Cartierul meu- Ileana Pop

Cartierul în care trăiesc se numește Tomis IV. Apartamentul meu are 4 camere, într-un bloc cu 3 etaje. În anul 1968 m-am mutat în acest cartier, aspectul era dezolant. Blocul meu era ultimul construit.  De-o parte  erau lanuri de porumb ale IAS-ului și de cealaltă parte Lacul Tăbăcărie. Părea un cartier monoton, sărac, lipsit de vegetație. Ulterior, s-au extins construcțiile, pomii plantați au crescut, și cartierul acela mohorât și tris, a devenit un cartier frumos, viu, cu o vegetație abundentă, cu multă liniște, cu un parc mare, format pe malul Lacului.

Acum îmi este foarte drag acest cartier, și am senzația că locuiesc într-o stațiune, asta și datorită faptului că sunt foarte aproape de stațiunea Mamaia. Din primăvară până în toamnă, în fiecare dimineață, ciripitul păsărelelor mă trezește. Le urmăresc cuiburile și măiestria cu care și le construiesc.

Cartier- Antonia Oprea

Primul an de facultate. Mai exact, prima săptămână. Îmi aruncam privirea când în dreapta, când în stânga, doar-doar văd pe cineva cunoscut. Cu toate că știam că nu a mai dat nimeni din orașul meu la facultatea asta, mă gândeam că totuși, în următoarele secunde, cineva își va îndrepta privirea spre mine, va aștepta cele 2 secunde să vadă dacă eu fac vreo mișcare și după se va îndrepta către mine, oarecum reținut, dar totuși dornic de socializare. ”..și? Stai cu chirie? Unde?”. În acea săptămână, am realizat că întrebarea asta era inevitabilă după ce făceam cunoștință între noi, colegii. ”Militari, Lujerului.” Imediat primeam un zâmbet larg și bătaia pe umăr, după care răspunsul: ” Și eu stau pe acolo, la Gorjului”. După mai multe răspunsuri așa,  am ajuns la concluzia că Militari a devenit cartierul preferat al studenților din provincie anul ăsta.

Nu știu ce i-a determinat pe ei să aleagă un apartament aici, însă în cazul meu, mama a ”inspectat” cât de cât zona înainte: metrou lângă bloc am, supermarket am, câini nu sunt.

Rutină. Acum, după jumătate de an de locuit în Militari, ”rutină” e singurul cuvânt ce-l pot asocia cu acest cartier. Aceeași vedere la 8 dimineața, ca la ora 17, unde zecile de mașini formează cozi în intersecție și blochează trecerea lui 41. Oameni trecând pe roșu. Niciun om amețit ce se sprijină de bloc.

Dar mâine e o nouă zi.

In ultimii ani am locuit aici- Cristina Milicescu

Un cartier mare si plin de verdeata. Cel mai frumos e cand inverzeste totul, altfel e gri si ca un lego vechi cu piese care si-au pierdut culoarea. Desi e la marginea Bucurestiului e plin de zumzet si animatie pana seara tarziu, caci floraresele si magazinele cu shaorma nu inchid niciodata. Printre blocurile cu 4 etaje, pe stradutele numite alei, copiii se joaca singuri, fara supravegherea parintilor. Oricum e mereu un ochi pe ei, cineva care mereu stie tot ce misca in zona. Rufele sunt atarnate la geamuri, vecinii stiu mereu ce fac ceilalti vecini, muzica se asculta tare pentru ca toata lumea sa ia parte la actul cultural, indiferent de calitatea acestuia, si astfel putem spune ca zona Resita din cartierul Berceni e o mica Italie.

Splaiul Unirii nr. 37- Irina Tacu

Bag căştile în urechi şi începe „Sweet Child o’ Mine”. 5 minute şi 56 de secunde. Pe primele acorduri mă strecor prin mulţimea ieşită buluc de la metrou de la Unirii şi îi las pe cei mai mulţi să traverseze spre Hotel Horoscop, iar eu fac stânga, spre Splai. Cu refrenul de la Guns în urechi, îmi sucesc gâtul urmărind cu privirea cele patru bănci care se înşiră pe partea dreaptă până la următorul semafor. În fiecare dintre ele, la parter, se mai găseşte şi la 7 seara un birou cu lumina aprinsă şi cu un bărbat sau o femeie la costum citind nişte hârtii sau vorbind la telefon. La următorul semafor se încheie deja prima strofă. Pe refren trec şi Dâmboviţa şi ajung în faţa Camerei de Comerţ. Blocurile cu opt etaje, înşelătoare în asemănarea lor, îmi pun dificultăţi în a şti dinainte la ce scară să mă opresc, chiar şi după şase luni de mutat aici. Trebuie să fiu foarte atentă la geamurile de la parter ca să ştiu când ajung în dreptul sufrageriei. Mi-ar fi mai uşor să recunosc scara dacă l-aş vedea seara pe băiatul pe care îl aud în fiecare dimineaţă de la geam când pleacă la grădiniţă cu bunica lui sau pe bărbatul de serviciu care mă întâmpină dimineaţa. Sau să ascult „Sweet Child” până la capăt şi să sper că o să mă aducă în locul potrivit.

Dorobanti- Alisia

O zona odinioara pitoreasca si poetica a Bucurestiului, Dorobantiul de astazi poate parea neverosimil trecatorului.

Daca probabil cu multi ani in urma strazi cu nume de capitale adaposteau frumoase vile in stil brancovenesc si curti dichisite pline de farmec, privelistea e cu totul alta acum. Probabil ca si ritmul vietii in cartierul nostru era altul. Poate ca, ilustrii ocupanti ai acestei arii privilegiate ale capitalei dadeau si nota aparte a vietii tihnite si intelectuale din zona. Curti somptuoase cu gradini atent ingrijite, balcoane si terase pline de flori, putine masini pe carosabil, liniste si calm.

