Soluţii de avarie- de Miruna Marin

Drumul unui taximetrist de la București spre Marea Britanie.

Spre deosebire de alți taximetriști atotștiutori cu care m-am mai întâlnit, Bogdan nu știe unde e „Ciuperca” de pe bulevardul Ion Mihalache. Mi-o mărturisește politicos și simte nevoia să continue: „Dar sigur o s-o găsim noi”. Îi prind o clipă ochii în penumbra oglinzii retrovizoare și mă uimește blândețea lor, în contrast cu ceea ce mai pot întrezări din bărbatul acesta cu umeri de urs, acoperiți de tatuaje mari și colorate.

Îi place să intre în vorbă cu clienții, fiindcă așa trece și timpul mai ușor.

Aflu curând că taxiul este „soluția de avarie” a lui Bogdan: îl conduce doar de un an și numai ca să facă rost de niște bani ca să plece din țară. Ar fi făcut-o deja dacă ar fi reușit să obțină un credit bancar, însă, ca PFA și taximetrist, a întâmpinat greutăți.

Bogdan are 36 de ani și este jurist de profesie. Ca mulți tineri români, a vrut să-și înceapă viața adevărată mai repede decât permite sistemul și nu s-a angajat pe o poziție de începător la o firmă de avocatură. „Mi-am dorit să fiu independent, să fac bani mai repede”, spune el, mărturisind că s-ar putea să fi fost o greșeală.

Și-a deschis, pe rând, două firme, în domenii care îl pasionau. Prima, un magazin de produse pentru suporterii echipei de fotbal Steaua, a obținut licența oficială acordată de clubul sportiv, îmi povestește el cu mândrie.  Pe a doua, o firmă mică ce oferea servicii de depanare GSM și pentru laptopuri, a deschis-o împreună cu un prieten specialist în domeniu.

Ambele firme au întâmpinat greutăți, fără ca Bogdan să simtă că ar fi greșit cu ceva sau că ar fi avut vreo șansă să se împotrivească. Întâi au venit conflictele pe care clubul sportiv Steaua le-a avut cu armata, în urma cărora Bogdan și alții ca el și-au pierdut autorizațiile de comercializare și, de pe o zi pe alta, le-au fost confiscate și produsele rămase. Așa a pierdut prima afacere.

Apoi, după ce încheiase o înțelegere cu un mall pentru deschiderea unui spațiu comercial la parterul acestuia, Bogdan s-a trezit înconjurat de alte câteva firme ce ofereau aceleași tipuri de servicii, o concurență acerbă căreia micul service GSM nu i-a putut face față. „Se lovește mereu în micii întreprinzători, care sunt controlați tot timpul din nimic”,  îmi spune. „La impozitare și legi… nu ai nicio șansă. Nu poți să stai niciodată liniștit”.

Așa că Bogdan se simte acum „învins de sistem și de oameni”. A hotărât că România nu mai are ce să-i ofere. „Aș rămâne, dacă aș simți că se schimbă ceva. Aș rămâne să lupt, pentru familie și prieteni. Mai sunt și puțin naționalist”, zâmbește el în oglindă.

Deși e trecut de ora nouă seara, înaintăm destul de greoi către nord. Ne afundăm în marea de mașini din Piața Victoriei, dar niciunul din noi nu își pierde răbdarea. Pe mine m-a prins povestea, iar Bogdan se bucură că are timp să mi-o spună până la capăt.

Plănuiește de ceva vreme să plece în Anglia. A lucrat ca să strângă bani, iar acum este gata de plecare, fix când Brexitul a tulburat apele. Bănuia că britanicii vor apela la o astfel de măsură, dar nu dă înapoi. Peste două săptămâni se va muta împreună cu prietena lui, cu care este împreună de șapte ani, în Christchurch, un orășel de pe coasta britanică. Au ales o localitate mică, fiindcă nu își mai doresc să trăiască în orașe mari și agitate. Datorită plajelor și a oportunităților de a face surf, Christchurch atrage destul de mulți turiști, iar Bogdan plănuiește să muncească tot ca taximetrist (a stabilit deja detaliile cu o companie), urmând apoi să își caute și altceva de lucru. Mai ales în contextul actual, e important să primească, mai întâi, un permis de muncă.

