Loc urat- Nora Grigoriu

Na, acum trebuie să scriu despre un loc urât. Cum aş putea să fac asta, când tuturor lucrurilor urâte din viaţa mea le-am pus câteva floricele şi puţin miros de iasomie şi parcă numai erau aşa de rele.

Aşa am făcut cu cocioabele din spatele casei ale căror acoperişuri alan-dala nu par construite de o mâna îngrijită ci par mai degrabă căzute din cer una peste alta dintr-o furie a naturii. Coşuri de  cărămidă strâmbe şi înnegrite, ţevi ce străbat aerul dintr-un motiv neînţeles, cabluri şi fire ţesute fără noimă, magazii acoperite cu folii de plastic , roabe ruginite, navete de plastic, saci umpluţi cu te miri ce, cam asta ar fi priveliştea mea de zi cu zi. Eu îi spun acestui loc mica Sicilie şi mă înveselesc la gândul că locuiesc într-un loc atât de faimos. Iar azi, nu o să vă vină să credeţi printre aceste cocioabe au înflorit doi caişi. V-am spus doar, urâtul nu e chiar aşa de urât.

Sau să vorbesc despre gaura neagră de la subsolul blocului unde îşi ţineau ai mei vechiturile şi care se numea boxă? Când mă trimiteau acolo, Doamne, tremurau hainele pe mine. Descuiam mai întâi lacătul, apoi  cu o mişcare nesigură deschideam larg uşa, scrutam întunericul şi aşteptam. Nu ştiu ce aşteptam. Să iasă răul din gaura lui neagră ca un fum gri, aşa cum citisem că iese duhul din lampă. După secundele de aşteptare, păşeam grijulie cu piciorul stâng şi îmi intindeam tot corpul către comutatorul aflat in stânga uşii, fără sa întorc spatele hăului. Un bec slab ilumina pereţii ingălbeniţi şi ţevile murdare pline de păienjeni. Mirosul amestecat de stătut, mucegai şi praf contra şobolanilor îmi invada nările. Acum chiar că o încurcasem. Cinci paşi înainte şi trei la dreapta, atât mai era până să ajung în faţa boxei familiei. Da’ nu puteau să trimită pe altcineva sau să vină ei? Cu mişcări rapide descuiam şi uşa noastră, aprindeam în viteză lumina şi răsuflam uşurată. Eram în propria boxă şi terenul nu mai părea aşa ostil. Tot acest calvar a încetat într-o zi. Şi asta nu pentru că nu mă mai trimeteau acolo cu diverse sarcini, ci pentru că tata descoperise o pisică care fătase cinci pisoiaşi în boxa noastră. Credeţi că îmi mai păsa de păienjeni şi duhul cel rău? Nici vorbă. Intram acolo cu mare nerăbdare să mângâi blăniţele lor pufoase şi să simt mirosul de lapte încrustat în mustăţile lor. Urâtul se transformase în frumos!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s