezia isi face efectul si am o senzatie de ameteala si de gol in stomac de parca as fi in picaj de pe o creanga dintr-un copac foarte inalt. Deja buzele si obrajii ii simt ca si cand s-ar umfla peste masura si dintr-o data nu mai sunt ale mele, dar, ca sa-mi confirm ca inca nu si-au luat zborul, imi ating usor fata cu mana dreapta. “Putem incepe?”, aud o voce, si clipesc usor, semn ca sunt pregatita. Doctorita imi face o incizie mica, pentru ca maseaua mea de minte este atat de bine ascunsa sub gingie, incat de-abia zaresti un colt pe jumatate alb, pe jumatate cenusiu.
Imi imaginez apoi ca mi se apuca maseaua cu clestele, de la baza, ca sa poata fi extrasa. Se chinuie putin doamna doctor, si-atunci incerc sa-mi imaginez ca dedesubtul maselei, sub radacina, vreo zece pitici fortosi o imping cu propria spinare, ca sa iasa din maxilar.

Dimineţile alea de la bunici- Irina Tacu

Strigau o dată. Aprig, ca la război, cu toată forţa, pierzându-se doar un strop spre final. Strigau a doua oară. Îmi simţeam urechea tăiată în două, ca de o sabie venită din teaca unui mercenar, pe a cărui insistenţă dureroasă nu o puteam opri nici cu aşternuturile spălate cu Perlan, nici cu perna cu fulgi lipsă cu care-l nimicisem noaptea trecută pe Dănuţ. Strigau a treia oară.

Am ridicat capul, vitează. Nu-i vedeam. Nu-i vedeam niciodată. Nu erau ai noştri, nu ţin minte ca bunica să fi avut vreodată cocoşi şi bine făcea. În cameră verii mei încă dormeau buştean. Mi-am întins trunchiul, mâinile şi fiecare încheietură. Îmi simţeam buzele zâmbind involuntar în timp ce nările se dădeau bătute în faţa aromelor venind în valuri din bucătărie, prevestind omlete cu brânză, pâine prăjită în tigaie şi ceai de căpşuni. Faptul că bunica lăsa uşa deschisă la sufragerie la 7 dimineaţa nu era o idee deloc rea.

Loc urat- Nora Grigoriu

Na, acum trebuie să scriu despre un loc urât. Cum aş putea să fac asta, când tuturor lucrurilor urâte din viaţa mea le-am pus câteva floricele şi puţin miros de iasomie şi parcă numai erau aşa de rele.

Aşa am făcut cu cocioabele din spatele casei ale căror acoperişuri alan-dala nu par construite de o mâna îngrijită ci par mai degrabă căzute din cer una peste alta dintr-o furie a naturii. Coşuri de  cărămidă strâmbe şi înnegrite, ţevi ce străbat aerul dintr-un motiv neînţeles, cabluri şi fire ţesute fără noimă, magazii acoperite cu folii de plastic , roabe ruginite, navete de plastic, saci umpluţi cu te miri ce, cam asta ar fi priveliştea mea de zi cu zi. Eu îi spun acestui loc mica Sicilie şi mă înveselesc la gândul că locuiesc într-un loc atât de faimos. Iar azi, nu o să vă vină să credeţi printre aceste cocioabe au înflorit doi caişi. V-am spus doar, urâtul nu e chiar aşa de urât.

Sau să vorbesc despre gaura neagră de la subsolul blocului unde îşi ţineau ai mei vechiturile şi care se numea boxă? Când mă trimiteau acolo, Doamne, tremurau hainele pe mine. Descuiam mai întâi lacătul, apoi  cu o mişcare nesigură deschideam larg uşa, scrutam întunericul şi aşteptam. Nu ştiu ce aşteptam. Să iasă răul din gaura lui neagră ca un fum gri, aşa cum citisem că iese duhul din lampă. După secundele de aşteptare, păşeam grijulie cu piciorul stâng şi îmi intindeam tot corpul către comutatorul aflat in stânga uşii, fără sa întorc spatele hăului. Un bec slab ilumina pereţii ingălbeniţi şi ţevile murdare pline de păienjeni. Mirosul amestecat de stătut, mucegai şi praf contra şobolanilor îmi invada nările. Acum chiar că o încurcasem. Cinci paşi înainte şi trei la dreapta, atât mai era până să ajung în faţa boxei familiei. Da’ nu puteau să trimită pe altcineva sau să vină ei? Cu mişcări rapide descuiam şi uşa noastră, aprindeam în viteză lumina şi răsuflam uşurată. Eram în propria boxă şi terenul nu mai părea aşa ostil. Tot acest calvar a încetat într-o zi. Şi asta nu pentru că nu mă mai trimeteau acolo cu diverse sarcini, ci pentru că tata descoperise o pisică care fătase cinci pisoiaşi în boxa noastră. Credeţi că îmi mai păsa de păienjeni şi duhul cel rău? Nici vorbă. Intram acolo cu mare nerăbdare să mângâi blăniţele lor pufoase şi să simt mirosul de lapte încrustat în mustăţile lor. Urâtul se transformase în frumos!