Ajungem pe bulevardul Ion Mihalache şi se întețesc semafoarele. Când staționăm, privirea lui Bogdan alunecă dincolo de oglinda retrovizoare. De altfel, s-a întunecat și mi-e greu să-i mai prind ochii obosiți. Vocea, însă, îi e tot calmă și caldă, îmi povestește deja ca unui prieten. Totuși, nu renunță niciodată la adresarea politicoasă, în ciuda faptului că eu mi-am permis să îl tutuiesc.

Spune că îi va lipsi cel mai mult mama, care are nevoie de sprijin din partea lui și pe care își dorește să o poată lua cât de curând acolo. Pe lângă ea și prieteni, mai lasă în urmă un frate, în care are însă încredere că se poate descurca foarte bine și singur.

Mi se pare că e nevoie de curaj să te ridici și să iei din nou viața în piept așa cum o fac ei, și țin să îi spun asta. „Curaj ar fi să rămân aici și să mai investesc în țara asta”, spune el. „Dar nu mai pot, totul m-a luat prea mult prin surprindere. Mă simt foarte trădat.”

Ajunși la destinație, îi arăt intersecția de la Ciupercă și îl rog să oprească dincolo de semafor, în stația de autobuz. De pe trecerea de pietoni, văd cu coada ochiului taxiul galben rămas pe loc, ca într-un impas. Apoi, Bogdan întoarce mașina înapoi către centru și pornește.

Iulie 2016

Tea Lady- Ana Racheleanu

“Stați puțin că nu sunt tocmai în măsură să vorbim. O să chem pe cineva.”, mă întrerupe o fată, ca să mă lase apoi pentru câteva secunde singură într-o cameră mică și circulară plină cu ceaiuri, cești, punguțe și porțelanuri. Știam că va veni momentul ăsta și de asta mi-am îndesat înainte carnețelul roșu în buzunarul din spate al blugilor. Am ascuns și pixul. Voiam să par cât mai prietenoasă.

Din cealaltă cameră se apropie Mădălina. Nu pare trecută de 30 de ani. Are o față simplă, plăcută și încadrată de un păr negru cu tăietură dreaptă și curată. Pielea îi pare mai măslinie decât probabil este din cauza bluzei albe fără mâneci pe care o poartă. În jurul gâtului are un medalion care seamănă cu o miniatură a unui trunchi de copac tăiat pe orizontală. Puteam să-i văd cercurile apropae concentrice.

Ne așezăm la masă ca niște elevi sfioși, la parterul unei încăperi care pe la 1930 era o casă. Acum e ceainărie și o afacere de care se ocupă Mădălina.

Omul cu porumbei- Tea

În 20 de minute de interviu spontan în parcul din apropierea străzii Popa Soare, Tea l-a descoperit pe domnul Ion Paul și s-a umplut și de sfaturi.

M-am apropiat de Paul pentru că mi-a plăcut combinația de pantaloni scurți, bej, cămașă roz , șapcă albă, curată, tăiată de-o bandă albastră și porumbei. L-am întrebat dacă i-ar plăcea să vorbească vreo 5-10 minute cu mine, pentru că adun povești și mi se pare că el ar avea sau ar fi o poveste. A dat încet din cap, s-a scuturat de firmituri, și-a șters mâinile de pantaloni și a gesticulat către banca îndoită de felia aceea groasă de carton. Am zâmbit zimțat înapoi și m-am așezat.

”Păi? Hai, întreabă!”

Continuarea pe blogul ei

Trei bibioteci diferite, același loc în bibliotecă-Georgiana Trandafir

Piramida Adrianei este obiectul ei preferat. Nu spune o poveste despre călătorii, așa cum te-ai aștepta de la un blogger de călătorie.
Piramida Adrianei vorbește nu despre mistere egiptene, nici măcar nu o interesează ce înseamna hieroglifele inscripționate pe ea. Nu s-a întrebat niciodată ce înseamnă.
Piramida Adrianei vorbește despre Adriana din 2006 și despre cum s-a transformat ea în Adriana din 2014, de fapt, vorbește despre Adriana.
– Nu știu de ce mi-a plăcut.
– L-ai mai alege acum din magazin?
– Nu.
Adrianei nu-i place să se tocmească. Spune despre sine că e timidă. Tocmai din acest motiv a fost nevoie să intre de trei ori în magazin înainte de a-și face curaj să negocieze prețul și să cumpere obiectul acela ales aleator. Dar a reușit. Acum știe. Știe că poate. Și piramida e mereu acolo să îi amintească asta.
Fetița Adrianei are acum doi ani și, ca orice copil energic, a început să escaladeze mobila așa că piramida s-a mutat un pic mai sus în bibliotecă. Pentru protecția fetiței. Și a piramidei.