Tabloul e diametral opus astazi. O larma continua, zeci de masini ce se incaleca pe putinele trotoare, pietoni ce merg pe strada, caci nu pot altfel, caini vagabonzi, gunoieri obraznici, pusti de Caragiale ce nu pot circula fara masina si sofer propriu. Termopane si jeep-ane.

Cartierul meu- Andra

Imi amintesc seara de vara cand m-am dus la vizionare pentru a-mi cumpara un apartament. Deja era al saptelea pe care il vazusem si trebuie sa marturisesc ca obosisem putin. Era apartamentul unei colege de banca si se hotarase sa il vanda. Am mers incet pe straduta perpendiculara pe bd. Basarabia (unde urma sa fie terminata constructia Arenei Nationale) si ma uitam curioasa cand in stanga, cand in dreapta. Am zarit pe stanga un mic restaurant- dragut- cu o terasa afara, ascunsa partial de niste paravane de lemn, ornate cu gust de niste plante agatatoare. Oamenii iesisera la o bere si sporovaiau insufletit in aerul cald de iulie.

Am mers mai departe, erau  blocuri de 4 etaje pe dreapta care imi aminteau de Buzau, orasul meu natal.

Sectorul doi, rupturi- Alexandra B.

Dacă astăzi ai vrea să-mi trimiţi o scrisoare, ţi-aş da un cod poştal din măreţul Obor.

Ai putea chiar veni să mă cauţi prin blocuri care ascund alte blocuri, care înghit garsoniere fără geam la baie şi bucătării obişnuite să-şi arunce pereţii în vizitatori. Între tavane prea apropiate de podele, oamenii-şi duc vieţile mici şi poţi să-ţi dai seama că sunt la fel atunci când umbrele din ferestre îţi zic că toţi se uită la acelaşi film. Nu e destul pământ cât să creşti un copac, iar pasajele şi zgomotul stradal nu compensează nimic.

Te-ar speria conglomeratele de gri, dar pe mine m-ai găsi uşor. Balconul meu dă în curtea şcolii şi parcă altfel nici nu se putea. Să ai linişte pentru gânduri într-un asemenea loc e o prescripţie pentru depresie.

Ferentari- Calina Matei

Locuiesc în Rahova, mai exact la începutul Căii Ferentari. Deja două nume care aduc spaimă în sufletul celor care au cât de cât habar de viața de București. Și pe mine m-a speiat acum aproape 5 ani când m-am mutat. Dar m-am speriat degeaba. Dacă n-aș ști ce pe stradă mă aflu n-ar fi nicio deosebire față de Drmul Taberei. Aceleași blocuri turn, cu băncile de lemn unde în serile de vară pensionarii se adună la un ”Radio Șanț”. Copaci înalți și umbroși sunt de o parte și de alta a străzii. Acum nu mă mai trezește dimineața primul tramvai ci joaca celor din fața blocului. Avem și trei câini. Doi sunt roșcați iar unul e negru. Uneori îi invidiez pentru că sunt tot timpul veseli și nu le pasă că locuiesc în Ferentari.

Cartier- Adina

Tema mă deprimă. Nu subiectul în sine – ci faptul ca nu mă identific cu cartierul în care îmi petrec cea mai mare parte a timpului – sau în care ar trebui să mă simt acasă. Ori, nu mă simt confortabil şi nici nu găsesc frumuseţe în blocurile vechi, cu faţadă inevitabil gri, împestriţate de balcoane decorate cu termopane şi cu rufe la vedere, înconjurate de spaţii neîngrijite, în care dacă e doar natura cea care-şi face de cap, e încă tolerabil – dar dacă e mizerie, agresează ochiul. Şi toate au aerul acela de loc al tuturor şi al nimănui, peste care tronează praful sau rugina, mizeria sau descompunerea – locuri în care ţi se închirceşte sufletul, pentru că nu e dragoste.

Nu spun că nu sunt şi locuri faine – parcul, de pildă, la care ajungi după câteva minute de mers, timp în care depăşeşti o piaţă şi treci de o intersecţie. Primăvara explodează de culoare, de râset de copii şi ciripit de vrăbii. Condiţia de a te bucura este să nu te uiţi prea atent la decorul neînsufleţit.

Cartierul meu- Oana Balaji

Marturisesc cu rusine ca nu-mi  cunosc prea bine cartierul. Viata mea se desfasoara intr-un perimetru limitat, jalonat de repere din categoria “practic”: magazine, banci, piata, benzinaria la care-mi “adap” masinuta (ca nu se poate numi masina), scoala copilului (fosta, mai bine zis; copilul meu e mare)…Asta este fata lipsita de romantism a cartierului meu, cea de care nu sunt legata afectiv sub nici o forma, spatiul prin care alerg pe pilot automat platind facturi sau carand sacose, cu gandurile aiurea. Si spun “marturisesc cu rusine”, pentru ca n-am avut niciodata curiozitatea de a depasi granitele cunoscute, de a intalni ceva nou, de a descoperi strazile de dincolo de strazi.

Asta poate si pentru ca mai exista  o latura a cartierului meu, cea care ma satisface pe deplin si care-mi umple inima in asemenea masura, incat nu am simtit nevoia sa ma indepartez: unul dintre cele mai frumoase parcuri din Bucuresti, ce se intinde la o azvarlitura de bat de mine, de ferestrele casei mele. Parcul, pe care-l privesc de la fereastra,  mic colt de rai, cu diminetile lui, cu serile lui, cu stelele lui, cu anotimpurile lui, oglindite in luciul apei. Cu linistea lui, pe care o strecoara in inima mea, facandu-ma sa ma simt la locul meu, ACASA.