Loc frumos- Nora Grigoriu

Noaptea se lăsa în tăcere în cartierul meu. Adormeam într-o linişte deplină, după ce bunica îşi încheia povestea ei biblică. Favorita mea era cea cu Daniel în groapa cu lei.

Cu totul altfel stăteau lucrurile în casa mătuşii mele situată în centrul capitalei unde înnoptam uneori. Acolo, zgomotul sacadat de cauciuc strivit pe piatra cubică era melodia mea de noapte bună. Îmi plăcea scrâşnitul de roţi al maşinilor oprite brusc la semafor, în timp ce şuvoiul de maşini cu motoare ambalate la maxim se repeazeau dinspre Piaţa Universităţii către Piaţa Kogălniceanu şi viceversa. Urma o tăcere scurtă şi rapsodia şoferului grăbit în noapte reîncepea.

Şi să nu uit hărmălaia de la berăria de peste drum, renumita Gambrinus. Zgomotul de halbe ciocnite, vocile răguşite, limbile împleticite, râsetele colorate, zumzetul continuu şi mirosul acru de bere prelinsă pe mese se răspândea până în stradă.

Adormeam fericită în murmurul strazii şi mă simţeam în centrul universului, acolo unde se întâmplă lucruri.

Photoshop, 3D Max, Vector works, Autocad- Alisia

Photoshop, 3D Max, Vector works, Autocad

E bine, e frumos, sunt ok. Suntem happy. Pina sa deschid un document in Cad. Atunci sa fac o roata e ca o piatra filozofala. Totul e o nebuloasa, viata nu mai are sens. Degeaba eram eu o “curioasa”. Acum un val negru mi-am tras pe cap, sinapsele sunt in vacanta si ma ingrozesc la gandul ca o sa ating tastele. In fata graficii pe calculator ma prostesc, nu am curaj, imaginatie, inteligenta. Ioc. Nimic. Silent. Pauza.

O ROATA? Mai bine scriu ceva (si uite cum scrisul e “minunat”). Sau daca pot sa ma strecor, bag un citit si uit de mouse. Si stau, si stau. Ma uit la ecran. Rasfoiesc teoria. Cred in declick. Orele trec. Dupa amiazele trec.  Photoshop, Autocad, Vectorworks. Amin

Positano- Alisia

Marea iubire, locul in care as reveni oricand, oricum. Un soare de octombrie cald si lenes si o masina mai puternica decat ai visa, m-au ademenit intr-acolo intaia oara. La dreapta au fost curbele din 50 in 50 de m pe stanci dantelate, cocotate pe munti. Mi-era cam frica caci autobuzele ne depaseau la milimetrii distanta iar F40 nostru era  mult prea mare pentru locul ala.

Apoi am privit in stanga si am vazut marea de smarald. Un tarm unduitor, salbatic intre stanci. Un albastru transparent, incredibil de frumos. Si intre ele, casele cocotate pe linia versantului asemeni unor pescarusi. Albe, fine, curioase, frumoase. Adunate toate pentru a povesti. Nisipul, valurile, limoncello si zarva celor de pe strazi. Miros nesfarsit de flori. Iarasi soarele care ne alinta si ne lasa sa ne bucuram.

In varful muntelui, hotelul alb si elegant in care locuiam a venit parca pentru a spune povestea pe de-aintregul. De pe terasa camerei vedeai adevaratul spectacol. Un dans al caselor, stancilor, marii si oamenilor. CeI din urma bucurandu-se de natura. Natura facandu-le loc sa traiasca, sa se bucure. Rasete, pahare ciocnite, farfurii puse pe masa, voie buna. Expresso. Ristreto

Mestesuguri in ceramica din lava vulcanica, culori vesele, modele vegetale, sculpturi elegante, feminine, organice. Galben, verde, albastru cobalt. Turcoaz la kilogram. Alb, alb, albastru si iar albastru. Uimire in fata frumosului. Dorinta de a fi si tu frumos. Sa plecam.