Ilie- Georgiana Trandafir

Ilie are 70 de ani și 25 de zile. Nu a stat o secundă să calculeze. E îmbrăcat într-un tricou galben pe care scrie doar atât: 70 și ține spatele drept ca un om mândru sau sigur pe sine.
Îi plimbă pe Tara și pe Aris, cei doi maidanezi pe care i-a cules acum aproape doi ani de prin locuri diferite. Astăzi este fericit pentru că îi poate plimba și îl ascultă.
– Sunt dresați?
– Poftim?
– Câinii sunt dresați?
– Nu, domnișoara, sunt maidanezi. I-am luat de când aveau câteva zile.
Îmi spune, fără să îl întreb, că Aris vine de la Aristotel.
– Și Tara?
– De la nimic…ăăă…e neagră…și am luat-o de pe Valea Doftanei.
– Vă pasionează filosofia?
– De ce?
– Aristotel. Mă gândeam…
– Da. De fapt, soția e pasionată. Și pe câini tot ea i-a luat.
Soția e acasa. Îl așteaptă de data asta. Acum, în sfarșit la pensie, îi poate plimba el pe cei noi nedresați.
Zâmbește când îi spun că arată bine la cei 70 de ani și pare ușor rușinat. Se uită la șoseaua umedă și murmură:
– Încerc să fac sport. Adică…pentru vârsta mea…
– Mie cât îmi dați?
– Domnișoară, spune trăgându-se doi pași înapoi și măsurându-mă din cap până-n picioare, nu mai mult de 24.
– Am 29.
– Cât?
– 29.
– Arătați a păpușă mult mai mică.
– Mulțumesc!
– Există ceva din ce mi-ați spus ce nu vă doriți să divulg?
– Nu. Puteți scrie ce doriți. Mult succes!
Mă îndepartez gândindu-mă cât de protocolar mi s-a adresat și aud în spate:
– Tara, Aris, haideți! Plecăm.
Câinii o iau înainte. În timp ce noi am vorbit, ei au stat cuminți în jur.
Ilie îi alintă dulceȘ
– Haideți, dragii mei!

Vibratie — Dana Amancei

La umbra deasa a copacilor ce strajuiesc una dintre strazile adiacente ale lui Popa Soare, apare in raza piciorului meu o terasa cu gradina care la prima vedere pare pustie. Dupa ce ma uit a doua oara vad doi barbati mai varstnici, si aparent, o pereche formata dintr un tanar cu barba si ochi mari si o Ea, la care fiecare lucru  pe care il purta tipa a noncoformism. Aveam de scris o poveste. Povestea unui om. Ca tema de la Scoala de Vara de  Jurnalism Narativ.

Era ceva ce ma atragea la ea. Poate pentru ca ea nu ma baga in seama, sau poate, pentru ca oamenii care vibreaza la fel se gasesc unul pe altul.

Cu o palarie de fetru “animal print” pe capul mai curand mic si cu sprancenele subtiri hotarat arcuite care vegheau deasupra ochilor de un albastru mat, parea asa relaxata, incat ma gandeam ca era o studenta de 25 de ani.

Cand zambea, si zambea mai mereu, i se formau gropite in obraji. Parul de un rosu burgund stins, cu suvite roz si o mesa mai lunga in partea stanga, ii iesea rebel de sub palarie.

In urechea stanga purta un cristal de cuart, cu un diametru de 1cm, care parea a fi o eprubeta in miniatura.

Pe pielea delicata si avand textura unei femei de 25 de ani, prindea viata pe umarul stang un tatuaj de culoare rosu inchis. Se numea Koy Chinezesc. Sau dragon fish. Legenda spune ca Koy este regele pestilor care inoata impotriva curentului. Cand ajunge la poarta dragonului, spiritul pestelui se transforma in dragon.

