Scene observate de Ioana Minikin

La birou
Ajungând în parcarea de la birou, observ plăcut surprinsă mașina unui coleg aflat de două săptămâni în concediu medical, pe motiv de picior luxat.
În birou întreb dacă a revenit Gigel din concediu
Mi se răspunde unanim că nu
-Păi..continuu eu nedumerită și intrigată, dar i-am văzut mașina în parcare
-Poate a venit, îmi răspunde o colegă, dar aici încă n-a ajuns..s-o fi rătăcit pe traseu, de la parcare până aici
-Sau..poate a venit ALTCINEVA cu mașina lui, speculez eu, făcând o aluzie subtilă.
Hm..tăcere..toată lumea se întreba care e misterul cu mașina lui Gigel
Apoi, crezând că am exagerat, tot eu încerc să o dreg:
-Eh..de fapt, poate o are în parcare dinainte să pățească necazul cu piciorul și poate n-am văzut noi până acum…
Dar o altă colegă mă contrazice:
-Ca să pun paie pe foc, azi dimineață, când am ajuns eu, la 8, NU era în parcare mașina lui Gigel..
..Toată lumea pufnește cu subînțeles..cu toții suspectăm că are o idilă cu cineva de la serviciu.
Într-un final, șefa noastră, ca să scormonească și mai tare, îi întinde o capcană și îl întreabă pe Gigel pe chat-ul intern:
– Gigele, ce faci, cum ți-e piciorul? Mai bine? Când revii printre noi? Ne-ai speriat puțin, că ți s-a văzut mașina în parcare și ne-am gândit că te-ai întors..
– Sunt mai bine, revin săptămâna viitoare, mulțumesc, răspunde Gigel, laconic, dar cu un smiley face la sfârșit, lăsându-ne pe toți cu ochii în soare…

***

În mașină
După o zi frustrantă și obositoare pentru toți trei, ne întorceam în tăcere spre București, cu escală la Oltenița, să-l lăsăm pe nea Vasile. În mașină era cald, seara era senină, din difuzor se auzea încet Peggy Lee și ne bucuram de drum.
Din senin, lui Nea Vasile îi sună telefonul, pare să dea niște instrucțiuni cuiva aflat departe, după accentul ce răsuna din telefon, pe bancheta din spate, apoi mulțumește frumos și închide, promițând că mai sună el să vadă dacă e totul în regulă cu casa rămasă pustie.
Fără să-l întrebăm noi, Nea Vasile începe să povestească:
– Mă apucă așa..fără să-mi dau seama, uite eram la muncă acum vo câteva zile și am sunat-o pe mama. Avea deja două săptămâni de la înmormântare, da’ ce să-i faci, așa mă obișnuisem, să o sun în fiecare zi.
Eu oftez empatic iar Andrei suspină un: -Ce să-i faci, bre, așa e viața…
Și nea Vasile continuă:
-Eh, și ca să nu mai fac așa, am șters numărul din memorie și telefonul i l-am dat la fata asta de m-a sunat acum. E o nepoată, din partea unui var..am rugat-o să se mai uite ea pe la casă. Și asta e vai de ea…are 25 de ani și 5 copii, oare câți face până la 40?
(Pufnim amândoi și ne uităm unul la altul ironic, dar ne bucurăm că atmosfera se destinde)
-Daaaa, continuă el, păi noi am fost mulți, suntem vreo 121 de veri primari
-Eeee, na?
-Da, pai alde verii mei au fost 28!..
-28 ce, bre?
– 28 de copii, Andrei, în total! Dar mulți au murit de tineri, pe la 65-70 de ani..
-Nu te cred, nea Vasile..
-Ba să crezi, Andrei..noi am fost putini, numai 4
-Nu..păi nu înțeleg, cum…?!?
– Păi era anu și cârlanu’, și-apoi numai dacă iți zic că au fost 3 fătări a câte 3
Deja râdeam în hohote amândoi și eram unul mai sceptic decât celălalt și eu nu m-am putut abține:
-Prolific neam..
-Păi daaaaaa..zice el, dar ce crezi că era ca acum și mergea vreuna la dispensar? Năstea acasă, moșea mama și după trei zile, la muncă..
-Dar ce bine era la ei, n-aveau masă..era o scândură de vreo 4 metri, înfiptă în 4 pari și se-adunau cu toții acolo. Fiecare avea castronul lui din aluminiu, cu lingură și furculiță. Se făcea mămăligă în ceaun de 4 vedre, și când o răsturnau 4 inși pe masă, și-o tăiau cu sfoară..off..ce bine mâncam la ei. Și beau…și femeile și bărbații, ba parcă femeile mai tare, beau alea până le stă limba plută…
Când l-am lăsat pe Nea Vasile în fața porții nici nu mai conta ce era adevărat din povestea lui și ce nu, și care era numărul real al verilor, cert e că noi am plecat mai departe cu tabloul idilic foarte clar desenat în minte și cu vocabularul ceva mai bogat…

***

Scenă la mall
Doi puberini la masă în zona de fast-food, maxim 15 ani, un el și o ea, excesiv și enervant de drăgălași, suferind de sindrom de afișare semne de afecțiune în public, formă avansată.
La 5 minute distanță apar alte două puberine. Vin alergând, gălăgioase, entuziaste, efervescente. Una dintre ele alergând mai tare, mai galagioasă, mai entuziastă, mai efervescentă decât cealaltă, mai frumușică, mai blondă, cu părul mai lung și bucle arcuite ca un cârcel de viță de vie și țipând de drag când îl vede pe puberinul inițial. I se atârnă teatral de gât, aproape să-l dărâme, îl imbratiseaza, îl smotocește, îl ciufulește și strigă cât poate:
– Mvaaaai, ce dor mi-a fost de tine!!!!.
Vădit emoționat și ușor încurcat, puștiul inițial îngaimă o serie de englezisme, dintre care de la masa noastră răzbate doar un “whatta fuck”, și apoi le face cunoștință nou-venitelor cu prietena lui. Ea, fără să se ridice de pe scaun, întinde măna către avalanșa blondă și creață, încercand să zâmbească, în timp ce el se îmbrățișa mult mai rezervat cu cea de-a doua nou-venită:
– Alexandra, îmi pare bine
– Maria, veni sec și dezinteresat răspunsul blondinei, întinzând firav mâna, mai mult pe lângă mâna Alexandrei, fiind ațintită cu ochii în telefonul aflat în cealaltă mână.
După protocolul inițial, cele două au pornit să-și comande ceva de la Mc, urmând să revină în scurt timp.
Timp în care, cei doi au rămas din nou singuri, dar cu armonia perturbată.
Fără să scoată vreun cuvant, Alexandra și-a tras scaunul mai la distanță de ingrat, aruncând ostentativ cu un pachet de tigari pe masă, el a încercat s-o ia în brațe, ea l-a împins…era clar, seara le fusese compromisă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s