La incheietura mainii drepte, avea tatuat un dragon de un albastu indigo. Peste dragon stateau cuminti doua bratari din metal, subitiri: una argintie si una aurie. Pe cealalta mana facea tandem o bratara lata aurie.

Piesa de baza, insa, era piramida cu varful in jos, din ametist (piatra inimii), legata de gat cu un snur negru de piele, fin. Tinuta se completa cu o pereche de pantaloni, tot ”animal print” , asortata cu palaria.

S-a prezentat “Ana Maria”. Avea 34 de ani si un baiat de 15 ani care intrase anul acesta la liceu, “cu rezultate foarte bune la matematica si fizica”. Se ocupa cu design vestimentar—de aici aparitia fascinanta. Lucrurile pe care ar fi vrut sa le gaseasca in magazine, le creeaza singura. Calatorise foarte mult si de 4 ani locuia din nou in Romania. Prima oara plecase imediat dupa nasterea baiatului—ca sa se regaseasca. Avea nevoie de putin timp al ei : “ea cu ea”. S-a dus in Olanda, desi nu cunostea pe nimeni acolo. “Daca intri intr-un coffee-shop in Amsterdam, iti faci prieteni”, mi-a spus simplu. “Daca ai o rezonanta sau vibratie buna, atunci atragi oameni la fel”, zice ea.  Dupa o vreme, a fost prinsa fara acte si trimisa inapoi in tara. S-a intors cu acte, dupa cativa ani, dar cel mai mult i-a placut in Lisboa (Portugalia). Oamenii erau lenti, nu se agitau, apoi “centrul vechi, trenuletul, stradutele…”

Astazi, daca ar fi sa ia viata de la capat, n-ar face alte alegeri. Toate lucrurile prin care a trecut, au definit-o ca om. Ar vrea insa sa schimbe “sistemul din Romania”.

 

Orice om are o poveste. O poveste numai de el stiuta. Daca stii cum sa asculti, ti se deschide alta lume : lumea celuilat. Si te invita in ea. Si inveti de acolo. Si te descoperi si tu acolo. Si unele lucruri rezoneaza cu lumea ta.

M-am despartit de Ana Maria, numai pentru ca trebuia sa ma intorc la ora de Jurnalism Narativ, nu inainte de a-i nota mail-ul la care sa-i trimit povestea.

Doamna Miha cea hotărâtă- Dani Vilciu

Eu si Catalina, partenera mea de aventura din cadrul Scolii de vara de Jurnalism, am plecat ieri pe teren, hotarati sa gasim o poveste. Faceam proba practica: Interviu cu un necunoscut. In cazul nostru a fost o necunoscuta cu numele Mihaela.
Doamna Mihaela, cum ne-am simtit obligati sa i ne adresam, lucreaza de unsprezece ani ca vanzatoare la magazinul de cartier din coltul strazii. Noi am gasit-o in coltul magazinului de unde supraveghea aleile cu produse asezata pe o lada de bere, rasfoind o revista Ciao.
Avea parul carunt, vopsit blond, ochii mari negri si vioi, vorba sigura si grabita, specifica Teleormanenilor.
La paisprezece ani a plecat de acasa si s-a mutat de una singura in Bucuresti. Noua ani mai tarziu era asezata bine, avea de lucru si impartea impreuna cu o colega un apartament din zona Iancului.
Asa l-a cunoscut pe Ion, care de ceva timp se intalnea cu colega ei. Neintelegerile dintre cei doi tineri, si faptul ca el a plecat la mare cu niste colegi, fara sa o ia si pe colega ei, au facut sa se strice idila la care dansa era martora.
La cateva zile de la desparire, vrand probabil sa isi ceara iertare, Ion isi cauta iubita acasa, insa soarta a facut ca ea sa fie plecata. Mihaela l-a intampinat si au stat de vorba destul de mult.

Patru ani mai tarziu s-au reintalnit in tramvaiul treisprezece cand el i-a si lasat un numar de telefon.
Dupa doua saptamani, termen regulamentar in povesti de genul acesta, Mihaela l-a sunat. S-au intalnit si au si ramas impreuna.
Sunt multumiti de viata lor, au  un baiat pe care il cheama Alex, ajuns deja la varsta propice pentru povesti de amor intamplate in tramvaiul treisprezece.
Cand au timp, ceea ce se intampla tot mai rar, merg la pescuit impreuna. Ea nu pescuieste, dar ii place sa isi priveasca sotul si sa tina sub supraveghre pestii pe care el ii scoate mandru din balta.

Dragostea înfiripată în tren- Cristina Preda

Mara şi Cristina au lucrat în echipă la interviul cu Marian şi au ales să scrie fiecare o variantă a poveştii. Mă bucură concluzia pe care a desprins-o Cristina din acest exerciţiu şi anume că oricine are o poveste. Şi mă bucură curajul cu care a intrat în joc, mai ales că după interviu mi-a spus  că ea ar fi fost foarte reticentă dacă un străin ar fi abordat-o pe stradă încercând să-i afle povestea.

“Cine nu crede în dragoste, a trăit degeaba”, răsună o sintagmă pe o stradă aparent singuratică şi cu miros de colb,  mai exact, strada Popa Soare.

Într-o după-amiază toridă de vară, un grup de tineri strânși laolaltă de aceeași pasiune, jurnalismul, au pornit în căutarea poveștilor de viață demne de-a fi intervievate.

Eu și Mara nu făceam excepție. Puțin mai dezinvoltă decât subsemnata, domnișoara cu rochiță dungată, cu coadă de cal, și cu un zâmbet ștrengăresc, grăbi pasul, dorind parcă să prindă din urmă povestea spectaculoasă pe care toți o “vânam”.

Însă, niciuneia dintre noi nu i-a trecut prin cap că există posibilitatea ca rolurile să se fi inversat, și istorioara să ne aștepte pe noi la restaurantul select din capătul străzii, la o masă neagră, lucioasă și elegantă. Până când, o sclipire s-a arătat înaintea ochilor noștri, și simțind evident o chemare, ne-am îndreptat entuziaste spre cuplul îndrăgostit ce se relaxa în compania unei cafele și a unui pahar cu vin alb, neștiind ce le rezervă următorul ceas. După ce am făcut prezentările de rigoare, și le-am explicat în două vorbe, trei cuvinte ce scop ne-a intersectat drumurile, ne-au invitat să luăm loc, ușor timorați.

Nu este tocmai la îndemână să te supui întrebărilor unor fete de 16, respectiv, 17 ani, și să fii sigur că nu reprezinți victima unei înșelătorii.

Bărbatul, îmbrăcat într-o cămașă albastră înflorată, ne-a dat de înțeles printr-un scurt dres al vocii că dânsul va fi interlocutorul, așadar va prelua interogațiile.

În cele din urmă, după ce am prins încredere de ambele părți, am aflat că numele lui este Marian, și că acum 3 ani și-a îmbrăcat aleasa în rochia de mireasă.

-Cum v-ați cunoscut?” își legă firul următoarea întrebare inevitabilă.

-În tren, sosi îndată și răspunsul scurt, dar copleșitor.

Un răstimp am avut senzația că mă aflu într-o peliculă alb-negru, că din restaurant nu explodează muzica agitată a secolului ’21, ci valsează  romanțele proiectate de un disc de vinil.

Se petrecea pe ruta Tulcea-București. El se întorcea de pe pământul natal, în timp ce ea fusese doar o turistă fascinată de împrejurimi. Sună a clișeu, însă a fost dragoste la prima vedere.

Ochii ei verzi-albăstrui care sorbeau peisajul de pe fereastră l-au cucerit definitiv și irevocabil. În străfundul lor se cuibăreau deopotrivă oceanele și pădurile. Privindu-i, a simțit că a întâlnit liniștea și tumultul dându-și binețe pentru întâia oară.

Din fericire, sentimentele i-au fost împărtășite. Ea a acceptat pe nepusă masă să îi fie iubită, și iată că o flacără mocnită s-a metamorfozat într-una imbatabilă.

Un lucru uluitor este că își amintesc totul ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Gesturile pe care le trădează arată că se iubesc ca în prima zi. Momentul în care și-au pus pirostriile, și au mers la altar a fost apogeul relației, nicidecum eroziunea, pentru că erau legați sufletește de ceva timp, iar actele nu le dovedeau iubirea, ci doar le-o încununau.

I-am găsit într-un stadiu important al căsniciei. Vor să își construiască un cămin în București, și un viitor mai bun, ca tot omul. Ne-au declarat că vor să locuiască în zona aceasta monotonă, dar ferită de pericolele orașului, pentru că profesia dumnealui în domeniul hotelier i-a oferit posibilitatea de-a evalua piața, și de-a lua cea mai bună decizie pentru o viețuire prielnică.

A fost una dintre dățile în care nu am simțit cum trece timpul. 10 minute erau alocate interviului, dar fără îndoială, o poveste ca aceasta, pe care nu o întâlnești cu una cu două, merită mult mai multă atenție și considerație. Ne-am despărțit cu un regret imens, mulțumindu-le pentru amabilitatea de-a răspunde punctual și jovial la întrebările noastre, le-am făcut cele mai sincere urări și ne-am retras pentru a sculpta informațiile acumulate, fiind încă transpuse în povestea neobișnuită de iubire.

Învățătura pe care am dedus-o din acest exercițiu este că, toți oamenii pe lângă care trecem fără să le acordăm măcar o privire, dețin întâmplări cutremurătoare și emoționante, care tipărite pe o coală de hârtie, capătă înţeles şi semnificaţie.

 

Un poet la colțul de stradă prăfuit- Petra si George

După o mică încercare nereușită și un „mă grăbesc! ” trântit brusc, crispat, am întâlnit un domn învăluit de mister. Inițial ne-a fost un fel de… frică, o teamă de a vorbi cu dânsul. Ghemotoacele de păr alb ( jurai că-i văruit! ) ce-i invadau bărbia, tâmplele și creștetul, ca un văl interminabil, l-au transformat din impunătorul străin într-un personaj asemănător unui bunic dornic de povestit aventurile din tinerețe nepoților . Astfel, am devenit și noi, cum s-ar spune, nepoței curioși pentru câteva minute, mai mult timp nu era căci omul se grăbea. Calin, căci așa ne-a spus că se numește, nu arăta în niciun caz de 64 de ani; arăta mai degrabă a Moș Crăciun bonom. În plus, avea o meserie pe care n-am fi dibuit-o nicicând – a lucrat de mai bine de 24 de ani ca și grădinar, „înrăit” ar adăuga el.

Întrebat dacă are vreo pasiune pe care oamenii nu ar fi ghicit-o, a zâmbit cum zâmbesc ștrengarii (cu 40 de ani mai tineri decât el) surprinși în ștrengăriile lor. „O pasiune foarte veche” ne-a făcut inițial să ne gândim la colecționatul de timbre sau la Dumnezeu mai știe ce, dar a completat apoi scurt, cu ochii în pământ, deși părea în același timp și mândru: „Scriu”. Scria versuri. Multe, multe și mereu când avea puțin timp liber. Despre flori, dacă altceva nu-l apăsa pe suflet. Tot cu ochii în pământ ne-a explicat că natura este singura care îi dă inspirație, se regăsește la umbra unui copac înalt și lângă florile încărcate de un parfum greu de descris. Straniu la Calin este că arată (pe lângă Moș Crăciun) mai mult a poet decât a grădinar, și după cum ne-a spus el singur (mai mult printre suspine și cu un ton nostalgic deja), ar fi vrut să poată să citească mai mult când era tânăr, însă provine dintr-o familie modestă.

Desigur, ar fi fost și o a doua variantă nostalgică, în care (așternându-și din nou zâmbetul de mai devreme) ne-a spus că poezia l-ar fi ajutat sa se descurce mai bine cu fetele la vremea aceea. Călin avea impresia că așa le impresiona mult mai ușor, lucru ce ni se pare adevărat. Cert este că acest scriitor al florilor se bucura de ceea ce făcea zi de zi, ba chiar și de unele familii pe care le-a ajutat cu grădina și cu care rămâne în legături mai mult decât strânse: „Pe mulți îi văd des. Trec, le mai las un ghiveci, o floare nouă, orice”. Ne pare rău că n-am putut să-l reținem mai mult pe Călin, oricum chipul și prezența lui au o alură specială, sigur îl vom mai găsi cândva, pe alte drumuri, către altă lume, printr-un alt ungher de stradă prăfuită.